Ioan Slavici


Mara



I

SĂRĂCUȚII MAMEI


A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei, dar era tînără și voinică și harnică și Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc.

Nu-i vorbă, Bîrzovanu, răposatul, era, cînd a fost, mai mult cîr­paci decît cizmar și ședea mai bucuros la birt decît acasă; tot le-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murășului, viuța din dealul despre Păuliș și casa, pe care muma lor o căpătase de zestre. Apoi, mare lucru pentru o precupeață, Radna e Radna, Lipova e numai aci peste Murăș iar la Arad te duci în două ceasuri.

Marți dimineața Mara-și scoate șatra și codirile pline în piața de pe țărmurele drept al Murășului, unde se adună la tîrg de săptămînă murășenii pînă de pe la Sovîrșin și Soboteliu și podgorenii pînă de pe la Cuvin. Joi dimineața ea trece Murășul și întinde șatra pe țărmurele stîng, unde se adună bănățenii pînă de pe la Făget, Căpălnaș și Sîn-Miclăuș. Vineri noaptea, după cîntatul cocoșilor, ea pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu șatra întinsă în piața cea mare, unde lumea se adună din șapte ținuturi.

Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ți iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate și cumpără ce găsește; duce de la Radna ceea ce nu găsești la Lipova ori la Arad și aduce de la Arad ceea ce nu gă sești la Radna ori la Lipova. Lucrul de căpetenie e pentru dînsa ca să nu mai aducă ce a dus și vinde mai bucuros cu cîștig puțin decît ca să-i "clocească" marfa.

Numai în zilele de Sîntă Mărie se întoarce Mara cu coșurile deșerte la casa ei.

Sus, pe coasta unui deal de la dreapta Murășului, e mănăstirea minoriților, vestita Maria Radna. Din turnurile bisericii mari și frumoase se văd pe Murăș la deal ruinele acoperite cu mușchi ale cetății de la Șoimoș; în fața bisericii se întinde Radna cea frumoasă și peste Murăș e Lipova cu turnul sclipicios și plin de zorzoane al bisericii romînești, iar pe Murăș la vale se întinde șesul cel nesfîrșit al Țării Ungurești. Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dînsa nu e decît un loc larg în fața mănăstirii, unde se adună lumea cea multă, grozav de multă lume.

Cică e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrimează și de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoși, cei săraci se simt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți.

Mara, deși creștină adevărată, se duce și ea cîteodată la biserica aceasta, dar se închină creștinește, cu cruci și cu mătănii, cum se cu­vine în fața lui Dumnezeu. Că icoana face minuni, asta n-o crede; știe prea bine că o Maică Precistă nemțească nu e o adevărată Maică Precistă. E însă altceva la mijloc. Călugării, care umblă rași ca-n palmă și se strîmbă grozav de urît, au o știință tainică și știu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-și vie la leac, săracul să-și găsească sprijoana și nenorocitul să se fericească. Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine, și Marei îi rîde inima cînd pe la Sînte Mării timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămînă de zile, cete-cete, cu praporele în vînt, cu crucile împodobite cu flori și cîntînd psalmi și litanii. Acum, cînd vin sutele și se adună miile pe locul cel larg din fața mănăștirii, acum e secerișul Marei, care dimineața iese cu codirile pline și seara se întoarce cu ele goale. De aceea se închină Mara și în fața icoanei, apoi își ia copilașii, pe care totdeauna îi poartă cu dînsa, îi dă puțin înainte și le zice: "Închina-ți-vă și voi, sărăcuții mamei!"

Sunt săraci, sărăcuții, că n-au tată; e săracă șiea, c-a rămas văduvă cu doi copii; cui, Doamne, ar putea să-i lase cînd se duce la tîrg? cum ar putea dînsa să stea de dimineață pînă seara fără ca să-i vadă? cum, cînd e atît de bine să-i vezi?!

Umblă Mara prin lume, aleargă sprintenă, se tîrguiește și se ceartă cu oamenii, se mai ia și de cap cîteodată, plînge și se plînge c-a rămas văduvă, și apoi se uită împrejur să-și vadă copiii și iar rîde.

'Tot n-are nimeni copii ca mine!" își zice ea, și nimeni nu poate s-o știe aceasta mai bine decît dînsa, care ziua toată vede mereu copii și oameni și nu poate să vadă ființă omenească fără ca s-o pună alăturea de copiii ei. Mulți sunt sănătoși și rumeni, voinici și plini de viață, deștepți și frumoși, răi sunt, mare minune, și e lucru știut că oameni de dai-Doamne numai din copii răi se fac.

Mai sunt și zdrențăroși și desculți și nepieptănați și nespălați și obraznici, sărăcuții mamei; dar tot cam așa e și mama lor ea însăși; cum altfel ar putea să fie o văduvă săracă? cum ar putea să fie copiii săraci, care își petrec viața în tîrg, printre picioarele oamenilor?

Muiere mare, spătoasă, greoaie și cu obrajii bătuți de soare, de ploi și de vînt, Mara stă ziua toată sub șatră, în dosul mesei pline de poame și de turtă dulce. La stînga, e coșul cu pește, iar la dreapta clocotește apa fierbinte pentru "vornoviști", pentru care rade din cînd în cînd hreanul de pe masă. Copiii aleargă și își caută treabă, vin cînd sunt flămînzi și iar se duc după ce s-au săturat, mai se joacă voioși, mai se bat, fie între dînșii, fie cu alții, și ziua trece pe nesimțite.

Serile, Mara, de cele mai multe ori, mănîncă ea singură, deoarece copiii, obosiți, adorm, în vreme ce ea gătește mîncarea. Mănîncă însă mama și pentru ea, și pentru copii. Păcat ar fi să rămîie ceva pe mîine.

Apoi, după ce a mai băut și o ulcică de apă bună, ea scoate săculețul, ca să facă socoteala. Niciodată însă ea n-o face numai pen­tru ziua trecută, ci pentru toată viața. Scăzînd dobînda din capete, ea pune la o parte banii pentru ziua de mîine, se duce la căpătîiul patului și aduce cei trei ciorapi: unul pentru zilele de bătrînețe și pentru înmormîntare, altul pentru Persida și al treilea pentru Trică. Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună fie și măcar numai cîte un creițar în fiecare din cei trei ciorapi; mai bucuros se împrumută pen­tru ziua de mîine. Cînd poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi ră mîne așa, singură, cu banii întinși pe masă, stă pe gînduri și începe în cele din urmă să plîngă.

Nu doară că i-ar fi greu ceva; cînd simte greul vieții, Mara nu plînge, ci sparge oale ori răstoarnă mese și codiri. Ea își dă însă seama cît a avut cînd a rămas văduvă, cît are acum și cît o să aibă odată. Și chiar Mara să fii te moi cînd simți că e bine să fii om în lumea aceasta, să alergi de dimineață pînă seara și să știi că n-o faci degeaba.

Peste zi ea vede multă lume, și dacă-i iese-n cale vreo femeie care-i place și ca fire, și ca stare, și ca înfățișare, ea-și zice cu tainică mulțumire: "Așa are să fie Persida mea!" Iar dacă bărbat e cel ce-i place, ea-și zice: "Așa are să fie Trică al meu!"

Era una, preoteasa de la Pecica, o femeie minunată, și dulce la fire, și bogată, și frumoasă: ar fi spart Mara toate oalele dacă cineva s-ar fi încumetat să-i spună că Persida ei n-are să fie tot așa, ba chiar mai și mai. Iar preoteasa aceea stătuse patru ani de zile la călugărițele din Oradea-Mare: era deci lucru hotărît că și Persida are să stea cel puțin cinci ani la călugărițele din Lipova.

A și făcut Mara ce-a făcut, și maica Aegidia, econoama, i-a făgăduit că-i va lua copila și pentru numai 60 florini pe an, căci e văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei. Au trecut însă doi ani de atunci, Persida împlinise nouă ani, și Mara nu se putu hotărî să dea atîta bănet ― pentru nimic. Ar fi putut să dea; avea de unde; asta ea însăși o știa mai bine decît orișicine; dar n-o ierta firea să rumpă din nici unul dintre cei trei ciorapi.

Trică îi făcea mai puțină bătaie de cap.

Era un om la Lipova, Bocioacă, starostele cojocarilor, care lucra vara cu patru și iarna cu zece calfe, scotea la toate tîrgurile cele mai frumoase cojoace, ținea tăierea cărnii în arîndă și avea de nevastă pe Marta, fata preotului de la Cladova. Minunat om! ― așa trebuia să fie și Trică! Iar pentru aceasta nu era nevoie de multă școală: atît ca să-l primească ucenic.

Maica Aegidia cerea însă mult, șase florini pe lună, și pe deasupra mai erau și alte cheltuieli.

"Hm" zise Mara, încrețindu-și sprîncenele, și începu să facă în gîn­dul ei socoteala cam cîți oameni vor fi trecînd în fieștecare an peste podul de plute de pe Murăș. Nimeni în lumea aceasta n-ar fi putut să facă socoteala aceasta mai bine decît dînsa, care atîta timp a stat pe țărmurii Murășului. Ce-ar fi fost adică dacă ar fi luat din ciorapul Persidei arînda podului? Putea să dea mai mult decît alții, fiindcă nu voia să cîștige decît cei 60 florini și încă ceva pe deasupra. Apoi mai cîștiga și dreptul de a-și pune masa și codirile la capul podului, pe unde trecea toată lumea.

Stătea Mara, stătea și număra în gîndul ei banii, cîte doi creițari de om și cîte zece de perechea de cai ori de boi, număra mereu și-i aduna de se făceau mulți, încît ochii i se umpleau de lacrimi.

S-ar putea oare să fii văduvă săracă, să-ți vezi fata preoteasă, fe­ciorul staroste în breasla cojocarilor și inima să nu ți se moaie?!

Că lucrurile ar putea să vie și altfel, asta Mara nu putea s-o creadă cînd vedea ca-n aievea cum atît de bine au să iasă odată toate.



II

MAICA AEGIDIA


Maica Aegidia era mititică, pășea mărunt, vorbea scurt și apăsat, avea nas nu tocmai mic și o căutătură aspră și scrutătoare, dar se muia cînd vedea lacrimi de văduvă: ea a stăruit ca maica priorița s-o primească pe Persida și pentru numai cincizeci de florini pe an, ba a mai și alergat pe la dl Hubăr, economul orașului, ca Mara neapărat să capete arînda podului.

Erau creștinești faptele aceste, dar ea tot nu putea să fie mulțumită de a le fi săvîrșit.

Sidi era, ce-i drept, foarte deșteaptă și, din clipa cînd se despărțise de Trică, se făcuse tăcută, așezată, ascultătoare, aproape blîndă; nu era însă chip s-o desfaci de deprinderile ei urîte, s-o ții pieptănată și cu mîinile curate, nici s-o aduci la buna-cuviință. Apoi Mara venea mereu pe la mănăstire ca să se plîngă că lumea nu mai trece pe pod nici de la Radna la Lipova, nici de la Lipova la Radna, încît maica Aegidia, muiată de lacrimile ei, se mulțumea și cu patru florini pe lună, punea al cincilea de la dînsa. Iarna, în sfîrșit, după ce Murășul a înghețat și nimeni nu mai plătea cei doi creițari, maica cea cu căutătură aspră punea toți cei cinci florini de la dînsa și era foarte mulțumită că Mara o mai ajută și ea la îmbrăcămintea copilei.

Serile apoi Mara își fă cea, ca de obicei, socotelile și tot i se mai umpleau, ba mai vîrtos îi erau plini ochii de lacrimi.

Un singur lucru o punea cîteodată pe gînduri. Prea se făcuse blîndă Persida: nu care cumva călugărița aceea s-o momească, s-o farmece și s-o facă și pe ea călugăriță smerită. "Mai bine moartă!" Dar nu! asta nu era cu putință: neam de neamul ei n-a fost om smerit; toți creștini adevărați! Apoi Trică se făcuse și el băiat așezat, ascultător și bun școlar. Asta vine cu vîrsta la copiii care sunt răi de mici.

Așa, cîteodată, își mai aduc, nu-i vorbă, și ei aminte de timpurile trecute.

Într-o frumoasă zi de primăvară dl învățător Blăguță a venit mai tîrziu decît de obicei la școală. Îi plăcea mult să pescuiască, se topiseră cam iute zăpezile, Murășul se umflase și apa era tulbure, cum e mai bună pentru pescuit. Și era lucru știut că, în lipsa dlui Blăguță, Costi Balcovici e acela care pune mîna pe nuia, ca să ție buna-rînduială ― nu poate pentru c-ar fi fost cel mai mare dintre școlari, dar învăța bine și era băiatul turtelarului din Radna.

Una e însă Blăguță și alta Costi, deși era băiat de turtelar. În fața dlui Blăguță, Trică stătea smirnă, iar cu Costi se bătuse adeseori în piață, în zilele cele bune, cînd nu era singur, ci săreau amîndoi, cu Sida, în capul lui, și rar scăpa Costi cu fața curată, fiindcă Sida avea gheare ca pisica și ar fi sărit și în foc pentru frățiorul ei.

Tocmai de aceea, poate, Costi era foarte aspru față cu Trică, pe care îl știa acum singur.

Trică, strigă el răstit, stai frumos!

Trică se ridică îndrăzneț în picioare: i se făcuse o nedreptate.

Șezi! strigă Costi.

Dacă vreau șed; dacă vreau stau, răspunse Trică. Cine ești tu ca să-mi porunceai mie?!

Ceilalți școlari începură să rîdă cu gurile întinse pînă spre urechi, căci copiii sunt oameni și ei și se simt mulțumiți cînd văd umilirea celor ce prea repede se înalță. Dar Costi, pui de om și el, nu voia să fie umilit.

Afară! strigă el dăscălește, în genunchi! și, rostind porunca, se și duse ca să-l apuce pe Trică.

Trică, cu vreo trei ani mai mic decît Costi, nu se simțea destoinic să ție piept cu acesta: cu cît mai mic era însă omul, cu atît mai mare îi era hotărîrea, și el știa să muște, să zgîrie și să dea cu picioarele, ceea ce pe Costi îl umplea cu atît mai vîrtos de mînie, cu cît ceilalți școlari se ridicaseră pe bănci și rîdeau cu hohote de cîte ori Trică îl nimerea bine. Astfel învingerea nu putea să fie decît a lui Trică: bătaie, ce-i drept, a mîncat, părul i s-a cam rărit, gîtul îi era zgîriat, dar din bancă tot n-a ieșit și în genunchi nu l-a pus decît dl Blăguță, care ținea ca autoritatea lui Costi să rămînă întreagă.

Ieșind din școală, Trică a luat-o, ca de obicei, drept spre pod, unde mumă-sa aduna creițarii și își vindea mărfurile. Cît s-a bătut cu Costi și cît a stat în genunchi, o singură lacrimă nu i se ivise în ochi, abia acum, după ce se văzu singur, începu să șteargă din cînd în cînd cîte o lacrimă. Ah! cum ar fi voit să-l poată mușca pe Costi, încît urma dinților să-irămîie toată viața! Costi era însă mai tare decît dînsul.

"O să-l spui eu mamei, își zise băiatul, și o să treacă el pe la pod!"

Cînd însă vorba era s-o facă, el n-o putea. Degeaba i-ar fi spus: o fă cea numai să se plîngă, ca alte dă ți, că e vă duvă și că toți își bat joc de copiii ei, fiindcă n-au tată, ca să-i ocrotească.

"Ah! zise el suspinînd, de ce nu mai e Sida aici?!"

Da! singură ea putea să știe ce va să zică a fi bătut de Costi.

El se strecură fără de veste pe lîngă un car peste pod, apoi, trecut odată pe cellalt țărmure, se duse ca din pușcă pînă la mănăstirea de călugărițe, trase clopoțelul de la intrare și spuse, după ce i se deschise, că mumă-sa l-a trimis să-i aducă soră-si ceva.

La călugărițele din Lipova nu puteai să vorbeai cu orișicine orișicînd și despre orișice. Sidi nu era însă oricine, și maica Aegidia cea aspră, fiind totodată și înțeleaptă, ținea să nu răscoale întreaga mănăstire, ceea ce ar fi făcut dacă ar fi oprit pe Sidi, care începuse să se vaiete cînd i s-a spus că acum, asupra mesei, nu poate să-și vadă fratele. Astfel Trică n-a avut să adepte mult.

Cee?! întrebă ea răstită.

Uite, zise el încet, ca să nu audă și sora Marta, care se afla în iatacul de alături, Costi m-a bătut.

Te-a bătut el pe tine, și tu, prostule, te-ai lăsat să te bată!

Dacă el e mai tare!

Persida rămase cîtva timp pe gînduri, cu răsuflarea oprită și cu ochii țintă la un colț.

Haide!... zise apoi și îl apucă de braț, ca să-l ducă spre ieșire, unde cheia era în ușă.

Sidi, Sidi! strigă sora Marta speriată și plecă s-o oprească.

Haide! grăi Persida mai tare. Ea n-are voie să iasă după noi!

Ieșind apoi în stradă, ei o luară spre pod.

Da! însă dincolo era Mara, și ea n-avea să-i vadă, nici să-i știe.

Pe țărmurele despre Lipova, de la pod la deal, e Sărăria, o mare șură de scînduri, în care se adună sarea adusă de luntri de la ocnele din Ulioara, ca să fie vîndută pentru satele de dimprejur. În fața Sărăriei sunt vara-iarna, ziua-noaptea o mulțime de care, iar din sus de Sărărie e șirul de mori plutitoare de-a lungul țărmului. Persida și Trică se strecurară printre care, ocoliră Sărăria și înaintară spre mori. De cîte ori, vara, au trecut ei Murășul pe luntrița de la vreo moară!

Acum însă nu era vară, ci primăvară, și Mură șul era lat, foarte lat, tulbure-găIbui și plin de spumă și de vuitori. Morile, care alte dăți se aflau în apropierea țărmurelui, de care erau legate prin o podișcă, acum rămăseseră departe spre mijlocul rîului, de unde abia li se auzeau tocăniturile monotone. Cum să ajungă ei acolo, ca să roage pe vreuna dintre calfele de morar să-i treacă?!

Nu era chip! și totuși cei doi copii bălani și cu obrajii rumeni erau voioși: mult era frumos și bine aici în fața valurilor ce se tăvăleau greoaie spre șesul depărtat. Venea cu ele și o adiere primăvăratică, iar dincolo, pe coastele de la Radna și de la Șoimoș, se ivea pe ici, pe colo iarba crudă și verdeața de salcie și de răchită.

Stai! strigă deodată Persida. Morarii cum se duc ei la morile lor? Trebuie să fie pe aici pe lîngă țărmure vreo luntriță. N-ai să te temi! Tu știi că eu mă pricep la lopată.

Eu să mă tem?! ră spunse Trică. N-am vîslit vara și eu?!

Mare lucru nici n-ar fi fost, dacă ai fi putut, ca vara, să dai cu lopata de fund, ca să duci luntrița precum îți place; acum însă Murășul n-avea fund, valurile erau cu mult mai iuți decît ți se păreau de la țărmure și luntrița-i ducea pe cei doi copii după cum voia bunul Dumnezeu.

Ochii căprui ai Persidei erau plini de văpaie: era frumos și bine, mare minune, mai ales pe la vuitori, cînd luntrița se învîrtea. Oa­menii de pe țărmuri se speriară, cu toate aceste, cînd văzură luntrița ușoară cu cei doi copii neajutorați în ea și începură să alerge, mai ales de la Sărărie, spre mori, ca să ieie o luntriță și să le vie într-ajutor.

Ce ar fi putut adică să li se întîmple? Îi duceau valurile cît îi duceau și trebuia să-i scoată în cele din urmă la țărmure, cum scoate apa rîului tot ceea ce plutește pe ea.

Mai era însă în drum și podul, de care nu o dată se izbesc și se sfarmă plutele aduse din Ardeal. Lumea alerga dar spre pod pentru ca de acolo să le vie cumva într-ajutor.

În același timp se dusese prin Lipova vestea că o fată a fugit de la călugărițe cu un băiat. O fată și un băiat! S-ar fi putut oare ca în gîndul lumii fata să nu fie mare, cînd fuge cu un băiat? Degeaba i-ar fi spus că nu era, degeaba i-ar fi arătat perechea; ea tot n-ar fi crezut. Mai erau dar și alți oameni la pod, în fața mănă știrii, ca să afle cum s-au petrecut lucrurile cu fuga.

Mara, podărița, vedea că o mișcare neobișnuită s-a pornit de la Sărărie și de la mănăstire spre pod. Sări dar de la locul ei și grăbi spre Lipova. Uitîndu-se apoi încotro se uitau și oamenii, zări deodată luntrița purtată de valuri și alte două luntrițe mînate de vîslași voinici, care grăbeau să o ajungă.

Vai de mine! strigă ea, cuprinsă de spaimă.

La moarte s-ar fi gîndit, dar nu că sunt chiar ai ei copiii din luntrița care venea, venea mereu și iute spre pod.

Mara începu să alerge și să cheme oameni ca să deschidă podul, ca de obicei, cînd trec plute ori luntre cu sare.

Dincolo, despre Lipova, se îngrămădea pe pod lumea adunată în pripă, iar în fruntea ei venea maica Aegidia, foarte grăbită, ca o păpușică trasă pe sfoară, cu ochii ridicați spre cer, cu mîinile încleștate și rugînd mereu pe Maica Fecioară de la Radna, făcătoarea de mi­nuni, să le vie copiilor într-ajutor.

Văzînd pe maica Aegidia, Mara se opri.

De la călugăriță gîndul ei trecu deodată la Persida, și ochii ei se îndreptară mai cu dinadins spre cei doi copii.

Ea rămase ca înfiptă, cu ochii mari, cu buzele strînse și strîmbate în jos.

Sfinte Arhanghele! strigă apoi crucindu-se. Sfîntă Mărie, Maică Preacurată! Bată-vă să vă bată, copii! Nu, grăi dînsa mîngîiată, copii ca ai mei nimeni nu are!

Și adică ce li s-ar fi putut întîmpla? Printre pontoanele podului era loc de puteau trece și o sută de luntrițe! Da! da! Lor nu li se putea întîmpla nimic: ea ar fi avut altfel visuri rele și presimțiri urîte.

Dar cum a ajuns Persida din mănăstire în mijlocul Murășului?

Pornind iar spre maica Aegidia, ca să afle cele petrecute, Mara era din ce în ce mai strîmtorată. Știa un lucru: că așa, numai din senin, n-a plecat Persida de la călugărițe. Trebuia să fie la mijloc vreo nefăcută!

Mara era însă femeie trăită în lume și știa că lucrurile o să meargă mai bine dacă se va ținea dînsa deasupra.

Bine, maică, strigă ea, așa păziți dv. copiii?

Ce mai putea maica Aegidia să răspundă cînd ea singură era de vină, ea, cu slăbiciunea ei cea mare?

Își frîngea mîinile și nădăjduia în Dumnezeu cel prea milostiv.

Las-acum, lasă! grăi dînsa căită. Iată, Maica Domnului ne este într-ajutor; luntrița a apucat-o bine, a luat-o spre locul dintre pon­toane și trece, trece, iat-o, trece!

Toți alergară să vadă cum luntrița intră sub pod, apoi se-ntoarseră și alergară pe-mbulzite, ca s-o apuce ieșind din jos pe pod.

Persida și Trică ședeau tăcuți și strîmtorați, căci știau, ce-i drept, că de înecat nu se vor îneca, dar nici cu fața curată nu vor scăpa după ce au ridicat atîta lume în picioare.

Peste puțin îi ajunseră apoi și morarii ce plecaseră în calea lor; unul dintre dînșii apucă lanțul luntriței și începură să vîslească spre malul de la Lipova.

Lumea se porni dar și ea înapoi, cu Mara și cu maica Aegidia.

Mult ar fi dat maica Aegidia ca toată această lume neastîmpărată să rămîie departe-n urma ei, ca să poată vorbi ea singură cu Persida. Căci iubea maica adevărul, dar mai presus de toate îi era numele cel bun al mănăștirii, și toate i le-ar fi iertat copilei dacă prin o minciună bine potrivită ar fi scăpat acest nume bun. Lumea nu era însă numai neastîmpărată, ci totodată și sprintenă, și maica Aegidia cea cu pas mărunt rămase ea departe-n urmă.

Iară Persida nu știa să spună decît adevărul.

Ieșind din luntriță, ea trecu iute, îndrăzneață și cu capul ridicat printre cei adunați pe țărmure și se duse drept la maica Aegidia.

L-a bătut, grăi dînsa iute, i-a scos păr din cap, l-a lovit cu pumnii-n coaste, i-a rupt gulerul de la cămașă și l-a zgîriat la gît.

Cine l-a bătut? întrebă maica mai ușurată.

Costi Balcovici, ră spunse Trică rar și răspicat. Domnul învățător s-a dus să prindă pește, și Costi Balcovici a fost obraznic, iar eu nu m-am lăsat bătut.

Și eu vreau să-i arăt, adause Persida, că n-are să bată pe fratele meu pentru că e mai mic și n-are pe nimeni să-l ajute.

Sărăcuții mamei! grăiMara înduioșată. Se iubesc, maică, urmă ea ștergîndu-și lacrimile; se iubesc unul pe altul ca doi copii săraci.

Maica Aegidia era și ea înduioșată nu numai pentru că vedea la­crimi de văduvă, ci și pentru că înțelegea pornirea firească și bună a copilei, dar mai presus de toate pentru că era salvat numele cel bun al mănăstirii.

Iată, zise ea cu liniște sărbătorească, în loc de a-și vedea de școală, umblă să pescuiască, iar în vremea aceasta copiii se sluțesc unul pe altul. Și cîte sunt nenorocirile ce s-ar mai fi putut întîmpla dacă n-ar fi paza Celui-de-Sus. La noi nu se întîmplă astfel de lucruri!

Se-nțelege! grăi Rosa, nevasta lui Hansler, cizmarul de peste drum. La noi e regulă! La romîni însă toate merg una peste alta!

Așa e, ziseră alți cîțiva, în vreme ce iar alții rîseră.

Lucrul ar fi fost bun și minunat dacă n-ar fi fost de față și cîțiva romîni, ai cărora obraji se roșiră, fie de mînie, fie de rușine.

Aceasta n-am voit s-o zic, grăi dar maica Aegidia. E și la ro­mîni regulă, se vede însă că nu pretutindenea.

E un păcătos Blăguță acela, adăugă Maria lui Ciondrea, care nu-l putea suferi pe învățătorul din Radna.

Mara stătea ca pe spini. Știa că papistașii sunt un neam de oa­meni dușmănoși și ținea mult la Blăguță, care era vestit cîntăreț de strană. Îi mai trecea apoi, parcă, și un fier roșu prin trup cînd vedea cum trec peste pod oameni, ba pînă chiar și care, fără ca să plătească creițarii cuveniți. Călugărița nu putea, în sfîrșit, să aibă dreptate.

Dar fata mea cum a ieșit din mănă știre? zise ea rostind vorbele cam rar. Tot învățătorul nostru ar fi de vină dacă copiii s-ar fi înecat în Murăș?

Maica Aegidia se sperie și începu să tremure. Nu era deprinsă cu lumea, în mijlocul căreia se afla, și o trecură fiori reci cînd se gîndi că oamenii aceștia ar putea să se pornească la ceartă. Îi era ca și cînd dincolo, pe dealurile de la Radna, s-ar fi pornit o furtună cu puhoi, care în toată clipa putea să fie aici.

Haide, Sidi, fata mea! grăi dînsa grăbită. Sărută mîna mamei și vino!

Mara ar fi voit să aibă cel puțin o ulcică pentru ca s-o sfarme în mii de bucăți. Auzi vorbă! Să vie cineva, să ieie fata ei, s-o ducă, și ea să nu poată face nimic, iar peste pod să treacă oameni și care, să treacă fără creițari.

Fata rămîne cu mine! zise ea, deși numai cam cu jumătate de gură.

Nu, mamă! grăi Persida, care ar fi intrat în pămînt de rușine dacă nu s-ar fi putut întoarce chiar acum înapoi. Ce-ar fi zis celelalte fete? Eu, urmă ea, trebuie să mă întorc la lecțiune!

Maica Aegidia era cea mai fericită dintre călugărițele de pe țărmul stîng al rîului.

Așa este, grăi dînsa. Te rog, adăugă apoi întorcîndu-se spre Mara, vino și d-ta cu noi.

Patru care încărcate cu sare cotiră deodată spre pod, ca să treacă spre Radna, iar alte două veneau pe pod spre Lipova.

Acum nu pot! răspunse Mara și o porni repede spre pod, ca să-și adune creițarii, în vreme ce maica Aegidia plecă cu Persida spre mănăstire, iar Trică se luă după mumă-sa printre lumea ce se risipea.



III

FURTUNA CEA MARE


Nu-i nimic mai iute decît gîndul, iar vorba poartă gîndul dintr-un om în altul.

Peste jumătate de ceas toată Radna și toată Lipova știa cum s-au petrecut lucrurile pe țărmul Murășului, ba știa chiar mai mult. Era lucru nemaipomenit! O adevărată răzmeriță!

Călugărița aceea a zis că romînii sunt niște nemernici! Ba nemer­nic e Blăguță, care trebuie să fie alungat cu rușine de la Radna. Ba nemernice sunt călugărițele, care nu știu să păzească fetele pe care părinții le lasă în grija lor. Ba o nemernică e Mara, care și-a vîndut fata. Știa călugărița cu ce drept nu i-o lasă, ci o duce înapoi!

Așa se vorbea la Lipova și la Radna, și nu se vorbea domol și cu bună chibzuială, ci cu patimă, ca om pe om să se-ntărîte.

Dintr-un lucru de nimic se-nvrăjbiseră fără de veste cîteva mii de oameni, care trăiau mai nainte în bună înțelegere, iar ziua următoare vrajba s-a lățit, fiindcă era tîrg la Radna, și s-a-nrăit, fiindcă pornirea pătimașă trece crescînd din om în om.

Cel mai amărît dintre toți amărîții era însă Blăguță, nenorocitul pescuitor. Avea și el dușmani, pizmuitori, avea, ca toți oamenii, răuvoitori, care se bucurau de-ncurcătura în care-l vedeau. Avea însă și prieteni și binevoitori, care-l mustrau că le-a mai făcut-o și asta. Se certa satul asupra lui, și el nu mai știa ce să facă.

Și toate acestea pentru copiii Marei, de care toți în atîte și atîte rînduri se-mpiedicaseră.

Om era și el; trebuia să-și verse focul asupra cuiva: l-a dat afară din școală pe Trică, fiindcă era leneș, neascultător, hărțăgos și strica și pe ceilalți copii.

Trică nu plîngea, ci stătea drept, cu capul ridicat și cu mîinile lăsate-n jos, apoi, plecat de la școală, trecea cu pas domol uitîndu-se drept înainte spre pod.

Săracul mamei! zise Mara plîngînd la capul podului.

Ce putea dînsa să-i facă? cum putea să-l ajute? Cerul li se surpa amîndurora, parcă, în cap; dar cine asculta plîngerea ei?

Lasă, dragul mamei, grăi dînsa în cele din urmă, îndîrjită, căci am eu să te dau la o altă școală mai bună! Am să te scot om, om de carte, om de frunte, ca să nu mai fii ca tatăl tău și ca mama ta, ci să stea ei și copiii lor în fața ta cum noi stăm în fața lor! Eu pot, eu am, urmă ea avîntată; mi-a dat Dumnezeu și are să-mi mai deie, fiindcă el nu face deosebire între oameni!

Fața lui Trică se însenină. Nu prea înțelegea, ce-i drept, vorbele mumei sale, dar știa că are să meargă la altă școală, că nu el, ci Costi Balcovici are să rămîie în cele din urmă de rușine.

Chiar acum însă Mara nu putea să-l ducă la școală. Era hotărîtă să-l ducă la Arad, fie mîine, fie poimîine, cît mai curînd, îndată ce-și va fi făcut vreun rost pentru creițarii de pod. Deocamdată tre­ceau oameni și care fiindcă era tîrg la Lipova: n-avea Mara timp nici măcar să se gîndească.

Peste noapte trecea de tot puțină lume de la Radna la Lipova ori înapoi. Serile dar Mara lăsa podul în grija lui Gheorghe, un văr al ei, căruia îi dădea bilete pentru cîte doi și pentru cîte zece creițari, ca să aibă un fel de socoteală cu el. Tot putea însă Gheorghe s-o înșele, și de aceea niciodată ea nu l-a 1ă sat și peste zi să adune creițarii. Atît era acum de hotărîtă să plece mîine la Arad, încît își călcă pe inimă și vorbi cu Gheorghe ca să rămîie în lipsa ei la pod.

Seara apoi, după ce rămase singură și-și făcu socoteala, ea stete foarte mult pe gînduri.

Era mare lucrul pe care voia să-l facă, mare și greu. Nu-i vorbă, cîștigul podului ar fi fost destul de mare ca să plătească pentru Persida și să-i mai ră mînă și pentru cheltuielile ce voia să-și facă cu Trică. Ba mai și ră mînea ceva pe deasupra.

Ea a luat însă arînda podului din banii Persidei: cum putea să-i facă parte și lui Trică? Își nedreptățea fata!

Nu-i vorbă, ar fi putut să ia arînda în socoteala amîndurora... dar era atît de greu. Cum să dea dînsa atît amar de bani pentru un lu­cru care nu se vede?

Doamne, cîți oameni sunt cu multă știință de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptîndu-se cu nevoile vieții și nebăgați în seamă, ba poate chiar disprețuiți de alții care nu știu carte, dar au bani?! În zadar! mai presus de bani nu e nimic decît sănătatea și voia bună. Cum să dai banul pe care-l ai în mîna ta, cînd nu capeți pentru el ceva hotărît, pipăit, neîndoios, ci numai o părere, o nădejde, un gînd, care poate să te înveselească acum, dar nu știi dacă se va împlini ori nu?

Ferit-a Dumnezeu! grăi dînsa hotărîtă. Ce-i în mînă nu-i minciună.

Nu! ea nu putea să se lepede de visul ei.

Ziua următoare n-a plecat dar la Arad, ci l-a îmbrăcat pe Trică mai curățel și l-a dus, peste Murăș la Bocioacă.

Știa băiatul destulă carte ca să fie ucenic de cojocărie, și mai învăța și de aici înainte duminicile și zilele de sărbători.

Nu era însă bine aleasă nici ziua, nici casa.

Ce-i drept, Bocioacă, el însuși om așezat și scurt la vorbă, l-ar fi primit bucuros pe Trică, ai cărui ochi îi plăceau, precum zicea el. Îi părea băiatul sănătos, deștept, așezat și sprinten. Nevasta lui Bocioacă era însă fată de popă; cum ar fi putut ea să sufere în casa ei, chiar acum, după cele petrecute, pe băiatul Marei, care, nespălat, nepieptănat, nu putea să fie decît un obraznic?

O, Doamne! grăi Mara cînd Bocioacă îi spuse cu mare înconjur că nu poate să-i primească băiatul ucenic. O, Doamne! zise iar și nu mai putea să zică nimic.

Iar li se surpa cerul, parcă, amîndurora în cap, și Trică iar stătea drept, cu capul ridicat și cu mîinile lăsate în jos.

Carevasăzică, nici măcar ucenic de cojocărie nu mai putea să fie băiatul acesta sărac!

Și toate aceste din vina Persidei! Nu! Persida nu putea să fie vinovată. Vmovată era numai maica Aegidia, călugărița cea papistășească! Nu! nu! Dumnezeu a voit așa, pentru ca s-o întoarcă iar la gîndul cel bun.

Haide, dragul mamii, îi zise ea băiatului; am să te dau, tot am să te dau, tocmai de aceea am să te dau să înveți carte!

Era în gîndul ei hotărîtă să n-o mai lase nici pe Persida la călugărițe. Nu se mai putea împăca cu gîndul că lumea zicea că și-a vîndut copila, c-a înstrăinat-o, c-a lepădat-o.

Da! urît, nesuferit era gîndul acesta! Dar ce făcea apoi cu fata? unde o ducea? cum o ținea? ce rost îi făcea?

Mergînd cu Trică spre mănăstire, Mara era din ce în ce mai muiată.

Ce ar fi fost adică dacă, după ațîțe nenorociri, maica Aegidia s-ar fi învoit să ție pe Persida și fără de plată, ca să rămînă cei 6 florini pentru Trică? Avea atîta slăbiciune pentru copilă, și unde mănîncă o sută, mai poate să mănînce și încă unul, unde se adăpostesc o sută, mai e loc și pentru o biată de fată săracă.

Era tare muiată Mara cînd a intrat în mănăstire, însă mai muiată încă era maica Aegidia cînd a văzut ochii cei plînși ai văduvei, de care se despărțise în împrejurări atît de grele și de care se temea oarecum.

Am să-i vorbesc maichii prioriței, zise ea strîmtorată. Persida e o copilă cu porniri sălbatice, dar bune, foarte bune. O iubește și mai­ca priorița.

"Am să-i vorbesc" avea pentru Mara înțelesul "lucrul e făcut".

Apoi, urmă călugărița, am să-ți dau o scrisoare către părintele guardian de la mănăstirea din Arad a minoriților. Vin și părinții copii săraci, care umblă din mănăstire la școală. Au, dacă îi scriu eu părintelui guardian, să-l primească și pe el.

Mara era foarte fericită și foarte grăbită, ca nu cumva să-și schimbe din nou gîndul.

Plecînd de la maica Aegidia cu scrisoarea, ea a alergat să-și caute căruță, ca să nu mai piardă și ziua de mîine, căci îi era foarte greu să-l știe pe Gheorghe adunînd creițari la pod.

Pe la amiazăzi era la Arad.

Își pusese-n gînd să meargă fără întîrziere la părintele guardian; acum însă parcă-i venea greu s-o facă și ținea să se mai gîndească.

Î1 vedea pe Trică școlar harnic; îl vedea ieșit din școli; îl vedea domn mare, om cu casa lui, cu masa lui, cu rostul lui. Iară ea era tot Mara cea veche.

Nu! nu! zise ea ― nu-mi înstrăinez eu copilul meu, că ci acesta e singurul pe care-l am.

Erau și-n Arad cojocari, mai și mai decît Bocioacă de la Lipova. Ea se duse cu Trică la Steva Claici, sîrbul cel bogat, care lucra iarna cu douăsprezece, iar vara cu opt calfe și era vestit în piața Aradului pentru cojoacele lui frumos împodobite.

În zadar! Îi fusese ursit lui Trică să fie cojocar ca Bocioacă, staros­tele cojocarilor din Lipova, dar mai bogat încă, fiindcă avea Mara și aduna mereu.


IV

PRIMĂVARA


Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală și te scoate în cele din urmă cum ești, orișicît de mult te-ai sili să-i pari altfel.

Degeaba se mai plîngea deci Mara c-a rămas văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei.

Copiii, așa săraci cum rămăseseră, credeau cum crește răchita-n prundișul apătos, iară muma lor întinerea, parcă, adunînd creițari la capul podului.

Nu-i vorba, tot Mara cea veche era, tot soioasă, tot nepieptănată, și nici că i-ar fi șezut bine altfel. Vorbea însă mai apăsat, se certa mai puțin, călca mai rar și se ținea mai drept decît odinioară. Se simte omul care are și-l vezi cît de colo pe cel ce se simte.

Și dacă n-ar fi alta, e în lumea aceasta și bine, și rău.

Cîtă vreme se află în largul lui, omul nu-și prea bate capul cu alții; cînd te afli însă în strîmtoare, te uiți bine împrejurul tău, ca să vezi dacă nu cumva e prin apropiere cineva care poate să te scape.

Au simțit-o cei strîmtorați pe Mara că ar putea, dac-ar voi, să le vie într-un ajutor, așa, cu o sută, cu două, fie ca să-și cumpere o pereche de boi, fie ca să-și dreagă casa, fie ca să împlinească prețul unei vii ori al unui pămînt scos în vînzare. Pînă la toamnă, cu camătă bună, se înțelege.

N-am, zicea Mara. De unde așputea să am eu?

Și asta i-ar fi și rămas vorba dacă n-ar fi la mijloc și camăta. Chiar mică fie, dar tot e ceva.

Uite! Am ceva, grăi dînsa, nu atîta cît ceri, dar știu pe cineva care are; să iei jumătațe de la mine și altă jumătate de la dînsul.

Acel cineva era domnul Anton Hubăr, economul orășenesc de la Lipova, prieten bun al tuturor beamterilor1, al preotului nemțesc de la Lipova și al maichii Aegidiei.

Hubăr era măcelar, dar nu mai știa ce se petrece în măcelărie. Asta era treaba nevestei și a feciorului său Națl, un băiat încă tînăr, dar deștept și harnic, care purta gospodăria cu două calfe. Hubăr el însuși petrecea toată ziua la casa orașului, la cazino ori jucînd cărți cu popa și cu directorul de la Steueramt2, dl Liubicek.

Ca femeie cu minte, Mara știa că n-are niciodată să-și piardă banii dacă face tovărășie cu Hubăr. Cîștiga, ce-i drept, mai puțin; dar de asta n-o durea pe dînsa capul, fiindcă tot mai pișca cîte ceva, pentru osteneală, cînd datornicul făcea plățile, și, lucru de căpetenie, nu se temea că Hubăr îi va urca arînda podului.

Creșteau dar și ciorapii deodată cu copiii.

Tu, Doamne! cum cresc toate în lumea aceasta.

Era ca ieri cînd l-a dat pe Trică ucenic de patru ani și se și pomeni cu el calfă, un băietan de cincisprezece ani, cam deșirat, dar înalt ca un grenadir, cam motolog, dar cu virtute. Păcat numai că trecea și acuma săptămîna fără ca el să se spele și să se pieptene: aceasta nu se face, asta știa el, decît duminicile și zilele de sărbători împărătești, după-prînz, ba chiar și atunci numai dacă nu e timpul ca să se scalde în Murăș.

Persida, sărmana, se speria cînd îl vedea așa, din Paști în Crăciun.

Se obișnuise atît de rău acolo, în mănăstire, ca toate să fie curate în preajma vederii ei, încît o apuca un fel de boală cînd venea de sărbători pe acasă și trei zile depline rînduia mereu și curățea pînă și prin podul casei.

Păcatul acesta căzu pe dînsa mai ales fiindcă în mănăstire nu mai stătea cu celelalte fete, ci cu maica Aegidia, pe care o apucau dure­rile de cap cînd vedea praf pe masă, ori cînd un scaun nu stătea tocmai la locul lui.

Mara era, cît stătea fata ei acasă, mereu cu ochii umezi, ea singură nu știa de ce.

Prea i se făcuse fata fată, și nu mai știa ce să facă cu dînsa. Înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă și cu toate aceste subțirică s-o frîngi din mijloc; iar fața ei ca luna plină, curată ca floarea de cireșși albă de o albeață prin care numai din cînd în cînd străbate abia văzut un fel de rumeneală.

Nu! asta nu putea să rămîie așa. Știa Mara că vine frumusețea și se trece, și-i venea să geamă de durere și-ar fi vrut s-o poată fermeca, pentru ca așa să rămîie pe veci înmărmurită, ca veșnic oamenii, văzînd-o, să strige cuprinși de mirare: "A fost odată o Mară și aceasta e fata ei: copii că dînsa nimeni n-a mai avut!"

Și totuși voia s-o țină ascunsă și tresărea adeseori cuprinsă de gîn­dul că are să i-o răpească cineva, s-o ieie, s-o ducă, s-o înstrăineze, s-o facă muiere.

În zadar! Nici că se putea altfel: ăsta i-e rostul în lume.

Și iarăși altă groază o cuprindea, și sărea nopțile speriată din somn, ca să alerge peste Murăș și să-și aducă fata acasă.

Auzise atîte povești despre fete frumoase ademenite de călugărițe, ca să ieie vălul și să rămîie viața lor toată între zidurile ce atîtea taine ascund. Iar Persida iubea pe maica Aegidia, Persida se simțea bine în mănă știre, Persida se simțea nenorocită cînd venea la casa ei cea săracă.

Sărmana mamă!

Cum să țină ea la casa ei asemenea fată?

Cît a ținut postul Paștilor, Mara a rînduit mereu, a curățit, a văruit și răsvăruit, și-a dres casa, și-a îngrădit din nou curtea, și-a cumpărat mai întîi masă, apoi și scaune, apoi și două paturi noi, un dulap, ba pînă chiar și trei icoane. Îi sîngera inima cînd i se storceau banii adunați cu multă grijă pentru aceste nimicuri, de care dînsa nu simțea nici o trebuință; dar băiatul ei se făcuse calfă și-l aștepta ca să petreacă Paștile cu sora lui și cu muma lui; își aștepta copiii, care nu mai erau săraci ca odinioară, și ținea ca Persida să se simtă bine acasă.

Sărmana mamă!

Pe cînd ea se pregătea cu neastîmpăr să-și primească copiii, neastîmpărul vieții cuprinsese pe fiica ei.

La colț de uliță, peste drum de mănă știre, era măcelăria lui Hubăr.

Hubăroaie, o femeie scurtă și cam grasă, ședea, ca de obicei, pe un scaun din fundul măcelăriei, iară feciorul ei, Hubărnațl, tăia carnea și-o cîntărea, apoi lua banii și îi dădea mumei sale, care ținea casa.

După ce cumpărătorii se răreau, Hubărnațl făcea rînduială, strîn­gea fărîmăturile cu măturișca, apoi, dacă timpul era frumos, ieșea în fața măcelăriei, ca să vadă mai bine lumea.

Deși măcelar, Hubărnațl era, așa, la înfățișare, om plăpînd, parcă mai mult fată decît fecior. Om de vreo douăzeci și unu de ani, cu mustață puțină, cu obrajii rumeni, cu șorțul curat, oarecum rușinos, el semăna mai mult a cofetar decît a măcelar. Ai fi crezut că nu e în stare să frîngă gîtul unei vrăbii.

Așa și era în adevăr.

Lovea cu toporul în fruntea boului și înfigea cuțitul drept în inimă fiindcă asta îi era meseria. Nu era însă în stare să rostească o vorbă aspră și se-nduioșa pînă la lacrimi cînd vedea pe mumă-sa mîhnită.

Așa și l-a crescut Hubăroaie, care atîta copil, atîta om avea în lumea aceasta.

Șvăboaică de la Buda, ea se măritase foarte tînără după Hubăr, un vienez harnic și chefliu, dar cam iute la fire, și puțin în urmă veniseră aici, unde nu aveau pe nimeni. Lucrînd cu zestrea ei, Hubăr a agonisit în cîțiva ani, mai ales în timpul revoluțiunii de la 1848, o frumoasă avere. Încă mai bine le-a mers apoi după revoluțiune, cînd Hubăr a ajuns, ca neamț din Viena, la mare cinste, și casa lor era pusă în rîn­dul celor de frunte. Dar tocmai aceasta era nenorocirea Hubăroaiei: rămăsese la măcelărie ea singură cu calfele, iară bărbatul și-l vedea aproape numai zilele de sărbători, cînd poftea beamteri la masă. Ast­fel mîngîierea ei era Națl, care a crescut lîngă mumă-sa mereu mîhnită și încă de copil simțise că nu merg lucrurile bine în casa lor.

Și dacă n-ar fi fost asta, el nici c-ar fi ajuns măcelar.

Î1 dăduse tatăl său la gimnaziul din Timișoara, unde patru ani de zile, cît a stat, a fost mereu între cei dintîi. Anul al cincilea, însă, după vacanța de la Paști, nu s-a mai întors, ci a rămas acasă, lîngă mama lui, la măcelărie. S-a și făcut măcelar, însă firea nu i s-a asprit, și cînd ieșea cu șorțul lui curat în colțul străzii, îți venea să zici că nu e al lui șorțul, ci l-a pus numai așa, de încercare.

Ani de zile de-a rîndul a stat el aici fără ca să fi vă zut pe cineva la vreuna din ferestrele de peste drum. Și jos, și sus, ferestrele acelea erau date în alb, ca să nu se vadă prin ele, și nu se deschideau niciodată. Acolo dar el nu se uita, fiindcă știa că n-are ce să vadă.

Zidirea mănăstirii se sfîrșea însă în fața măcelăriei, iar mai departe-nspre stînga era grădina mănăstirii, împrejmuită cu un înalt zid de piatră. Ferestrele despre grădină se deschideau, ba mai ales acum, primă vara, stăteau aproape toată ziua deschise. Națl nu vedea, ce-i drept, de la măcelărie acele ferestre, dar putea să le vadă dacă trecea spre stînga, în fața gră dinii.

Într-una din zile, ferestrele fiind deschise și izbind o dată vîntul în ele, una, tocmai cea de la iatacul din colț, unde stătea maica Aegidia cu Persida, s-a sfărîmat.

Națl s-a dus să vadă și a văzut ― nu fărîmăturile de geam, ci o fată, care îi părea grozav de frumoasă.

Nu-i vorbă, n-avea nevoie să și fie pentru ca să-i pară frumoasă. Ceea ce se ivește la fereastra unei mănăstiri de călugărițe are tot­deauna ceva tainic și plin de farmec. Acolo, chiar bătrînă fiind, fe­meia pare tînără, chiar urîtă, pare frumoasă; iară lucrurile sunt cum ele ne par.

Din întîmplare, însă, Persida, care alergase și ea să vadă ce s-a întîmplat, era chiar mai tînără, mai frumoasă și mai plină de farmec decît cum Națl era-n stare să și-o închipuiască.

El rămase uimit, cu inima încleștată și cu ochii oarecum împăienjeniți.

Îi era parcă s-a rupt, s-a frînt, s-a surpat deodată ceva și o mare nenorocire a căzut pe capul lui.

Persida sta neajutorată în fața geamurilor sparte și nici nu-l băga-n seamă, cînd veni maica Aegidia, ca să vadă paguba.

Femeie mai așezată și mai cuminte, ba chiar călugăriță, maica Ae­gidia tresări cînd văzu, peste drum, pe Națl, băiatul Hubăroaiei, stînd cu ochii țintă la fereastră . Î1 știa de copil mic, îl socotise totdeauna cel mai bun băiat, și mintea i se oprea în loc văzîndu-l atît de îndrăzneț.

Sidi! grăi dînsa mîhnită și apucă fata de braț, ca s-o dea din vederea tînărului.

Rău a făcut, căci acum se opriră și ochii Persidei asupra tînărului cu șorț curat, cu obrajii rumeni și cu mustața mică, acum își dete și ea seama de ce stă acel tînăr acolo.

Obrajii ei se umplură de sînge, și îi era parcă o săgetase ceva prin inimă.

Atît a fost, nu mai mult, și ea nu mai putea să fie ceea ce fusese.

Taine mari și nepătrunse de mintea omenească !

Atît a fost numai, și gîndul copilei era mereu la fereastra cea spartă, la frumusețea zilei de primăvară, la omul ce stătuse acolo, peste drum, cu ochii uimiți și cu răsuflarea, parcă, oprită . Se temea să mai intre în casă, tremura cînd se apropia de fereastră, suspina greu cînd se uita și nu-l mai vedea acolo, și totuși nu mai avea astîmpăr, nu mai găsea loc de repaos, își făcea mereu de lucru în casă.

Nu i-a făcut și nu-i făcea, nu i-a zis și nu-i zicea nimeni nimic, nu știa nimic, nimic nu gîndea și totuși, așa, ca din senin, se zbătea copila ca și cînd ar voi să scape, să fugă și să se ascundă în fundul lumii.

Iar două zile în urmă, cînd iar l-a văzut acolo peste drum, ea a rămas nemișcată și cu ochii țintă la el. Era parcă pierdută, căzută într-un fel de leșin.

Oamenii treceau de-a lungul uliței, și dacă el nu și-ar fi tras seama, ea ar fi stat mereu acolo, în fața lui. El însă iar s-a întors în fața fere­strelor care nu se deschid niciodată .

Nu se deschid, dar se pot deschide. Da! da! nu e voie, dar cu putință este!

"Dacă voiesc, pot, grăi dînsa, și puțin îmi pasă."

Ce era adică? Îi face vreun rău cuiva?! Păcătuia dacă deschidea fereastra?

"Ca el să știe?" grăi dînsa, apoi se duse cu pași hotărîți, deschise fereastra din fața măcelăriei și rămase dreaptă, înaltă și cu fața deschisă în ea.

Pe Națl, care stătea în ușa măcelăriei, cuprins de neastîmpăr, îl trecură fiorii.

El ridică fără de voie mîna stîngă la gură și îi făcu semn să închidă fereastra, căci vedea lumea.

Îi era frică de femeia ce stătea acolo sus în fereastră.

Nu era păcat, nici un rău nu i-a făcut Persida nimănui, și totuși ea se simțea umilită, nu mai putea să privească în ochii maichii Aegidiei și nu se mai ducea, nu mai voia să se ducă la fereastră.

Îi era parcă o apucase un fel de nebunie, care a trecut.

Da! a fost o nemaipomenită ștrengărie, de care îi era rușine, și mult ar fi dat ca nici el să nu fi băgat de seamă cînd ea a deschis fereastra.

Dar, la urma urmelor, de ce a și deschis-o? Numai și numai ca să-i arate că puțin îi pasă de dînsul, că poate, dacă vrea, s-o deschidă numai ca să rîdă de dînsul.

Ar fi voit să i-o scrie aceasta pe o bucată de hîrtie și să-i arunce hîrtia cînd îl va mai vedea stînd ca un smintit în fața ferestrei.

Dar îi era rușine.

Era nesuferită viața aici în mănăstirea aceasta, unde dînsa era atît de singură, și inima i se bătea mai iute și mai tare decît de obicei cînd se gîndea că peste cîteva zile va ieși și va sta iar acasă, cu fratele ei, cu Trică al ei, care acum nu mai era ucenic, ci calfă, un adevărat flăcău, cu care poți vorbi.

S-a și bucurat Persida de sîmbăta Floriilor, cînd Trică a venit s-o ia și s-o ducă acasă.

Ce om se făcuse! Era tuns abia acum și îmbrăcat în haine noi-nouțe, din creștet pînă în călcîie toate noi. Nu-i vorbă, hainele îi erau cam largi și mînecile surtucului ajungeau pînă la degete, dar nimic nu era din tîrgul de vechituri, ca mai nainte.

Deși îmbrăcat însă în haine noi, Trică se simțea foarte strîmtorat în fața surorii sale, care era și mai mare, și mai frumoasă, și mai nu știu cum decît Milena lui Claici, cea logodită acum cu un teolog. N-o văzuse de un an pe soră-sa și acum parcă nu îndrăznea s-o mai ia drept sora lui.

Trică dragă! îi zise ea, întinzîndu-i mîna.

Da, grăi dînsul tulburat, am venit să mergem acasă... și nu știa să-i sărute ori nu mîna, nu putea să-i zică "tu", îi era greu să meargă, după ce ieșiră la uliță, alăturea cu dînsa, ci rămase un pas în urmă.

Erau, spre pod, două drumuri: unul la stînga, iar cellalt la dreapta.

Persida știa că e mai scurt cel de la stînga, dar nu stete decît o clipă pe gînduri, apoi, fără de voie, apucă la dreapta, spre măcelărie.

O nouă ștrengărie!

Tocmai în fața măcelăriei Persida trecu ulița ca să apuce colțul, și acum i se împăienjeniră ei ochii, și iar îi era ca și cînd un fel de leșin ar cuprinde-o. Îi era rușine, grozav de rușine, și își vedea, parcă, obrajii roșiți de năvala sîngelui.

Națl sfărîma tocmai cu barda încheietura de la un genunchi, și cînd Persida se ivi peste drum și apucă spre măcelărie, el rămase cu privirea pierdută și barda îi tremura în mînă. Hubăroaie se ridică din jeț și înaintă pînă în ușă; servitoarea, care ținea coșul ca să i se dea carnea, se uita și ea mirată, iar dincolo, peste drum, la cellalt colț, se oprise un bătrîn și stătea cu gura căscată.

Persida trecea ca prin văpaie mistuitoare, iară Trică venea doi pași în urma ei domol și cu capul ridicat.

Trică, grăi dînsa după ce trecu de măcelărie, vino mai iute, nu mă lăsa singură!

Frumoasă e, șerpoaica! grăi Hubăroaie. A cui să fie oare? Mi-e ca și cînd aș mai fi văzut-o undeva.

Națl dete din umeri! El știa, ce-i drept, unde a mai văzut-o, dar nu știa a cui este.

E de dincolo, din mănăstire, răspunse servitoarea; o vei fi văzut la fereastră.

Obrajii lui Națl, și altfel rumeni, se făcură roșii ca bujorul.

Nu, zise Hubăroaie; ferestrele nu se deschid.

Ai văzut? întrebă dl Bereki, bătrînul din cellalt colț, care acu­ma trecuse ulița și stătea în ușa măcelăriei.

A cui e?

Se poate să mai întrebi? e leită muma ei!

Așa e! Da, e fata Marei, grăi Hubăroaie mai întîi mirată, apoi dezamăgită.

"Păcat"! îi venea să mai zică, dar n-a rostit vorba. Era oarecum înduioșată de gîndul că e mare nenorocire să fii atît de fragedă, atît de frumoasă și să ai mamă pe Mara, precupeață și podăriță.

Cu totul altfel se înfățișau lucrurile în gîndul feciorului.

Era și el mai întîi mirat, în urmă însă îi venea să ridice barda și să arunce în lună cu ea, apoi să lase măcelăria în grija mumei sale, să alerge după fata Marei și să sfărîme capul celui ce ar îndrăzni să se apropie de dînsa.

N-avea nevoie, deoarece Persida nu era singură, și băiatul, care acum mergea alăturea cu dînsa, vedea foarte bine și știa, la nevoie, și el să sfărîme capete.

Un lucru era pe care nu putea Trică să-l înțeleagă: că femeile pe lîngă care treceau, toate, pînă chiar și fetițele mici se uitau cordiș, cu coada ochiului, la sora lui și apoi își mai și întorceau capetele.

O înțelegea însă aceasta mama lui, care ardea de nerăbdare să meargă ca mîine cu fata ei la biserică, iar după-amiazăzi să dea o raită pe la Lipova, ba îi venise odată chiar gîndul de a-l însoți pe Trică la Arad, ca să stea o zi, două la casa lui Claici.

De! e greu să ai fată mare, mai ales cînd trebuie să stai toată ziua la pod, ca să aduni creițari pentru ea. Fetele vor să fie purtate prin lume, ca oamenii să le vadă și să le ducă vestea, să umble mereu, ca să-și întîlnească norocul. Și parcă știa Mara că aici, unde a crescut și unde toată lumea o știa de mică, fata ei n-o să-și poată găsi norocul.

Dar a venit fata acasă, și acum mama nu mai știa cum să se gîndească.

Lucrurile nu erau deloc cum ea și le închipuise.

Se bucura Persida c-a venit acasă și era voioasă, dar nu vedea schimbările ce se făcuseră în casă și primprejurul casei.

Degeaba au fost cheltuielile, degeaba osteneala și neliniștea, căci Persida ar fi văzut poate gardurile huluite și gunoiul prin curte, dar nu se uita nici la curtea cea curată și bine îngrădită, nici la pereții de curînd văruiți. Ba după ce a intrat și a văzut lucrurile cumpărate cu atîta amar de bani numai de dragul ei, ea a strîmbat oarecum din nas, ca și cînd puțin i-ar fi păsat.

Mai rău a strîmbat însă cînd Mara i-a vorbit de biserică.

O, Doamne, zise ea, dar ce să mai facem și la biserică?!

Marei îi trecu, parcă, un sloi de gheață prin inimă.

În mintea ei duminica și sărbătoarea erau zile în care omul merge la biserică. Mai ales acum, de cînd cu lumea nemțească, era lucru nestră mutat că coșurile se adună, piața se deșertează și dughenele se închid îndată ce clopotele sună de intrare. Iar pe cînd sună de a treia oară, bolnav pe moarte ar trebui să fii ca să lipsești de la biserică.

Nu-i vorbă, s-a dus și Persida; era însă oarecum dusă cu gîndul și strîmtorată ca străinul între străini și tot ca niște străini se uitau și alții la dînsa, încît Marei iar îi trecea sloiul de gheață prin inimă și nu-i mai pria bucuria.

Se înșela, cu toate aceste, făcîndu-și gîndul nesuferit, că i-au mo­mit călugărițele fata.

Îi era frică Persidei de oameni. Vedea, ba simțea, oarecum chiar și pe nevăzute, că toți se uită cu ochii bine deschiși la dînsa, că toți o judecă, și inima i se încleșta, ca și cînd tot în fața măcelăriei lui Hubăr s-ar afla. Îi era rușine ca și cînd toți ar putea să afle din fața ei cele petrecute, se temea de ceva neștiut și nu știa cum să calce, cum să-și țină trupul, cum să-și poarte capul și ce să facă cu mîinile ei.

S-a dus, cu toate aceste, și după-amiazăzi la Lipova, s-a dus cum merge omul osîndit să-și ia pedeapsa, dar s-a dus rîzînd, fiindcă era crescută de maica Aegidia, care mereu îi zicea: „Să rîzi cînd îți vine să plîngi și să plîngi numai cînd vezi pe alții plîngînd".

Cu inima mereu încleștată și tremurînd la fiecare răspîntie unde putea să se pomenească în fața unui om pe care nu voia să-l întîlnească, ea umbla dreaptă și cu capul ridicat, gata în toată clipa de a înfrunta privirile orișicui.

Era deci obosită cînd s-a întors acasă. Deși atît de mult s-a temut că nu cumva să-l întîlnească, acum era mîhnită că nu l-a întîlnit, ca să treacă dreaptă, cu capul ridicat, nepăsătoare prin fața lui.

Era obosită și i se ura, nu știa ce să mai facă acasă.

Erau Floriile pentru nemți; duminica viitoare urmau Paștile nemților; abia peste două săptămîni aveau să fie Paștile romînești: îi era, parcă, groază cînd se gîndea că abia joi după Paști se va întoarce iar în mănăstire. Ce să facă ea pînă atunci aici, unde n-avea ce să facă?

Mara vedea că fata ei n-are ce să facă și se simțea nenorocită că nu știe ce să-i facă. Se ducea cu ea la denii, o ducea și diminețile la biserică, dar degeaba i-a zis sîmbătă să meargă să vază învierea la Lipova ori la Maria Radna, fiindcă fetei îi plăcea să stea acasă.

Și zilele erau, cu toate aceste, foarte frumoase. Murășul, crescut ca odinioară din topirea zăpezilor, era plin din mal în mal și se tă vălea alene spre șes. Pădurile nu înverziseră încă, dar pruniștile erau în floare, iarba se încheiase, sălciile, ră chitele și plopii lăsaseră mîțișori, vîntul adia dinspre munți primăvărație, răcoros.

Să mergem să culegem viorele, grăi Trică, pe care nu-l ierta firea să piardă ziua cea frumoasă, mai ales că era lunea Pagilor nemțești.

Dacă ții... răspunse Persida alene.

Ei plecară la deal spre ruinele de la Șoimoș, locuri lor atît de bine cunoscute.

Era în adevăr frumos. Inima creștea de vederea mugurilor, care începuseră a crăpa, și sîngele zvîcnea mai iute și mai tare în adierea vîntului ce trecea peste flori proaspete.

Știi ce? grăi deodată Persida. Să trecem la Lipova. Îți aduci aminte, colo, deasupra viilor, ce frumos era și cîtă mulțime de viorele!

Era, nu-i vorbă, mai frumos aici; dar frumos era și acolo; pretutindenea era frumos și bine.

Dacă vrei! ră spunse dar Trică .

Apoi se întoarseră la vale, trecură Murășul, fără ca să-și mai pună viața în joc și fără ca să plătească creițarii, și o luară spre Sărărie, ca să iasă deasupra Lipovei.

Să trecem prin oraș, grăi Persida, că e mai aproape.

Nu era mai aproape, dar, la urma urmelor, și prin oraș tot acolo ieșeau.

Sărmana copilă!

A trecut cu inima încleștată prin oraș și era deznădăjduită cînd s-a văzut la cele din urmă case. Ar fi vrut acum să spună că rău au ales drumul și să se întoarcă iar prin oraș, ca să apuce drumul pe la Sărărie. Asta însă nu mergea.

De, zise ea după ce sosiră între vii, tot e mai frumos la Șoimoș!

Știu eu că e mai frumos! îi răspunse Trică, pe care inima îl trăgea acolo unde a petrecut atîtea zile de copilărie.

Da! însă deasupra viilor mai erau și alții, care veniseră să caute flori și să vadă de acolo din deal Murășul și lumea cea mare și largă . Persida începu să urce mai cu virtute.

A urcat, a căutat și-a adunat flori, apoi s-a întors iar prin orașla pod, obosită, frîntă.

Hubărnațl se întorcea și el obosit, frînt de la Radna, unde e atît de frumos acum primăvara.

Dacă n-ar fi fost pe pod, el ar fi apucat fie la dreapta, fie la stîn­ga: aici însă nu-i rămînea decît să meargă înainte, drept în flacăra cea mare ce se ivi fără de veste în calea lui. Era greu afară din cale! Cum să treacă? cum să calce? cum să-și ție mîinile? cum să se uite la ea? să-și ridice pălăria ori să facă ca și cînd n-ar cunoaște-o?

Persida tresări cînd îl zări, își îndreptă trupul și își ridică capul. Nu mai era obosită : îi venea să zboare de ușoară ce se simțea; era ca beată de gîndul c-a fost și el la Radna ― să caute flori de primăvară. Trecînd pe lîngă dînsa, el se uita zîmbind și cu fața deschisă, ca la niște vechi și buni prieteni, la Persida și la fratele ei, apoi își ridică pălăria și salută ca un băiat binecrescut, încît Persida, așa înțepată cum era, trebui și ea să dea din cap.

Cine e acesta? o întrebă Trică cu glasul cam înfundat.

Cine să fie? răspunse ea. Hubărnațl.

De unde te cunoaște?

Nu mă cunoaște, dar cunoaște pe mama!

Trică se uită înapoi.

Așa-i! zise el. Ăsta e Hubărnațl.

Mara se simțise și ea foarte măgulită cînd Hubărnațl a salutat-o, în două rînduri, la dus și la întors, mai altfel decît de obicei. Măgulită se simțea dar și acum, cînd văzu din capul podului cît de fru­mos a ridicat feciorul lui Hubăr pălăria în fața copiilor ei.

N-avea, cu toate aceste, cuvinte de a se bucura, fiindcă seara Per­sida era foarte neastîmpărată, nu-și mai putea găsi locul și a rămas în cele din urmă dusă pe gînduri.

Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi silit, ci pentru că nu știa nici dînsa ce are. Se temea ea însăși de sine, simțea c-o apucă din cînd în cînd o pornire năvalnică și-i vine să se ducă, ea singură nu știa unde, și să facă, ea singură nu știa ce. Mii și mii de primejdii, nenorociri peste nenoro­ciri, zbuciumări peste zbuciumări, o viață plină de nevoi și de dureri: le presimțea, le vedea, le știa parcă pe toate cum vin.

O, Doamne, zise ea cuprinsă de duioșie, ce bine e la mănăstire! Ce fericite sunt maicile!

Mara se cutremură în toată firea ei.

Îți place ție fiindcă te-ai obișnuit cu maicile, răspunse ea. O să vezi, însă, că e bine și afară din mănăstire.

Mai mult n-a zis Mara, dar acuma era hotărîtă să-și ducă fata la Arad, neapărat s-o ducă și s-o ție cît de mult acolo, ca să se obișnuiască cu lumea.



V

ANI DE TINEREȚE


"Iar s-a întîmplat ceva!" își zicea Gretl, slujnica Hubăroaiei.

Stăpînul ei nu plecase, ca de obicei, îndată după masă, ci stătea de vorbă cu stăpîna, și stătea cam de mult, ceea ce nu era a bine.

A intrat de cîteva ori în casă pentru ca să ridice masa și i-a găsit mereu la fel, el cu pipa în gură la un colț de masă, iară ea în cel­lalt colț.

Deși împlinise patruzeci și șase de ani și era om cu multă chibzuială, Hubăr nu părea deloc a om care poate să-i fie tată lui Națl. Lasă că era om bălan, cam slab și cu obrajii roșii, după înfățișare prea tînăr, dar era în tot felul lui de a fi ceva ușuratic, aproape ștrengăresc. Gura îi era croită pe rîs, ochii îi jucau mereu în cap, și lucruri pentru alții mari îi păreau adeseori nimicuri. Deși ținea mult să aibă priete­nie cu popa, cu beamterii și cu ofițerii, se pomenea adeseori la che­furi și cu oameni mai fără trecere, pînă chiar cu calfele lui, un lucru pe care fecioru-său n-ar fi fost în stare să îl facă. Și mai ales asta l-a făcut să nu prea aibă trai cu nevastă-sa, care era așezată, cam țîfnoasă și neîngăduitoare.

Nu-i vorbă, certuri nu prea erau între dînșii, fiindcă el rîdea și făcea glume cînd ea îl mustra. Ea se necăjea, se înțelege, cu atît mai rău, se întețea și de obicei începea în cele din urmă să plîngă. Cu asta se sfîrșea apoi vorba, deoarece el se ducea și o mîngîia, îi zicea să nu fie proastă, căci tot n-are nimeni nevastă ca dînsul, și toate erau bune deocamdată. Rar se întîmpla ca el, pierzîndu-și sărita, să spargă ceva ori să o lovească. Nici atunci nu era însă ceartă, fiindcă îl mîngîia și îl împăca dînsa pe el.

Niciodată el nu putea să plece de acasă mai-nainte de a se fi ales lucrurile într-un fel ori într-altul. Nu putea să-și petreacă în tihnă și știa că va trebui să se întoarcă înainte de vreme.

De asta dată el tot rîdea, iar nevastă-sa n-ajunsese încă să plîngă, deși tare îi venea s-o facă.

Avea două mari supărări deodată.

Ziua trecută, în duminica Floriilor, maica Aegidia, chiar maica Aegidia însăși, a oprit-o, cînd a ieșit din biserică, și i-a spus ― ce rușine! ― că Națl stă gură-cască pe la ferestre, ca să dea ochi cu fata Marei.

Atît îi părea de mare lucrul acesta, încît n-a îndrăznit să-i vorbească despre el lui Hubăr, care ținea foarte mult la mănăstire și la maica Aegidia îndeosebi. A stat însă toată după-amiazăziua ea singură închisă în casă și s-a gîndit cum și în ce fel să facă băiatului mustrări.

Spre marea ei mirare, spre îngrozirea din ce în ce mai mare a ei însă, băiatul nu s-a întors nici în amurg, nici seara, nici noaptea, ci abia în zorile zilei următoare.

A stat, a așteptat, s-a frămîntat, s-a gîndit și răzgîndit și a plîns, cum plîng mumele cînd își văd copiii porniți pe căi greșite și nu știu cum să-i oprească și să-i întoarcă.

Iară bărbatul ei, tatăl băiatului, om în toată firea, rîdea, ba zicea că-i pare bine c-a început și băiatul lui să fie om ca toți oamenii.

Mai putea biata femeie să se stăpînească și să nu i-o spună și cealaltă?

I-a spus-o chiar cu îndărătnicie, ca să-i arate că o să-i treacă și lui pofta de rîs.

I-a și trecut.

Ce-i drept, păcatul că feciorul lui a căscat gura la ferestre nu-l prea scotea din ale lui. Fetele sunt fete, așa zicea el, ca băieții să alerge după ele. Dar fata era a Marei! Puțin îi pasă! Nu era, la urma urme­lor, decît o nebunie de tinerețe la mijloc. Asta vine și trece tot cum a venit, fără ca să știi cînd și de ce. Un lucru nu putea să-i treacă lui prin gînd: că băiatul lui ar putea vreodată să nu fie om cuminte.

Era însă nevoit să se gîndească la casa lui, și asta îl făcea totdeau­na posomorît.

Se simțea foarte tihnit și ferit de griji de cînd lăsase pe feciorul său la măcelărie. Încă tot el însuși era patronul, iar Națl era trecut în breaslă numai în rîndul calfelor, și mult ar fi dat să scape de orice grijă lăsîndu-și feciorul patron la măcelărie.

Asta nu era însă deocamdată cu putință.

Deoarece la Lipova erau numai doi măcelari, ei au intrat în breas­la cojocarilor, care tăiau și ei primăvara miei, toamna berbeci și iar­na, pe ici, pe colo, cîte un porc. Iar după rînduiala breslei nu putea să intre în rîndul patronilor decît acela care și-a făcut anii de uce­nicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă și a mai făcut și doi ani de călătorie. Națl făcuse anii de ucenicie și era de doi ani calfă; îi mai lipseau dar cei doi ani de călătorie.

Nu-i vorbă, dacă starostele ar fi fost om de înțelegere, lucrurile mai ales pentru Hubăr s-ar fi putut pune la cale și fără de acești ani; Bocioacă era însă foarte mîndru de starostia lui și nu s-ar fi învoit odată cu capul ca cojocarii să fie mai prejos de măcelari și ca de dra­gul unui măcelar să se nesocotească rînduiala breslei, pe care toți cojocarii o păzeau cu sfințenie. Apoi nu era nici Hubăr omul care e în stare să se căciulească în fața lui Bocioacă.

Dar nici nu-i strica băiatului să mai umble prin lume, să vadă, să învețe și să se deprindă a fi om de capul lui. Era și pentru Hubăr, dar mai ales pentru Hubăroaie foarte greu lucru să se lipsească de fe­ciorul lor; nu le rămînea însă decît s-o mai facă și asta.

Îndeosebi Hubăroaie se mai și bucura. Aveau prieteni la Arad, la Timișoara și la Lugoj; aveau rude ― dînsa la Buda și Pojon, iar bărbatul ei la Viena: orișiunde se ducea, băiatul găsea casă primitoare, ba chiar și mireasă potrivită cu starea lui.

De astă dată lucrurile s-au sfîrșit cu bine, fiindcă una voiau amîndoi.

Iară Națl era om tînăr și nimic nu e în tinerețe mai ademenitor și mai plin de farmec decît gîndul de a trece așa ― tu de capul tău ― prin lume. Abia acum se simțea calfă adevărată, și nu-l mai ținea lo­cul pînă după Paștile romînesc, ca să-și ia condica de călătorie de la Bocioacă și să plece cu ea în raniță.

Joi după Paști, Bocioacă puse pecetea breslei pe condică, apoi se îndreptă, înalt și subțire cum era, și grăi sărbătorește:

Iată, băiete! cartea drepturilor tale, să nu uiți niciodată că tre­buie să păzești cinstea breslei. Să fii harnic și ascultător, cinstit și vred­nic de încredere; să nu pierzi timpul hoinărind degeaba, căci în breas­la noastră se primesc numai oameni cumsecade. Dumnezeu să te ajute!

Așa trebuia să vorbească starostele; așa i s-a vorbit lui cînd și-a luat condica de călătorie; așa le vorbea și el tuturor celor ce luau condica de la dînsul.

Hubăr era cu toate aceste foarte supărat că un om ca Bocioacă îndrăznește să-i vorbească astfel lui Națl, iar Națl stă umilit în fața lui, ba parcă ar voi să-i mai și mulțumească pentru sfaturile bi­nevoitoare, ca și cînd ar fi avut nevoie de ele.

Dar au trecut și prin asta, și Națl, plecînd ziua următoare la Arad, se uita la trecători parcă a lui ar fi fost lumea cea mare în care se ducea.

Rămăsese vorba să se oprească deocamdată, pe timp de vreo două luni, aci mai prin apropiere, la Arad, ca să se deprindă cu străinătatea.

Bani aveau destui. Adunase el, căpătase de la tatăl său și-i mai dăduse, așa, prin ascuns, și mumă-sa. Ar fi putut să tragă la orișicare hotel și să trăiască boierește.

Nu de asta îi era însă lui.

Calfă de măcelar, el se simțea mîndru că poate să tragă la cona­cul breslei, al breslei adevărate, în care sunt numai măcelari, iar nu o amestecătură de fel de fel de oameni.

La conac a găsit alte trei calfe, un neamț de la Timișoara, un un­gur de la Dobrițin și un slovac de la Bichiș iar calfele din aceeași breaslă, orișiunde s-ar întîlni, sunt prieteni.

Prietenii se bucură, cînd se întîlnesc, că pot să stea de vorbă și să se cinstească, iar Națl era și după fire, și după înfățișare, foarte bun de cinste.

Se cinsteau dar prietenii, vorbind, ca oamenii plecați în lume, de­spre cele de acasă și ținand fiecare să arate deslușit că nu e nicăieri atît de frumos și de bine ca "la noi".

Într-un tîrziu Națl, care nu băuse mult, dar destul pentru dînsul, își rezemă capul pe cot, stete cîtva timp gînditor, în vreme ce prie­tenii lui vorbeau înainte, apoi ochii i se umplură de lacrimi.

Ce e, măi? întrebă ungurul.

Nu știți voi! răspunse el înduioșat. Degeaba v-aș spune, că nu puteți să mă înțelegeți. Dar nu pot nici eu să vă spun. Ar trebui să cunoașteți pe mama, ar trebui să știți ce fel e mama, și nici atunci nu m-ați înțelege deplin. Zicea că se bucură cînd am plecat, dar eu știu că ea plînge acum și are să plîngă mereu, grăi el și plînsul îi înecă glasul.

Așa e, zise neamțul mișcat, e greu lucru să te desparți de ma­ma ta.

Mai ales cînd ai și tată ca mine: un om fără de inimă! adăugă Națl, oarecum fără de voie.

Asta trece! grăi slovacul.

Ce să zic eu, întîmpină ungurul, care mi-am lăsat acasă drăguța, un boboc de te cuprinde amețeala cînd îl vezi!

Națl își ridică capul și se uită drept în fața ungurului. Îi venea să apuce carafa și să-l lovească în cap cu ea. De ce trebuia să i-o aducă aminte și pe asta?!

Eu, zise el vorbind rar, nu am drăguță, dar fete sunt și pe la noi. Ar trebui să vezi cu ochii tăi ca să știi ce va să zică fată. Ai înțeles? Sunt și la noi fete! strigă, apoi apucă carafa și o izbi pe pămînt de se făcu miș-fărîmiș.

Era foarte îndîrjit feciorul Hubăroaiei.

Ce-ar fi fost dac-ar fi știut că pe același drum și în același ceas venise la Arad și Mara cu copiii ei? Deosebirea era numai că Mara n-a tras la conacul măcelarilor, ci la casa lui Claici, unde a fost foarte bine primită.

Avea Mara gîndul ei de mamă cu fată mare.

La călugărițe n-ar mai fi vrut s-o trimită pe Persida; acasă nu putea s-o ție; mare lucru ar fi fost dacă ar fi putut s-o lase în casa lui Claici ― așa, cu plată mai puțină.

Milena era logodită cu un bogoslov. Persida era fată și ea, chiar mai frumoasă și mai deșteaptă decît Milena, ba putea să aibă, la nevoie, și zestre mai mare.

Nu știe nimeni cum îi vine norocul!

Nevasta lui Claici n-avea nici un gînd, dar i-a venit unul.

La Sîn-Miclăuș, aci peste Murăș, era un loc de popă, și Munteanu, logodnicul Milenei, făcuse tot ceea ce trebuia să facă pentru ca să-l primească. Încă acum dar, pînă la Rusalii, trebuia să se facă nunta. Milena și sora ei, Anca, lucrau pe capete, ca să fie cît mai curînd gata cu ale zestrei, iară Persida era o adevărată măiastră cînd punea mîna pe foarfece și pe ac.

Mare lucru ar fi fost dacă ea ar fi rămas pînă la nuntă, ca să le fie fetelor într-ajutor?

Vai de mine! nu se poate, grăi Mara. Trebuie să se întoarcă la școală.

Tot așa zicea și Persida.

Nu era însă chip să plece cînd fetele stăruiau atît de mult să rămîie, ba muma lor mai scăpase și vorba că o să-i fie Persidei recunoscătoare.

Mara s-a întros dar singură la Radna, ducînd, se înțelege, cu dîn­sa și o frumoasă scrisoare pentru maica Aegidia.

Acum nu se mai plîngea Persida că n-are ce face. Lasă că fetele nu mai știau unde să-și pună capul, dară Claici avea patru ucenici și șapte calfe, dintre care numai două erau oameni de casă. Seca Lena nu ținea, cu toate aceste, slujnică, ci se ajuta cu ucenicii și cu fetele ei. Era minunat la casa lui Claici, și Persida, care atîta timp fusese mîna dreaptă a econoamei de la Lipova, ar fi voit să se despartă în mai multe, ca să fie pretutindenea, să pună lucrurile la cale, să facă rînduială, să le ție toate curate ca la mănăstire.

Un singur lucru nu-i plăcea Persidei: că trebuia să șadă la masă cu calfele, care se uitau la ea cu coada ochiului. Acesta era însă obiceiul casei, și nici că i-ar fi putut trece cuiva prin minte că s-ar putea și altfel. Ar fi plecat calfele toate dacă stă panul nu le-ar fi făcut cinstea de a le pune la masa lui.

Le era cu toate aceste oarecum greu să vie la masă, și Bodroganu, cel mai sfătos dintre dînșii, mai nainte de a veni, se spălă pe mîini, apoi se mai și pieptănă și puse alt surtuc. Ceilalți făcură și ei ca dîn­sul, încît era ca în zi de sărbătoare la masa lui Claici, și așa a și rămas de aici înainte.

Singur Trică n-a intrat în acest obicei nou.

El înțelegea prea bine de ce se spelcuiesc ceilalți și era mîndru de soră-sa. N-avea însă nevoie să facă tot ca dînșii, fiindcă și fără de asta tot frate îi rămînea Persidei.

Duminică s-a spelcuit însă și el.

Știa că are să vie Munteanu cu vreunul din prietenii lui să ducă fetele la biserică și n-ar fi lăsat odată cu capul pe soră-sa să meargă singură cu dînșii.

De! La biserică oamenii se duc să se închine, dar, aflîndu-se odată la un loc, ei se văd, se întîlnesc și stau de vorbă. Trică știa că fetele lui Claici nu se întorc niciodată singure de la biserică, și ținea să fie și el în ceata celor ce le petrec acasă.

Doamne! ce mîngîiată s-ar fi simțit Mara dac-ar fi putut să vadă pe fata ei așa înconjurată de bogoslovi, care nici nu îndrăzneau, parcă, să se apropie de dînsa și rosteau vorbele numai cu jumătate de gură cînd îi vorbeau. Trică fierbea cu toate aceste în el: prea îi păreau îndrăzneți, pe cînd ea mergea rușinoasă alăturea cu fratele ei.

Hubărnațl ar fi fost și el, dacă ar fi văzut-o acum, de părerea lui Trică. El însă era dus la altă biserică și nu știa că n-ar fi avut decît să se uite bine împrejurul său pentru ca să vadă ceea ce-i dorea inima.

Fetele lui Claici, deși sîrboaice, umblau mai bucuros la biserica romînească decît la cea sîrbească, unde nu erau bogoslovi, și bogoslovii cîntau foarte frumos. Iară biserica romînească, totodată și catedrală episcopească, se afla tocmai afară din oraș, pe țărmul Murășului. Trebuiau deci să treacă prin piața cea mare a orașului cînd se întorceau de la biserică, și chiar și numai atît ar fi fost destul pentru ca să facă drumul cel lung pînă la biserica romînească.

Aici, în piață, e mănăstirea minoriților, cu o biserică frumoasă și mare, singura biserică catolică în tot oralii. Pe la douăsprezece, cînd lumea iese de la biserică, e o adevărată frumusețe pe piață, unde e adunat întregul oraș: să stai și să priveai cum ies oamenii din biserică, și știi că e zi de sărbătoare.

S-au oprit fetele și acum, ca de obicei, și Persida se simțea ca la Radna, unde atît de adeseori văzuse lumea îndesuindu-se la ieșirea bisericii.

Uite! iată și Hubărnațl! strigă Trică, cum strigi așa, cînd vezi pe cineva la care nu te așteptaseși.

Persida tresări și începu să tremure din picioare.

Cine era acest Hubărnațl? Un om pe care-l văzuse, așa în treacăt și pe furiș de trei ori în viața ei. Acum însă, aici, în mijlocul unei lumi de oameni pe care nu-i mai văzuse, el îi părea un vechi și bun prieten. Îi venea să plîngă cînd vedea că el se duce, se depărtează, se pierde din vederea ei, și ar fi voit să-l cheme înapoi, să trimită pe Trică după dînsul.

N-a făcut nici una, nici alta, dar ochii ei erau furați, duși, pierduți în urma lui, și Trică, văzînd ochii aceștia, se-nduioșă de-și simți ochii muiați în lacrimi.

Mă duc, zise el grăbit, să-i spun că suntem aici!

Vai de mine! Ai înnebunit? răspunse ea. Ce avem noi cu el? Doamne!

Dacă i-ar fi păsat lui de dînsa, ar fi simțit că ea îl vede și s-ar fi uitat înapoi și ar fi salutat, ca atunci pe pod, atît de cuviincios și cu fața atît de deschisă și de veselă.

Cine e acela? întrebă Milena.

Un măcelar de la Lipova, răspunse Persida cam peste umăr, feciorul unui prieten al mamei. Noi nici nu-l cunoaștem decît din vedere!

Ce-i păsa ei de el?! căile lor erau atît de deosebite! Așa era în gîndul, dar nu totodată și-n inima ei.

Omul acela o prinsese în o clipă de slăbiciune; el știa ceva ce sin­gur el știa, singur el putea să știe: ea se rușina de cîte ori se gîndea la el. Îi erau nesuferiți oamenii ce o însoțeau: ar fi voit ca lumea să o lase în pace, să rămîie ea singură: n-avea dînsa nimic cu alții!

Aveau însă alții cu dînsa, și casa lui Claici era mereu plină de prie­teni de ai lui Munteanu, ceea ce nu supăra nici pe seca Lena, nici pe Mara, care țineau mult la bogoslovi.

Vorba era de nuntă, de veselie, de zile fericite, și serile fetele învățau cu tinerii să joace, spre marea supărare a lui Trică, care era și el nevoit să ia parte la petrecere.

Părintele episcop hotărîse că în ziua de Rusalii îl va hirotoni pe Munteanu de diacon; cununia dar trebuia să se facă neapărat duminică înainte de Rusalii.

Anca și Persida erau surori de mireasă, și seca Lena le făcuse haine la fel.

Frați de mire erau unu Codreanu, cel mai curățel dintre prietenii lui Munteanu, iar cellalt, o, Doamne! chiar Trică. El nu voia, dar așa dorea Milena, așa seca Lena, așa poruncea Persida, iar Mara, cînd a aflat-o aceasta, a dat din toată sărăcia ei să-și cumpere un rînd de haine negre și o pereche de mănuși în fața gușei de porumbel.

Cînd s-a văzut sărmanul de băiat, gătit astfel, îi venea să se ascundă, ca nimeni să nu-l vadă, și a început să rîdă ca un nebun.

Mara a început și ea, dar nu să rîdă, ci să plîngă ca o nebună.

Cum, Doamne, să nu plîngă, cînd își vedea copiii mari, atît de frumoși, atît de spelcuiți, atît de cumsecade, și Bîrzovanu, fie iertat, era în pămînt și nu putea să-i vadă și el, căci și ai lui erau.

Săracul! zise ea ștergîndu-și lăcrimile, mult a fost bun și vred­nic! Azi nu mai trăiesc oameni ca dînsul. Nu era lumea asta pentru el!

Cum ar fi putut Persida ea singură să rămîie tot cu gîndul ei cel vechi, cînd Bîrzovanu îi fusese tată, Mara îi era mamă, Trică îi era frate și toți ceilalți umblau în voile ei?

Inima tînără e făcută să stea deschisă, și tînără era și inima Persidei. Da! așa rîzînd din gură și din ochi, așa îndrăzneață ca un copil răsfățat n-a mai văzut-o pe ea decît un singur om, Națl, atunci cînd stătea în fața ferestrei deschise.

Cum n-ar fi alergat el la biserica de pe țărmul Murășului, dacă ar fi știut că iar putea s-o vadă tot ca atunci?

El însă n-avea de unde s-o știe aceasta.

Abia după biserică, în piața cea mare, cînd nuntașii, un lung șir de trăsuri, se întorceau la casa miresei, s-a oprit și el, cum toți se opriseră, și a văzut mai întîi pe Trică, apoi pe Mara, nu însă și pe Persida, care trecuse înainte.

Vă rog, întrebă el pe un domn ce se afla în apropiere, cine se mărită aici?

Ăla dete din umeri.

Vă rog, întrebă el pe altul, unde se duc nuntașii?

Și ăsta dete din umeri.

El nu mai întrebă pe nimeni, ci porni dus și ca ieșit din fire în urma trăsurilor. Acolo unde se duceau trăsurile, acolo le afla și le vedea el toate.

Le-a și aflat, căci nuntașii se dăduseră toți din trăsuri pe cînd el a sosit, trăsurile erau ieșite în uliță unde stăteau ca să mai răsufle caii și în poarta deschisă se înghesuia o lume de oameni, care le știau toate.

Era nuntă de vară la casa lui Claici.

În curtea cea largă era un mare cort de verdeață, acoperit cu frunziș de stejar, împodobit la intrare cu ghirlande de flori.

Casa se întindea la stînga pînă în uliță.

În cort, prin curte și în fața casei nuntașii roiau în voie bună, dar încă nu veseli.

Unii se așezau pe la mesele întinse în cort, spre fund, la dreapta și la stînga; alții stăteau de vorbă în locul larg ce rămăsese la mijloc, între mese; cei mai mulți, însă, tineretul, se aflau în fața cortului, unde cînta muzica încă tot obișnuitul marș de nuntă.

Aici era și Trică, tot lung și deșirat, dar mai altfel decît atunci, cu mîinile, parcă, mai lungi și împiedicîndu-se mereu cînd de unul, cînd de altul.

Mara era și dînsa la masa din fund, dar pe Persida n-o vedea nicăieri.

Și totuși ar fi putut să fie!

El știa acum că fata lui Claici e cea care s-a măritat, că Trică e calfă și a fost și ucenic la Claici; era însă lucru firesc ca Persida să nu fi venit și ea la nuntă, fiindcă se afla la mănăstire.

Ar fi putut, cu toate aceste, să fie și ea aici.

El însă nu mai putea să aștepte. Stăpîna sa îl aștepta cu masa. Ce păcat! Trebuia neapărat să seducă.

Dar ea putea să fie aici.

Nu! Era peste putință: el trebuia să meargă la masă.

Aha! Ochii tuturora se îndreptează spre casă. Vine mireasa cu mi­rele, iar după dînșii...

El se dete la o parte, ca să nu fie văzut. Nu-i ședea bine să stea așa, gură-cască, în poarta unei case străine.

"Hm!" făcu el cu fața deschisă.

Nu era tot cum o știa el, mîndră și oarecum încruntată, dar era drăgălașă, rușinoasă, neajutorată, nu știa cum să-l ție de braț pe tînărul acela ― cine-o fi.

Era de toată frumusețea, dar puțin a fost, căci ea s-a pierdut peste puțin în fundul cortului.

Națl se întoarse și, grăbit și în silă, se urcă într-una din trăsurile acum slobode și apoi, iute! ca stăpîna să nu se supere.

După-masă? Da! fără îndoială! Ar fi voit s-o vadă mai bine. Dar adică de ce? Ce folos? Nu! el nu putea să stea în poartă.

Dar nici acasă nu putea să stea.

A ieșit, ca de obicei, la plimbare.

Ce ar fi fost dacă trecea, ca din întîmplare, pe acolo?

Asta da!

Vai ce gălăgie, ce amestec, ce neastîmpăr: era parcă se înzeciseră oamenii. Unii jucau în curte, alții în cort, pretutindenea era plin, și el nu vedea nimic.

Trecu și se întoarse peste cîtva timp și iar trecu și iar se întoarse.

Nu mai putea! Îi era parcă mumă-sa stă de pîndă colo, la răspîntie, și-l vede și se mîhnește. Ba Persida îl vedea, parcă, și ea cum umblă s-o vadă pe furiș și rîdea de prostia lui.

El plecă hotărît și iute, dar cu pas din ce în ce mai rărit, apoi de la colț se întoarse: acum încă, cea din urmă dată.

Muzica nu mai cînta; jocul încetase; bătrînii se ospătău pe la mese, iar tinerimea era răsfirată prin curte, cavalerii ștergîndu-și frunțile cu batistele, iar damele făcîndu-și vînt fiecare cu ceea ce avea la îndemînă.

Persida se plimba și ea printre ceilalți, tot cu acel tînăr, dar acum știa cum să-l ție de braț și era voioasă și îndrăzneață.

Hubărnațl simți în el ceva ce-l apucă și-l ia și-l învîrte, își potrivi surtucul pe trup, își răsuci o dată mustața, apoi, fără ca să mai ție seama de mumă-sa, trecu prin mulțimea adunată în poartă și înaintă rîzînd spre Persida.

Persida, cînd dete cu ochii de el, se făcu dreaptă ca lumînarea.

Îi venea ca ieșit din pămînt și îi părea, cu toate aceste, lucru foarte firesc ca el să vie și să se apropie așa rîzînd prietenele, ca atunci pe pod.

Aceste erau din altă lume, ca dintr-aiurea, unde toate sunt de sine înțelese.

Așa-i că te miri? zise el fără ca să-și mai ridice pălăria. Am văzut, cînd vă întorceați de la biserică, pe fratele și pe muma d-tale și am dat cu socoteală că trebuie să fii și d-ta aici. Ne cunoaștem, adause apoi întorcîndu-se spre Codreanu, care era cam mirat, de acasă.

O! grăi Persida dezmeticindu-se, eu te-am văzut pe d-ta de­mult, odată, cînd ieșeai din biserică, dar nu te-ai uitat la noi și nu ne-ai văzut.

Păcățele mele! zise el. Îmi pare foarte rău! Carevasăzică, nu acum ai venit!

Sunt de la Paști aici și am să stau pînă la toamnă.

Cum? Nu te mai întorci la mănăstire?

N-o lăsăm! grăi Codreanu, ca să zică și el ceva.

Națl nu putea să-și dea seama dacă rău ori bine îi pare. Acum, în pripă, simțea numai că îl zguduie ceva și se află în mare strîmtorare.

Trică, deprins a fi cu ochii mereu la sora lui, era foarte voios și a alergat, cînd l-a zărit pe Națl, la mumă-sa cu vorbele:

Maică! uite și Hubărnațl! a venit și el!

Și Mara era foarte voioasă, dar nu înțelegea, adică parcă înțelegea, dar nu voia să știe, cum a venit Hubărnațl aici și cum s-a pomenit el vorbind, așa din senin, cu fata ei. Carevasăzică, ei se cunoșteau, așa, fără de știrea ei, prin dosul ei.

Sărac de sufletul meu! grăi dînsa; se ridică înaltă, spătoasă și greoaie, cum era, și se uită acolo cum se uită cloșca la pui cînd simte că nu li-e a bine.

Iară Mara era dintre oamenii care nu vorbesc numai cu gura, ci și cu ochii și cu sprîncenele, și cu crețele de pe frunte, și cu mîinile descleștate; ochii tuturora se cîrniră după ai ei, și Națl era ca strivit de multele priviri, care îl întrebau: "Cum ai cutezat tu să vii nepoftit de nimeni aici?"

Acum, acum iar îl vedea mumă-sa?

Era o nemaipomenită obrăznicie; a vorbit prostii de necrezut.

Ce caută el aici? Ce vrea? Ce l-a adus? O să mai vie și mîine? și poimîine?

El se îndreptă și înfruntă privirile ațintite spre el, apoi se duse drept spre Mara, care era închisă în dosul mesei.

Ajuns în fața ei, el ridică zîmbind pălăria.

Am văzut, zise, trecînd din întîmplare pe aici, pe domnișoara, fiica d-voastră, și am dat cu socoteală că sunteți și d-voastră aici. Aș avea să vă fac o rugăminte.

Mara se însenină.

Așaa! zise ea.

Era lucru firesc! Cum să nu cunoască feciorul lui Hubăr pe fata ei?

D-sa, urmă, îndreptîndu-se spre nunul care ședea al treilea de la dînsa, e feciorul unui bun prieten al nostru.

Nunul dete din cap, iară Națl se închină, apoi se întoarse spre Mara.

Mama, grăi dînsul, era să vie săptămîna viitoare aici, fiindcă rămăsese ca după Rusalii să plec la Buda. Vă rog să-i spuneți, dacă vă întoarceți, să nu mai vie, căci eu plec mîine. Îi scriu și eu, dar prinde mai bine dacă i-o mai spune și cineva cu grai viu. Să-i spuneți, vă rog, că m-ați văzut și sunt bine, dar n-am mai putut aștepta!

Bine, bine! răspunse Mara, o să-i spun. Păcat! o să-i pară foarte rău! Hei! urmă ea peste puțin, greu se desparte mama de copilul ei, mai ales cînd unul singur are!

Vă mulțumesc! grăi dînsul încet.

Apoi strînse mîna Marei, se închină și se întoarse iar cu capul ridicat și cu fața deschisă la Persida, care vorbea cu Codreanu parcă puțin îi pasă.

Domnișoară, grăi el întinzîndu-i mîna, rămas bun! Eu mă duc mîine mai departe.

Ea își lăsă mîna moartă în a lui.

Unde?

Mai întîi la Buda, apoi la Pojon, la Viena și Dumnezeu mai știe unde. Doi ani fără cinci săptămîni am să tot umblu.

Ea dete din cap. Ce putea să-i răspundă? Păcat numai c-a venit acum aici!

Nici măcar în ochii lui nu s-a uitat, nici în urma lui n-a privit.

Și el s-a dus fără ca să se uite-napoi.

Ce aveau, la urma urmelor, ei doi unul cu altul?



VI

ISPITA


Norocul nu umblă tîrîș, ci zboară pe aripi iuți și-ți iese, cînd îi vine rîndul, fără de veste-n cale: degeaba îl cauți cînd nu-l găsești; degeaba fugi cînd el aleargă după tine; norocul tău e numai al tău, și chiar dacă nu l-ai cunoaște tu pe el, te cunoaște el pe tine și nu te părăsește.

Te miri însă de unde iese, și de aceea stai mereu gata, ca să-l apuci precum rîndunica prinde musca din zbor.

"De!... de!... zicea și Mara în gîndul ei, cînd vedea pe Codreanu învîrtindu-se mereu împrejurul Persidei. Mai știi?! Fata e fată; iar fe­ciorul e curățel și deștept, fiu de popă, nepot de protopop și peste cîteva luni de zile bun de popie."

Nu mai era Mara podăriță, nici precupeață, nici mai ales văduvă rămasă cu doi copii săraci: gătită de nuntă, ea se ținea drept, vorbea rar și chibzuit, ba, pentru ca lumea să afle, mai scăpa și cîte-o vorbă despre supărările pe care ți le fac datornicii.

Cam la fel era și gîndul celorlalți.

Oamenii văd și dau cu socoteală și înțeleg și-și fac în cele din urmă părerea, care le ține loc de adevăr neîndoios: era lucru hotărît că Persida și Codreanu se potrivesc ca făcuți anume unul pentru altul.

Cu cine adică să se fi potrivit Persida dacă nu cu Codreanu?

Deoarece parohiile nu sunt la fel, bogoslovii erau și ei fel de fel de oameni. Cei mai mulți erau foști cîntăreți de strană, care veniseră la preparandie ca să se facă dascăli. Din preparandie au intrat apoi în școala teologică. Alții se făcuseră dascăli, se însuraseră și veniseră acum cu neveste cu tot la Arad, ca să se pregătească din ale socrilor pentru preoție. Puțini numai trecuseră și cîteva clase gimnaziale și abia cîte unul, doi de curs. Viitorii protopopi aveau toate cele opt clase. Pentru toți însă lucrul de căpetenie era să scape de cătănie, care pe timpul acela ținea doisprezece ani.

Nu-i vorbă, puteai să te răscumperi ori să mai plătești vreun obșitar ca să-ți ție locul: aceasta însă numai oamenii bogați puteau s-o facă; cei mai săraci ieșeau mai bine cu socoteala dacă intrau în școala de teologie.

Pe Codreanu vîrsta de douăzeci de ani îl apucase în clasa a șasea; nu i-a rămas dar decît să intre numai cu șase clase în rîndul bogoslovilor scutiți de cătănie.

Deși nu era însă între cei dintîi, el se ținea în rîndul lor, căci nu degeaba era nepot de protopop. Lasă că era băiat țanțoș și bun de petreceri, dar îi dădea mîna să fie. Apoi nici nu-și bătea capul cu viitorul.

Oamenii sunt precum i-a lăsat Dumnezeu: fiindcă popa e sufletul și cîrma și cinstea satului, ei țin să aibă popă dintr-ai lor.

E dar lucru de sine înțeles că, murind un popă, fie feciorul, fie ginerele, fie vreun nepot îi ia locul.

Și cine oare ar fi putut să știe mai bine decît protopopul unde a murit popa și n-a lăsat fecior, ci fată, și frumoasă, și cu zestre bună?

Doi ani de-a rîndul Codreanu petrecuse vacanțele și sărbătorile la Buteni, unde citea Apostolul și cînta în strană, ca poporenii să-l cunoască, și stătea în gazdă la preoteasa, unde se simțea foarte bine.

Asta se știa, dar omul chibzuiește și Dumnezeu potrivesc, și n-aveai ce să-i faci lui Codreanu dacă se simțea mai bine aproape de Persida decît departe de dînsa.

Ciudat lucru!

Persida, fată tînără și intrată de curînd în lume, se uita la el cu un fel de sfială și se simțea foarte măgulită cînd el se apropia de dînsa și îi vorbea. Deși dînsul era numai de douăzeci și trei de ani, ea îl so­cotea om deplin, foarte așezat, foarte cuminte, foarte învățat și-l pu­nea sus de tot în gîndul ei, încît ar fi fost în stare să-i sărute mîna.

Codreanu o vedea aceasta, se simțea și el măgulit și înălțat în gîn­dul lui, se apropia cu toate aceste numai cu un fel de frică de dînsa. O vedea așa înaltă, trupeșă, frumoasă și deșteaptă, se mira adeseori cît de bine știe dînsa să judece pe alții și nu se mai îndoia că-l va judeca și pe el mai curînd ori mai tîrziu cu totul altfel. Era însă oarecum legat de dînsa. Trei săptămîni de zile, în timpul pregătirilor de nuntă, ei s-au văzut în toate serile, și lumea îi lua totdeauna pereche, parcă fără de dînșii lucrurile nici n-ar fi putut să meargă bine. Iar acum, în timpul nunții, tocmai fiindcă era lume multă, ei au stat foarte adese­ori singuri, nebăgați în seamă de ceilalți și oamenii tineri, fecior și fată, nu știu niciodată unde vor ajunge cu vorba cînd se află singuri.

Tîrziu, pe la miezul nopții liniștite, senine și răcoroase, ei ședeau pe o laiță din grădina de flori ce se întindea în fața casei, dincolo de cortul de verdeață. Jocul încetase deocamdată, jucătorii se răcoreau plimbîndu-se prin curte, muzicanții odihneau, iar în cort era o zgomotoasă și veselă învălmășeală.

Persidei îi venea să plîngă. De cînd se înserase, el o necăjea mereu cu Națl. Iar el o necăjea fiindcă era un farmec nespus în necazul ei. Cu toate aceste, dînsa nu se putea stăpîni, căuta dinadins să fie cît mai des singură cu dînsul: era cuprinsă de un fel de beție, i se răscolise, parcă, toată firea și ar fi voit ca așa să și rămîie.

Eu am văzut, zise el rîzînd, că schimbai fețe, că glasul îți era înecat și tremura, că nu mai știai ce să faci și ce să zici.

Doamne! răspunse ea, m-am speriat. Cum să nu mă sperii, cînd mă pomenesc deodată că un om cu care n-am mai vorbit în viața mea vine la mine și-mi vorbele ca și cînd am fi copilărit împreună?

Lui Codreanu lucrul acesta îi părea peste putință.

Eu nu cred că n-ați mai vorbit, zise el.

Eu ce să-ți fac dacă nu mă crezi?! răspunse ea dînd din umăr.

Și iar se vedea stînd în fereastra deschisă, uitîndu-se îndrăzneață și ca un copil răsfățat la Națl. Asta însă nimănui în lumea aceasta n-ar fi fost în stare să i-o spună.

El apucă amîndouă mîinile ei și se simți cuprins de un fel de îndărătnicie. Erau, parcă, de lemn, mîinile acelea, carne moale și rece, buștean fără de viață, încît ar fi voit s-o zguduie strîngînd-o de mîini.

Și, cu toate aceste, îți pare rău c-a plecat, grăi dînsul, și ai pier­dut voia bună de cînd a fost el aici.

De ce să zic nu? îi răspunse ea. Nu știu nici eu de ce, dar îmi pare rău. N-am nimic cu el, dar m-a cuprins un fel de întristare, fiindcă-mi părea mîhnit, ca și cînd eu aș fi de vină.

Codreanu începu să tremure.

Și mi-o spui mie asta așa, parcă puțin îmi pasă!

De ce să-ți pese?!

Pentru că mă doare, zise el luat pe dinainte de o pornire pîn-acum lui necunoscută.

Ar fi voit s-o tragă la sine și s-o strîngă-n brațe, apoi să se ridice și să fugă, ca să n-o mai vadă-n ochi.

"Mă doare!" Vorba aceasta era rostită așa, că orișicare femeie, chiar și o copilă mică, trebuia s-o înțeleagă. Persida se simțea foarte strîmtorată. Ar fi voit să-și scoată mîinile din ale lui, dar nu îndrăznea, se temea că el se va mîhni. Mîinile ei începură și ele să tremure.

Doamne! zise ea, ce să fac dacă nu știu să spun ce vreau și vorbesc prostii? Să nu mai vorbim despre dînsul. Eu n-am nimic cu el, nu vreau să știu de el! Nu vreau, îți spun, și trebuie să mă crezi!

Codreanu era muiat, scos din sărite.

La asta nu se gîndise. O luase așa în glumă, pe tîndălite, ca să-și petreacă timpul, și din glumă în glumă el s-a pomenit în cele din urmă într-o încurcătură din care nu mai putea să iasă. Îi părea rău c-a apucat-o de mîini, îi era rușine c-a scăpat acele vorbe, dar nu mai putea să dea înapoi. Era-n vorbele rostite de dînsa o atît de gingașă părere de rău, încît el se simțea umilit, vinovat și, fără ca să-și mai dea seama despre ceea ce face, ridică una din mîinile ei și o sărută.

Vai de mine! zise ea speriată. Cum poți d-ta să faci asemenea lucruri?!

Îi era parcă stelele cad de pe cerul senin, îi venea să plîngă, dar nu era-n stare să se ridice și să-l părăsească.

D-ta ești de vină! răspunse el strîmtorat.

Persida, deși tînără încă, era femeie și simțea înțelesul acestor vorbe.

Să mergem, te rog, îi zise ea încet și stăruitor. Să mergem! zise iar hotărîtă de a nu mai rămîne niciodată singură, fie cu dînsul, fie cu altul.

Întorcîndu-se-n curte, era și el hotărît să nu mai rămîie singur cu dînsa. Îi era ca și cînd s-ar fi jucat cu focul și s-ar fi ars.

Nici c-au mai rămas singuri, dar vrînd-nevrînd erau mereu împreună, se gîndeau mereu unul la altul, se simțeau foarte apropiați și nu se puteau împăca cu gîndul că în curînd, poate chiar mîine, va trebui să se despartă.

Persida era cu toate aceste mîhnită cînd a aflat că seca Lena și Mara au luat înțelegere ca ea să mai rămînă pînă după hirotonirea lui Munteanu, apoi să se ducă pe vreo două săptămîni cu însurățeii la Sîn-Miclăuș. Acasă la Radna tot n-avea ce să facă.

A rămas dar, a stat, s-a dus, s-a întors și iar a stat.

Mai rău nici c-ar fi putut Mara să potrivească lucrurile, fiindcă prea mult stă singură și la prea multe se gîndește fata tînără cînd rămîne în casa cu însurăței.

Apoi Codreanu venea și el să-și vadă prietenul, și Persida nu putea să fugă de dînsul.

Nu-l mai punea, ce-i drept, tot atît de sus ca mai-nainte în gîndul ei, dar îi era mai presus de ceilalți, simțea că poate să facă ce vrea cu el, îl știa că e foarte simțitor și n-ar fi fost în stare să facă ori să zică ceva ce-l supără, s-ar fi simțit nenorocită dacă l-ar fi mîhnit.

Cum, Doamne, să mai rămînă el străin de dînsa cînd o vedea atît de cuminte, atît de dulce la fire, atît de îndemînatică și atît de doritoare de a intra în voile lui?

Nu încăpea în mintea lui gîndul că s-ar putea ca el să nesocotească voința părinților săi și mai ales pe a bunicului său, care era protopop. Nu mai încăpea nici o îndoială, asta o știa și Persida, că la toamnă el are să se însoare, să se popească și să fie om cu rostul lui. Pîn-atunci însă? De ce oare să se lipsească de mulțumiri, pe care nu­mai acum poate să le aibă și apoi nu le mai gă sește toată viața lui? Ce ar fi putut să-l despăgubească? Ce pierdea dînsa?

Nimic! Așa gîndea și Persida ea însăși. Deși era însă lucru neîndoios, ea se îndoia din zi în zi mai mult că el se va însura la toamnă, așa cum știa el. Judeca nu cu mintea, ci cu inima ei, și-i părea peste putință ca el să-și poată călca pe inimă .

Ceilalți, care judecau cu mintea, erau și ei de aceeași părere, căci oamenii judecă după ceea ce văd cu ochii lor. În gîndul lumii nu mai încăpea nici o îndoială că nu are Codreanu să fie ginerele preotesei de la Buteni, și Mara făcea în toate serile socoteala, se tînguia mereu ea singură cu sine și chibzuia cum s-o apuce ca să scape cu puțin de astă dată.

S-ar fi putut oare să nu meargă vestea și pînă la părintele proto­pop?

Trecuseră examenele, se-mpliniseră două săptămînidin vacanțe, dar băiatul tot nu se întorsese acasă. Tocmai acum întîrzia, cînd ar fi trebuit să alerge, cum au alergat ceilalți, care știau să spună ce-l face să-ntîrzie.

Părintele protopop era om mărunt și uscat, cu barba creață și de tot albă, dar iute, țeapăn și foarte sprinten pentru vîrsta lui. El nu știa ce va să zică răbdarea; viața lui toată a grăbit, acum însă ședea foarte liniștit în jețul lui și se scărpina din cînd în cînd la ureche. Tare ar fi voit să plece la Arad, ca să-și aducă nepotul, cum l-a mai adus și alte dăți, dar nu putea să se dumerească cum ar fi mai bine. Îi era greu, de tot greu, și de cîte ori venea să ia vreo hotărîre, se ri­dica puțin din jeț, apoi iar se lăsa înapoi.

"Cum or veni lucrurile, așa să vie! zicea el în gîndul lui, tot nu pot eu să știu cum e mai bine!"

Ar fi voit să vadă fata și să se încredințeze, dacă e adevărat, că ea are, precum i s-a spus, zestre frumoasă.

Dar nu! Cum or veni, așa să vie!

Așa au și venit.

Băiatul s-a întors în cele din urmă acasă și era, parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, tot ca mai înainte. La Buteni însă el n-a grăbit, și nici popa, nici protopopul nu-l zoreau să meargă. Voia să se ducă, dar au trecut trei săptămîni și nu s-a dus. Săptămîna a patra, în sfîrșit, a plecat, dar nu la Buteni, ci la bunicul său și de acolo la Arad.

"N-ai ce să-i faci!" zicea protopopul, care era om bătrîn și slab la fire.

Popa însă, care era mai tînăr și mai cu vîrtute, s-a făcut foc și ar fi plecat în urma lui dacă nu l-ar fi oprit preoteasa, care era mamă și fiica protopopului.

Nici că era nevoie să plece.

Feciorul lui n-a stat decît o zi la Arad, apoi s-a întors foarte muiat la bunicul său, unde era tot acasă.

S-a dus fiindcă voia s-o vadă și să-i spună că n-a fost la Buteni și că nici n-are să meargă. După ce a vă zut-o, însă, nu i-a spus nimic.

Ea știa că el are să vină; îl așteptase, și după ce s-a uitat în ochii ei, îi era rușine că n-a fost la Buteni și a luat hotărîrea de a se duce. De aceea s-a întors atît de curînd. Pe drum însă iar a început să simtă că nu poate să se ducă.

Nu mai știa nici el ce vrea și ce are să facă; ar fi voit ca cineva să-l silească, să-l despartă de Persida, care îi părea prea multă femeie pentru dînsul, prea stăpînă pe sine și pe voința lui.

Și era, în adevăr, stăpînă Persida. Încă din noaptea în care el îi sărutase mîna, ea îl socotea om slab, pe care poate să-l poarte după bunul ei plac, și totodată om de o rară bunătate de inimă, care ține mult la dînsa. Îi intrase încetul cu încetul în minte gîndul că el nu poate să trăiască fără de dînsa, și o dulce mîngîiere sufletească o cuprindea cînd își dădea seama cît de fericit poate să-l facă, fără ca să-și dea măcar silința. De aceea știa că el are să vie și iarăși, și iarăși... și adepta în liniște cum aștepți răsărirea soarelui și coacerea fructe­lor bătute de razele lui.

Toamna tîrziu, după ce bruma pișcase frunzele, ea ședea cu Anca la fereastră, amîndouă cu cusătura în mînă.

Trică intrase în două rînduri la ele. Era cuprins de un fel de neastîmpăr. Voia să-i spună ceva, degrabă, cît mai curînd, dar numai ei, ca să nu afle și Anca.

Persida ieși, ca din întîmplare, după el.

A venit Națl! zise el. L-am văzut! Iar e aici!

Ce-mi pasă mie?! răspunse ea supărată și se întoarse în odaie.

Cu toate aceste, ea se uita des pe fereastră, în stradă.

Dac-a venit, el nu putea să nu treacă pe aici! Tot ar fi voit să-l vadă.

Dar el nu trecea și nu trecea. Se apropia timpul prînzului, și el nu se ivea nici de la dreapta, nici de la stînga.

Poate că nu știa că dînsa se afla tot aici.

Cînd le poftiră la masă, ea se depărtă cu anevoie, ca silită, de la fereastră. La masă stătea ca pe spini, căci s-ar fi putut ca el să treacă tocmai în timpul cînd ea nu se afla la fereastră.

Era lucru de neînțeles!

Ce avea dînsa cu el? Stînd, după-masă, iar la fereastră, ea-și rea­mintea cele petrecute, se vedea stînd în fereastra deschisă, trecînd prin fața măcelăriei, întîlnindu-se cu el pe pod, vorbind cu el în mijlo­cul nuntașilor, și iar o treceau fiorii, iar o cuprindea amețeala, iar se simțea sleită de puteri, încît nu mai putea să-și dea seama despre ceea ce face ori vorbește. Se temea ea însăși de sine.

"Doamne! zise în gîndul ei, de ce vîntul a trebuit să izbească atunci fereastra?!"

Toate n-ar fi fost dacă fereastra aceea s-ar fi spart altă dată.

Era lucru de neînțeles!

Dar el nu se ivea nici de la dreapta, nici de la stînga, și cu cît mai mult se apropia seara, cu atît mai viu îi era neastîmpărul.

"Uite, își zise ea, așa ca mine acum trebuie să se simtă Codreanu cînd vine să mă vadă... Ah! Doamne, ce-ar simți el cînd ar ști ce simt eu acum?!"

Ea tresări și se cutremură în tot trupul, apoi se ridică și se depărtă de la fereastră, cuprinsă de simțămîntul unei grele vinovății.

"Nu vreau!" grăi ținîndu-se iar drept și cu capul ridicat.

Nu mai voia să-l vadă, vrea să nu mai voiască a ști dacă el trece ori nu; îi era greu să se stăpînească, dar durerea pe care o înfrunta îi părea dulce ca jertfa de spășire, și n-a mai mers la fereastră.

Și totuși sufletul îi era cuprins de o lină și adîncă mîhnire. Pier­duse parcă ceea ce era mai frumos în viața ei, gîndul că nu se poate ca el să nu vie. S-a putut!

Seara, după ce s-a așezat la odihnă și nu putea să doarmă, ar fi voit să poată plînge. Dar de ce adică să plîngă, cînd n-a fost nimic, n-are, nu poate să fie nimic între ea și el? Și-a făcut ea așa, din senin, un gînd și l-a pierdut.

Ziua următoare era duminică.

Dimineața a căzut brumă groasă, după răsărirea soarelui s-alăsat negura, iar înspre amiazăzi soarele a risipit ceața și cerul s-a înseninat. Era una din zilele de toamnă în care mereu îi vine omului să plîngă. Prin văzduhul curat și proaspăt fluturau căzînd alene spre pămînt lungi fire de păienjeniș iar de pe duzi se scuturau din cînd în cînd frunzele brumate.

Hai să mergem la Păduriță, zise Anca după-masă, că n-o să ne mai ducem anul acesta!

Să mergem, îi răspunse Persida. Dar adause peste puțin, în silă, fără ca să voiască: Să mergem numai noi.

Era departe pîn-acolo, aveau să treacă tot orașul, deoarece crîn­gul orășenesc se afla tocmai la cealaltă margine.

Dar nu voiau nici ele decît să se plimbe, și le era destul să se ducă și să se întoarcă pentru ca plimbare să fie.

În crîng era multă lume, ca-n timpul răcoroaselor seri de vară, și era ceva nespus de duios în fîșîiala frunzelor de plop de curînd căzute.

Venise și el, și umbla așa singur pe una din cărările mai dosnice.

Era tot el, dar cu fața oarecum buhăită și bătută de vînt, cu părul lung și încîlcit și îmbrăcat în haine vechi și soioase.

Persida, zărindu-l de departe, îl cunoștea numai de pe umblet și după făptură, dar nu-l vedea cum este, ci cum îl știa. Pe o clipă inima i se strînse; în clipa următoare însă ea-și ridică capul și-și urmă drumul înainte ca și cînd nimic nu s-ar fi ivit în calea ei. Puțin îi păsa dacă el o va vedea ori nu, ba voia ca el s-o vadă, ca să știe că puțin îi pasă de dînsul.

Mergînd însă și apropiindu-se și văzîndu-l mai de aproape și tot mai de aproape, ea a început să se moaie, să se înduioșeze, să slăbească și mult ar fi dat să fie singură.

"Ah! săracul de el! zise ea în cele din urmă. Săraca de mama lui, ce-ar zice dacă l-ar vedea ce-a ajuns!"

Și era parcă ea și numai ea îi purta vina.

"Eu nu mai pot!" zise ea, apoi iar își ridică capul.

Uite! urmă apoi adresîndu-se la Anca, e și Națl de la noi aici.

Anca știa foarte bine cine e Națl, fiindcă mult s-a vorbit despre dînsul atît în ziua nunții, cît și mai în urmă, dar n-ar fi fost în stare să-l cunoască și era foarte mirată că Persida poate să stea de vorbă cu un om cum îl vedea acum pe Națl.

Națl se dete un pas înapoi cînd se pomeni fără de veste în fața Persidei, care se uita cu ochi mirați la dînsul. Îi era greu, și-i părea bine, și-i venea să fugă, și-l năpădeau lacrimile.

Ei comedie! vezi d-ta comedie! zise el în nemțește, rîzînd cu toată fața lui cea atît de schimbată.

Te-am văzut, grăi dînsa tot în nemțește, și te-am cunoscut de departe!

Și eu te-aș fi cunoscut dacă te-așfi văzut, oricît de departe ai fi fost.

Apoi nu mai știau ce să zică și rămaseră uitîndu-se ea la dînsul, și el în pămînt.

Doamne! de ce nu erau singuri!

Acum știa și dînsa de ce n-a trecut el pe sub fereastră, și se uita la părul lui, care parcă atît de bine îi ședea așa încîlcit cum era, și la hainele lui, care parcă nu mai erau soioase.

Rămîi acum aici? întrebă ea.

Se înțelege! răspunse el. Adică nu, ci trec la Timișoara, dar mai stau pe aici!

Doamne! De ce nu erau singuri!

Adio! zise ea, întinzîndu-i mîna.

El se întoarse strîmtorat spre Anca, care nu știa, precum se vedea, nemțește, și, ridicîndu-și cuviincios pălăria, îi zise în romînește:

Iertați, domnișoară. Ne cunoaștem cu domnișoara de acasă și am fost foarte mirat s-o vă d aici.

Adio! grăi din nou Persida și-i întinse încă o dată mîna.

El o luă, o strînse și rămase tăcut și nemișcat ca parul bătut în pămînt; abia după ce ele se depărtară, a pornit încet în urma lor, mergînd cu ochii îndreptați mereu spre făptura ei înaltă și mlădioasă.

Trecînd peste piața cea mare, ea încă de departe își îndreptă pri­virea spre biserica minoriților. Era tocmai timpul vecerniei.

Să intrăm, te rog, pe o clipă, grăi dînsa.

Intrară apoi cu Anca în biserică, ea se stropi cu apă sfmțită, lăsă pe prietena ei într-o bancă și se duse umilită în fața unuia dintre al­tarele mici, în care un preot citea missa; tăcută, căzu în genunchi și-și plecă cu inima căită capul.

Iară Națl, văzînd că ea intră în biserică, nu mai îndrăzni să-și ur­meze drumul.



VII

ZBUCIUMARE


Ce stai așa smerit ca Sfîntul Ion de Nepomuc în capul podu­lui? Ori du-te de te culcă, ori bea dac-ai venit la birt!

De mine să nu vă doară capul! răspunse Națl. Mă uit la voi, vă văd voioși și-mi trece timpul bine... Așvrea și eu să beau, că vinul nu e prost, dar dacă nu pot? dacă firea nu mi-l primește? Beți numai înainte, că eu plătesc! Are Hubăr de la Lipova și are și Hubăroaie, adause el cu jumătate de gură, așa, mai mult pentru sine.

Păcat că nu erau pe aci prin apropiere și lăutari. I-ar fi chemat, ca veselia să fie deplină. Nu e lucru mai frumos decît să stai și să priveai cum oamenii se veselesc. Și atît e de ușor să-i faci pe oameni ve­seli!... Un pahar și încă unul... cîteva sunt destule.

Păcat că nu ține nici asta cît lumea. De la un timp unul se moaie, altul începe să plîngă, iar altul se face hărțăgos și răstoarnă mese... înspre miezul nopții Națl nu mai putea să stea, dar nu-i venea nici să se ducă, precum îi zise prietenul, să se culce.

Păcat de așa noapte liniștită, păcat de cerul cu stele și de luna plină, păcat de tinerețile lui să le petreacă dormind! Era un atît de dulce neastîmpăr în inima lui, și-l pierdea dormind, iar mîine, poate, nu-l mai putea găsi.

Prea era mult frumoasă noaptea.

Și cîte s-au schimbat în lume!

Atunci, în ziua de nuntă, noaptea era tot frumoasă, dar sufletul lui se zbuciuma în dureri grele. Se cutremura și acum cînd își aducea aminte de ele. Prostii! închipuiri de copil nepriceput!

Atît îi părea dînsa de frumoasă, și de ademenitoare, inimii lui atît de dorită, încît se-nțepenise-n mintea lui gîndul că nu e pentru dînsul cu putință repaosul sufletesc decît în apropierea ei, și știind că nu poate să fie mereu aproape de dînsa, că trebuie să-și rupă gîn­dul de la dînsa, s-a siluit pe sine și s-a dus departe, ca să n-o mai vadă, să se piardă prin lumea cea mare și s-o uite.

Sărac de sufletul lui! cît s-a mistuit el însuși din sine.

Inima i se încleșta de cîte ori se gîndea la condica lui de călătorie.

Îl vedea pe Bocioacă, înalt și uscat, stînd cu condica în mînă și zicîndu-i cu asprime părintească: "Să nu umbli hoinar! să păzești cin­stea breslei!"

De! altfel era scris în condica lui. A stat mai mult așa în plimbare decît pe la stăpîn.

Degeaba! N-a fost el născut să fie măcelar. Și nici n-ar avea, dacă e vorba, nevoie să fie. Are el și altfel din ce să trăiască. Mare ne­dreptate i-au făcut cînd l-au luat de la școală: ce ar fi el acum!

Săraca de mama lui!

A vrut, ce-i drept, de dragul ei, să meargă pe la rude, dar n-a pu­tut să-și calce pe inimă. Ce are el cu ele? Ce să se mai lege de oa­meni, cînd e atît de bine să fii singur tu, de capul tău?

Greu de tot a fost, și atît era acum de bine.

În turnul de la biserica minoriților și dincolo peste Murăș în ce­tate, sunase de mult un ceas, și el se plimba înainte pe țărmul Murășului, mergînd cu apa, care, scăldată valuri-vălurele în revărsatul luminii de lună, pleoșcăia mereu în liniștea nopții.

Mult era frumos și bine!

"Da! își zise el, e mai frumoasă chiar de cum fusese, mai matură, mai altfel, nu știu cum, dar nu e, la urma urmelor, decît o femeie care-ți place fiindcă e făcută ca să-ți placă."

Îi era parcă nu mai poate să înțeleagă cum a putut s-o urgisească.

'Tu m-ai nenorocit! Tu m-ai făcut din om neom!" De cîte ori, um­blînd răzleț prin lume, i le-a zis în gîndul lui aceste. Nu! ea nu! Dîn­sa era duioasă și se uita la el cu ochii scăldați în lacrimi și cu buzele pe jumătate deschise: era întîmplarea nenorocită la mijloc!

Asta trebuia să i-o spună ei.

Mumă-sa i-a trimis, ce-i drept, banii, ca să treacă pe la Sighidin la Timișoara, dar dacă s-a nimerit să treacă pe aici, mai putea să stea cîteva zile, așa, în călătorie. Trebuia neapărat s-o mai vadă. Cum și cînd? Asta numai dînsa putea s-o spună.

Pe la două ceasuri el se plimba prin fața casei lui Claici și era-n aer atît de nespusă dulceață, încît nu-i mai venea să se depărteze. Parcă dînsa știa că el se află pe aici prin apropiere și se zbate în culcușul ei ca pasărea prinsă în vase.

Nu! Persida dormea liniștită, pierdută în visuri văratice.

Și bine i-ar fi fost să doarmă mereu așa și să nu se mai deștepte decît după ce vor fi trecut toate.

Nu că era nenorocită, ci era o nenorocire pentru alții, asta o mun­cea pe dînsa cînd își dădea seama cum s-a pomenit deodată între doi oameni, care ar trece voioși prin lume dacă ea nu le-ar fi ieșit în cale.

Îi venea să fugă, să se ascundă, ca să i se piardă urma, și iar vedea pe Națl cu părul lung, cu subțirele, crețele și-ncîlcitele fire de păr în barbă, îmbrăcat în haine soioase, și inima ei sîngera.

Știa ce trebuie să facă, fiindcă știa ce voiește Mara, muma ei!

Îi venea dar să intre în pămînt cînd vedea că Anca a simțit, a-nțeles parcă slăbiciunea ei și se uita cu ochii scrutători și miloși la dînsa; un fior rece o cuprindea cînd se gîndea că de la Anca vor afla toți ceea ce nimeni în lumea aceasta n-ar trebui să știe.

Și cu cît mai mult se silea să se ascundă, cu atît mai vîrtos se dădea de gol!

Ce e cu tine, Persido? Ce s-a întîmplat? întrebă Trică cam mirat.

Ce să fie? Nimic! răspunse ea speriată.

El se uită lung în ochii ei.

Tu ai văzut pe Națl, Persido, ai vorbit cu el, îi zise apoi încet.

Ea se îndreptă și-și ridică capul.

Da, ră spunse, l-am vă zut și am vorbit cu el, dar asta nu e nimic!

Lasă-l dracului pe neamțul acela! grăi Trică îndîrjit. Tu o știi pe mama! Să nu-l văd pe aici, că dau de păcat.

Nu fi nebun! zise ea. Ce am eu cu el?! Lasă-l să se plimbe; fă-te că nu-l vezi. O să vie o dată, de două ori, și n-o să mai vie dacă va vedea că nu-l bagă nimeni în seamă.

Așa trebuia să fie, și așa era și-n gîndul ei. Cu o singură vorbă Trică îi luminase mintea și-i întărise inima; putea să doarmă liniștită cînd atît de bine știa că fratele ei și mama ei priveghează și n-o lasă să iasă din căile cele bune.

Ziua următoare era cu toate aceste neliniștită. Tot ar fi voit să știe dacă el trece ori nu, și o adîncă întristare o cuprindea cînd se ivea în mintea ei gîndul că el ar putea să plece mai departe fără ca să treacă pe aici. Era îndărătnic, un adevărat măcelar, care e în stare să taie-n carnea sa și să se laude că nu-l doare. Cum s-ar fi putut să nu-l bage în seamă, cînd atît de mare era mulțumirea de a-l vedea trecînd prin fața casei?! Da, să vie, să treacă, dar fără ca Anca, fără ca Trică să-l zărească și fără ca el să vadă că ea îl vede.

A și trecut.

Dimineața, pe la nouă ceasuri, a venit și s-a dus mergînd liniștit, cu țigara-n gură, cu pălăria turtită-n cap, uitîndu-se drept înainte, ca și cînd n-ar fi știut că trece pe lîngă casa în care se afla ea.

Iar peste vreun ceas s-a întors tot așa.

Apoi nu s-a mai ivit decît abia pe la trei după-prînz și s-a întors pe înserate.

Așa azi, așa mîine și pomîine ca ieri, într-o zi ca în alta: Persida știa cînd și dincotro vine și cînd și dincotro se întoarce, știa că el, sărac sufletul lui, numai la ea se gîndește, numai de dragul ei trăiește și rabdă zi și noapte ca să poată trece în patru rînduri pe zi prin fața casei în care se află ea.

Pînă cînd așa?! Cum, Doamne, să n-ajungă din om neom? Cum să nu se prăpădească?

Joi era joi, și vineri în zori de zi Mara avea, ca de obicei, să sosească la tîrg.

"Trică, dragă, ieși, te rog, și spune-i ca să nu mai vie pe aici, mai ales mîine să nu treacă!"

Așa ar fi voit Persida să-i zică fratelui său joi după-prînz, dar băiatul avea de lucru, fiindcă așeza în lăzi marfa pentru ziua de mîine, și nu putea să-l apuce singur, iar cînd l-a apucat singur, n-a mai putut să-i zică nimic.

Pe înserate, ca nealte dăți, a sosit și Mara, foarte voioasă, foarte țanțoșă, cu nasul, cum se zice, pe sus. Se vedea cît de colo că i s-au întîmplat lucruri cu care poate să se fălească.

Nu-i vorbă, de fete se cam ferea, dar seca Lena putea, trebuia chiar să știe că e în tîrg cu protopopul și că nu mai e mult la mijloc ca să s-ajungă cu vorba. Popa, ce-i drept, nu vrea odată cu capul, dar mai pune ea o mie, două și se dă și popa învins, cînd toți ceilalți sunt învoiți. Chiar ieri fusese pe la dînsa părintele Isai, preotul de la Șoimoș, care e prieten din tinerețe al protopopului.

O! tare îi era Marei dragă fata ei!

Fata ei, săraca!

Vineri dimineața Mara, Claici și Trică, cu alte două calfe, au ieșit la tîrg. Puțin în urmă a ieșit și seca Lena cu Anca și cu doi dintre ucenici, ca să cumpere varză și verdețuri pentru iarnă.

Persida rămase singură, nepăzită, neajutată de nimeni, părăsită ca vai de ea, și se plimba prin casă și-și făcea de lucru și se zbuciuma, și inima îi bătea din ce în ce mai tare, sîngele îi zvîcnea din ce în ce mai des prin vine.

Erau opt ceasuri, opt și un pătrar, opt și jumătate, opt și trei pătrare...

"Doamne! zise ea ridicînd amîndouă mîinile, dar oameni suntem cu toții. Aceleași ne sunt durerile: cum să n-avem milă unii de alții?!"

Ea își luă cîrpa cea mare și-o aruncă în cap, apoi, liniștită și cu pas neșovăitor, ieși din casă, din curte și apucă la stînga, de unde știa că are el să vie, ca să-i iasă în cale.

Sosind la colț, ea îl zări în depărtare venind despre stînga, pe ulița Morarilor, care taie pe cea din care dînsa venise și trece la dreapta înainte, spre Murăș.

Zărind-o, el se înveseli și își iuți pasul, iară dînsa o luă în pas lin spre Murăș ca să-l scoată în răchitișul de la capul uliței, de unde se auzea tocănirea morilor.

Pașii lui răsunau tot mai cu apropiere în dosul ei, căci tot mai încet mergea dînsa și tot mai zburiș venea el.

La marginea răchitișului el o ajunse, o luă de mînă și, așa ținîndu-se de mînă, înaintară în crîngul desfrunzit.

Eu nu mai pot! zise ea frîntă.

Ce nu mai poți? întrebă el voios.

Persida se uită lung la el.

De ce te-ai făcut atît de jerpelit? îl întrebă ea, cuprinsă de un fel de frică.

Hmh! răspunse el rîzînd din toată inima. Știi că e bine?! Jer­pelit! Asta nu mi-a mai zis-o nimeni.

Fiindcă altora nu le pasă!

Apoi tocmai asta e, grăi dînsul. Ce-mi pasă mie de toată lumea aceasta, căreia nu-i pasă de mine?!

Dar, zise ea mîhnită, omul trebuie să ție la sine.

Nu țiu deloc! îi răspunse el ușuratic. N-am la ce să țiu! De mine însumi îmi pasă chiar mai puțin decît de alții. Umblu așa răzleț prin lume, și oamenii, văzîndu-mă cum sunt, trec pe lîngă mine fără ca să mă bage-n seamă.

Persida iar se uită lung la el.

De ce vorbești așa! grăi dînsa înduioșată. Uite! pe mine mă doare cînd te văd așa, și-o mai fi-n lumea aceasta încă cineva pe care-l doare!

Draga mea! grăi dînsul mișcat, apoi începu să se joace cu mîna ei, în vreme ce ea-și stăpînea plînsul.

Doamne! atît de multe erau în mintea lor gîndurile, pe care nu puteau să și le spună unul altuia.

E de mult, urmă el într-un tîrziu, abia-mi mai aduc aminte, de cînd am plecat de acasă, și tot n-a trecut încă decît abia jumătate de an. Un an și jumătate mai am încă să umblu așa degeaba prin lume, numai și numai pentru că așa vor tata și mama, săraca, dacă mai vrea și ea ceva. I-am scris că trec la Timișoara prin Sighidin, fiindcă știam că vine să mă întîlnească dacă-i spun că am să trec prin Arad. Iar acum mi-e frică să mă duc la Timișoara, fiindcă știu că vine și acolo să mă vadă.

Eu te rog să te duci cît mai curînd, îl rugă ea stăruitor. Uite! urmă apoi deznădăjduită, eu nu mai pot; dacă te văd mereu trecînd, nu mai pot s-o duc așa... Și nu e bine!... e o nenorocire pentru noi toți!

Am să mă duc, zise el grăbit, dar nu la Timișoara, ci undeva mai departe, fie la Vîrșeț, fie la Sighidin. N-are asta să ție tot așa, nu se poate să ție, căci ar trebui să mă prăpădesc. Are să treacă, și atunci o să mă întorc la Timișoara.

Persida începu să tremure în tot trupul.

Eu trebuie să mă întorc acasă, zise ea, și te rog să mă lași să merg singură.

Națl era om de stat mijlociu; acum însă el se îndreptă în fața ei și părea cu un cap mai mare decît dînsa.

Poftim! pleacă! grăi dînsul rece și aspru, arătîndu-i drumul.

Nu! nu! zise ea gemînd, nu așa! Vino, dacă vrei, cu mine, căci mie nu-mi pasă de nimeni!

Nu! Te rog să pleci!

Așa nu pot pleca, grăi dînsa deschis.

Știam eu că nu poți pleca, zise el rîzînd.

Persida simți ca și cînd i s-ar fi oprit deodată și bătăile inimii, și curgerea sîngelui prin vine și i s-ar fi înseninat toată firea.

Știai?! grăi dînsa cu glas limpede. Te-nșeli! Adică ce crezi d-ta și ce vrei cu mine? Că am slăbiciune pentru d-ta, asta o știi: ai putut s-o vezi și ți-o spun și eu, fiindcă nu e vina mea. A venit așa fără de veste, cum vin toate nenorocirile. Atît e însă tot, și mai mult nu poți să știi. Mi-a fost milă de d-ta; dar dacă d-tale nu ți-e milă de mine, fă ce vrei, că și eu tot numai ceea ce eu voiesc am să fac!

Grăind aceste, ea a plecat, tot cum ieșise de acasă, cu pas liniștit și neșovăitor, iară el a rămas drept, cu capul ridicat, cu ochii țintă-n urma ei, dar nemișcat din loc.

Și mergînd înainte, ea nu se uita înapoi, dar urechea ei era ațintită îndărăt, că doară va prinde pașii ce se apropie și tot mai mult se apropie.

"Grozavă femeie!" zise el venindu-și într-un tîrziu în fire.

"Urît om!" zise ea după ce sosi acasă, apoi își acoperi fața cu amîndouă mîinile și lacrimile o năpădiră, plînsul o înecă.

"Doamne! strigă ea încleștîndu-și mîinile, ajută-mă, că eu singură nu mai pot!"

Apoi se îmbrăcă în pripă și ieși din nou, ca să meargă în tîrg, la mama și la fratele ei.



VIII

DATORIA


Măruntă și ușurică, smerită și umblînd ca dusă pe sfoară, tot­deauna aspră la vorbă și la căutătură, dar blîndă și duioasă la fire, Persida și-o reamintea, o vedea în gîndul ei, o auzea ca în aievea zicînd:

"Nu, fata mea, lumea aceasta nu e pentru ca poftele inimii, ci pen­tru ca datoriile să ni le facem într-însa".

Și știa Persida care îi este datoria: asta o știu toți oamenii în toate împrejurările.

"Mai întîi Dumnezeu, apoi părinții tăi și după aceștia ceilalți binefăcători ai tăi."

Așa zicea maica Aegidia.

Știa Persida; e însă atît de greu a-ți face datoria cînd nimeni nu te ajută, nimeni nu te silește, nimeni nu ți-o aduce mereu aminte.

Era, sărmana de copilă, cuprinsă de spaimă aici în mijlocul aces­tei lumi, unde nimeni nu i se punea împotrivă. O, Doamne! cîte n-ar fi făcut ea dacă n-ar fi fost în apropierea ei Trică? și ce a făcut cînd s-a văzut singură, de capul ei?

Nu! omul nu trebuie să fie niciodată singur.

Voia să meargă acasă, unde toți o cunosc, toți se simt în drept a-i sta în cale, unde privirile tuturora o mustră, unde nu mai poate să umble de capul ei.

Și acum acolo în piață voia s-o spună aceasta, pentru ca muma ei să nu-și poată da silința de a o îndupleca să rămînă.

"Acum! neapărat acum!" zicea și mergea cu pas bine apăsat și cu inima încleștată.

Era o nespusă răutate în inima omului aceluia, care rămăsese îndărătnic acolo pe țărmul apei: ar fi voit și ar fi fost parcă în stare să sară cu ghearele în fața lui, ca să-i vadă obrajii plini de sînge roșu. Și, totuși, dacă acum, în clipele aceste, l-ar fi văzut, nu și-ar fi putut stăpîni lacrimile, și simțea c-ar fi căzut în genunchi la picioarele lui, ca să-i ceară ea lui, celui atît de vinovat, iertare, căci durerea de sine o muia, dar gîndul durerii lui o sfîșia și o seca de puteri.

Trebuia să plece, să fugă, să scape.

Iar muma ei ședea țanțoșă și voioasă, cu masa plină de grămezi de struguri înaintea ei.

Putea să fie și țanțoșă și voioasă.

Lasă că marfa ei, două care de prune brumării, un car de pere iernatice, optsprezece coșuri de struguri și nouă ciubere de lictariu de prune, toată era vîndută, dar își găsise cumpărători pentru lemne și pentru plute.

A pus-o Hubăr să ieie, mare vorbă, pădurea împărătească de la Cladova. Ce-i drept, Hubăr avea și el tovarăș pe prietenul său Liubicek; deoarece însă el era în slujbă, iar Liubicek era chiar beamter, numai ei singuri știau de tovărășie și sarcina cădea întreagă asupra Marei.

Nu-i vorbă, știa dînsa că n-are să rămîie în pagubă cînd Hubăr îi este tovarăș, ba Liubicek îi făcuse și contractul așa ca să scape ușor cu el. Avea să plătească treizeci și patru de mii de florini în patru ani. Zece mii plătise la încheierea contractului, și ceilalți avea să-i plătească tot cîte șase mii pe an. Mult bănet îi mai trebuia însă ca să taie pădurea, s-o facă stînjeni, să care stînjenii la Murăș și să cumpere plute venite cu sare, ca să ducă lemnele la Arad. Mult bănet și multă bătaie de cap pentru o biată femeie ca dînsa, mai ales că Hubăr îi dădea banii numai cu împrumutare, și luase de la el unsprezece mii pe lîngă șapte mii cheltuite de la dînsa.

Cînd s-a dus în pădure, a cuprins-o deznădăjduirea. Erau acolo lemne ca să scoată din ele și de patru ori cele treizeci și patru de mii; dar cum să le taie? cum să le care? cine să cumpere atîta păcat de lemne?

Acum, după ce-și găsise cumpărătorii, știa și dînsa cum și cine.

A adunat lemnele, pe care le găsise tăiate, le-a amestecat cu altele tăiate de curînd și a făcut nu mai puțin decît opt sute treizeci de stînjeni, pe care-i avea aduși pe cincisprezece plute aci la țărmure. A luat de la Hubăr o scrisorică pentru căpitanul Mareck din cetate, de la Liubicek alta pentru Steueramt, de la maica Aegidia a treia pentru părintele guardian și de la părintele Isai a patra pentru Consistoriu; a dat lemnele cu 8 florini și cincizeci creițari, pe cînd alții le vindeau cu nouă, și dac-ar mai fi avut o mie de stînjeni, i-ar fi vîndut și pe aceia.

Iară plutele? Ce păcat că cumpărase numai atîte!

Am, zicea Mara, să-l plă țese pe Hubăr, și grija mea e ce fac mai departe!

De aceea era țanțoșă și voioasă.

Sprîncenele i se încrețiră cu toate aceste cînd zări pe fata ei. Nu-i venea deloc la socoteală ca lumea s-o vadă aici, apoi era ceva nu a bine în felul Persidei de a păși și de a-și ține capul.

Ce cauți aici? Ce vrei?

Mamă, vreau să mă duc acasă.

Cum acasă?

Astăzi, cu tine.

Ai nebunit? Nu se poate. De ce? Ce s-a întîmplat?

Nu întreba, că aici nu pot să-ți spun. Trebuie: celelalte am să ți le spun acasă.

Persida, chiar dacă n-ar fi fost cum era, în starea în care se afla, tot n-ar fi putut să treacă prin tîrg fără ca oamenii să se uite după ea. Erau mulți ochii ce-o urmăriseră, și acum ochii aceștia toți erau îndreptați asupra mesei, unde dînsa schimba vorbe ce păreau foarte aspre cu muma ei cea de mulți cunoscută.

Pleacă de aci! grăi Mara aspru. Nu vezi că toți se-nhoalbă la tine!

Lasă-i să se uite, răspunse Persida, căci ochii sunt ca oamenii să vadă cu ei! Eu trebuie să plec.

Nu se poate! Cum să vii tu în căruță cu mine?!

Mă duc!

Dar nu te iau eu!

Persida se apropie de muma ei, apoi grăi încet, rar și apăsat:

Nu mai stau, că te cerți cu mine. Eu îți spun un singur lucru: Hubărnațl s-a întors iar aici și nu mă lasă-n pace. Gîndește-te!

Grăind aceste, ea se întoarse, ca să plece.

Mara apucă masa cu amîndouă mîinile și o zgudui de se răsturnară toate grămezile de struguri.

Rămîi! zise ea. Spurcatul de neamț!

Nu pot să rămîn: d-ta vezi cum se uită lumea la noi.

Singură nu te las! grăi Mara și începu să facă iar la loc grămezile de struguri.

Și totuși nu putea să plece cu fata ei. Nu s-a mai pomenit ca ea să plece înainte de spartul tîrgului: aici o știa lumea; aici o căuta cine voia s-o găsească.

Ceva mai sus erau șatrele cojocarilor.

Du-te la Trică, zise ea, și spune-i să meargă cu tine.

Cu cît dai grămada de struguri? întrebă o jupîneasă, uitîndu-se cu coada ochiului spre Persida, care plecase spre șatrele cojocarilor.

Zece creițari, ră spunse Mara.

Să mi-i lași cu opt.

Ia-i și adă banii!

Nu-i mai era ei acum să se tîrguiască. Încă atunci, pe pod, simțise că băiatul lui Hubăr a pus ochii pe fata ei; încă la nuntă o apucase ceva ca și cînd ar fi o mare primejdie la mijloc; acum îi venea să răcnească de durere și de necaz că nu poate vorbi, ca să-și verse amarul.

Abia seara, după ce, sosită acasă, a rămas singură cu Persida, ea începu să se plimbe neastîmpărată prin casă, în vreme ce Persida își făcea de lucru punîndu-și hainele-n rînduială.

Mai bine moartă! zise ea în cele din urmă, oprindu-se în fața Persidei.

Persida tresări ca speriată din somn.

Plecase fără ca să știe ce s-a făcut el, cu inima îndoită și cu capul buimăcit, și venise tot drumul de la Arad pînă la Radna într-un fel de amețeală, iar acum îi venea să se întoarcă înapoi și nu mai știa ce vrea.

Nu-ți face, mamă, gînduri rele, grăi dînsa, că n-ai de ce să ți le faci. Nu e nimic, și de puțin cît a fost eu singură sunt vinovată.

Nu-i adevărat! răspunse Mara. Îl știu eu pe tatăl său, care face tovărășie cu mine ca să ia parte la cîștig, dar mă lasă singură la pagubă. Ești proastă tu și te-a scos din minți.

Nu! grăi Persida, dînd deznădăjduită din cap. Greu mi-ar fi dac-așa ar fi; dar mai greu îmi este că l-am scos eu pe el din minți. Eu nu l-am lăsat în pace! Ce aveam eu cu el?

Mara fusese pornită pe ceartă și n-avea cu cine să se certe. Da! fata ei avea dreptate; cum să nu-l scoată din minți cînd era atît de frumoasă, atît de deșteaptă și atît de cuminte?

Mîine dimineață, zise ea, ai să te duci la maica econoama. Se cuvine. Ea e cea dintîi: te iubește și ți-a făcut mult bine.

Da, mamă.

Și să asculți de ea.

Da, mamă.

Eu, zise Mara umilită în ea, sunt femeie proastă și nu știu ce să-ți fac, nici cum să te povățuiesc. Am făcut ce am putut și după cum mi-a fost priceperea, acum însă mi-a venit rîndul să mă uit în gura ta. Am și eu gîndurile mele; dar tu n-ai să cauți mulțumirea mea, ci fericirea ta, care mie-mi este mai dorită.

Nu vorbi așa, mamă, grăi Persida înduioșată.

Ar fi voit să se apropie de dînsa, ca să-i sărute mîinile, să o îmbrățișeze și să-i sărute tîmplele, dar nu era obișnuită să facă ase­menea lucruri.

Ar fi voit să-și dea pe față inima și gîndurile, dar se sfia.

Era muma ei femeia aceasta, și parcă abia acum ajunsese a-și da seama că nu-i este străină și că nu din simțămînt de datorie numai, ci din iubire curată umblă în voile ei.

Eu nu pot să fac ce nu vrei și tu. Dac-aș ști că mor, tot nu fac, zise ea cu ochii plini de lacrimi.

Nu plînge, grăi Mara punîndu-i lin mîna pe umăr, nu plînge, că mă împingi la păcat... Afurisit să ...

Nu! nu! strigă Persida și-i luă mîna și o sărută. Să nu rosteai vorba, că e și el om cu durere în suflet și are mamă, care ar putea și dînsa s-o rostească.

Ea își închise ochii și rămase cîtva timp dusă pe gînduri.

Într-o zi, urmă apoi liniștită, o suflare de vînt a izbit una din ferestrele de la chilia maichii Aegidiei și a spart cîteva geamuri. Am alergat acolo și l-am văzut pe el uitîndu-se uimit la mine. M-am uitat și eu la el, fiindcă nu-l mai văzusem, și mi-a venit mai întîi să rîd, apoi să plîng de necaz. Maica Aegidia, intrînd și ea și văzîndu-l, m-a dat iute la o parte. Acum știu de ce, dar atunci mi-am făcut de lucru prin casă și, după ce maica Aegidia a ieșit, am deschis, ca să-i fac lui în pizmă, fereastra din fața măcelăriei și am stat în ea, ca să-l văd și să mă vadă. Iară el, mamă, mi-a făcut semn să închid fereastra: tu vezi că el nu e de vină.

Nici tu nu ești, o molcomi Mara. Prea erai copilă fără pricepere ca să știi ce faci.

Nepriceperea, întîmpină Persida, este și ea o vină dacă alții suferă pe urma ei. Dar nu era numai nepricepere; fiindcă îl văzusem mai cuminte decît mine, îmi era rușine de mine însămi și mi-am călcat pe inimă de nu m-am mai apropiat de fereastră. De Paști, însă, cînd a venit Trică să mă ia, m-a apucat iar ciuda și, ca să-i fac în pizmă, n-am ținut drumul drept, ci am ocolit prin fața măcelăriei, ca să mă vadă.

Mara începu să rîdă. Degeaba: Persida era tot ca în copilăria ei; avea cu cine să semene.

A doua zi, de Paștile lor, urmă Persida, ne-am dus cu Trică să culegem viorele. Plecaserăm spre Șoimoș; eu însă am schimbat drumul și l-am luat pe Trică pe la Lipova, că doară-l voi întîlni pe Națl pe undeva. L-am și întîlnit, precum știi, pe pod, cînd ne întorceam acasă.

Mara începu să se neliniștească.

Dar cum v-ați înțeles, întrebă ea, ca să plece și el la Arad?

Nu ne-am înțeles. Eu nu știam că e și el la Arad; el nu știa că am venit și eu acolo: s-a nimerit să te vadă cînd ne întorceam cu nunta de la biserică, a dat cu socoteală că sunt eu cu d-ta și a venit, precum știi, și el ― așa nepoftit ― la nuntă.

Ce va să zică întîmplarea! Vine așa cîteodată de nici n-o bagi de seamă, și abia tîrziu te pomenești că e lucru mare.

Cînd a văzut că te superi, și-a luat inima în dinți și a plecat de la Arad...

Sărmanul băiat!

Îl uitasem aproape, cînd Trică a venit să-mi spună că iar s-a întors. Uite! el n-a vent să mă vadă; eu însă nu m-am putut stăpîni și duminică, ziua fiind frumoasă, am ieșit cu Anca la plimbare, că doară-l voi întîlni...

Mara se făcu mai neliniștită. Sărmana ei fată: ce păcat a căzut pe capul ei.

De unde știai tu unde ai să-l gă sești? întrebă ea.

De unde știam? răspunse Persida. Nu știam, dar m-am dus așa la un noroc în Păduriță și l-am vă zut acolo plimbîndu-se singur. El nu m-a văzut; aș fi putut dar să trec înainte; m-am dus însă la el, ca să vorbesc cu dînsul. D-ta vezi, eu sunt de vină!

Nu ești, zise Mara, cum să fii? S-a întîmplat să-l vadă Trică și să-ți spună. S-a întîmplat să fie zi frumoasă; s-a întîmplat să-l întîlnești: așa au venit lucrurile, și tu n-aveai ce să faci.

Persida dete din cap.

Nu! am voit cu tot dinadinsul, zise ea. Asta eu o știu mai bine decît orișicine. Tu-l știi cum era la casa părinților lui: cu obrajii ru­meni, cu mustăcioara linsă, cu părul neted de i se vedea de departe cărărea, cu șorțul totdeauna curat. Acum era cu părul lung și nepieptănat, cu barba încîlcită, cu fața buhăită, cu o pălărie turtită în cap și cu hainele purtate și soioase, un om care petrece nopțile prin bir­turi și adoarme îmbrăcat. Alta ar fi fugit, poate, de el: eu am aler­gat la dînsul.

Săracul băiat! grăi Mara înduioșată.

Luni apoi, urmă Persida, a trecut în patru rînduri prin fața casei lui Claici, marți tot așa, tot așa miercuri și joi. Eu voiam să nu-l bag în seamă, dar astăzi, după ce ați plecat cu toții la tîrg, nu m-am mai putut stăpîni, i-am ieșit în cale, ca să-l întîlnesc. Nu mai pot, mamă: mi-e milă de el și mă mustră cugetul!

Vai de sufletul lui! grăi Mara suspinînd.

Cum a rămas el? urmă Persida deznă dăjduită. Ce face el acum? Ce are să facă mîine? Cum are să-și petreacă zilele vieții? O să afurisească ceasul rău în care m-am ivit în calea lui, ca să stric tot rostul vieții lui!

Nu, fata mea, zise Mara liniștită. Așa vin lucrurile în lumea aceasta: pleci în neștiute și te miri unde ajungi; te-apucă ― așa din senin ― cîteodată ceva, și te miri la ce te duce. Omul are data lui, și nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce ți-e scris are neapărat să ți se întîmple; voința lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe.

Persida își ridică capul și, ră suflînd ușor, se uită cu ochi înveseliți la mama ei.

Lasă-l, urmă Mara, nu te gîndi la el, nu-ți munci sufletul pen­tru dînsul; cum i-ar fi, așa să-i fie; tu cu norocul tău, și el cu al lui: Dumnezeu a vrut să te lase cum ești, și dacă nu te-a făcut Dumnezeu pentru dînsul, e nenorocirea lui, dar nu și a ta!

Dar dacă m-ar fi făcut, mamă?! strigă Persida.

Nu! nu! răspunse Mara cu hotărîre îndîrjită. Asta nu se poate! Dumnezeu știe, urmă ea mișcată, cît m-am gîndit eu la voi, cît am ostenit pentru voi, cu cîtă inimă v-am purtat de grijă, și nu poate să mă pedepsească atît de aspru. Dacă te-aș vedea moartă, ar fi pierdută toată bucuria vieții mele, dar așzice c-au mai pă țit-o și alte mame ca mine și m-aș mîngîia în cele din urmă. Neam de neamul meu nu și-a spurcat însă sîngele! strigă ea cu ochii plini de lacrimi. Și mie mi-e milă de el și de mama lui, dar îmi ești dragă tu și nu se poate!

Grăind aceste, ea își îmbrățișă fata și-i sărută ochii și fruntea și părul din creștet, ca odinioară, de mult, acum, cînd era copilă mică.

Iartă-mă, mamă, mama mea cea dragă și scumpă și bună, iartă-mă, zise Persida cu glasul înăbușit de plîns, și spune-mi tu ce să fac.



IX

INIMA, SĂRACA


E mare stăpîn rușinarea, și om să fii ca să nu i te pleci dacă o cunoști.

Codreanu crescuse ca vițelul ce suge la două vaci, Pavel la casa părinților săi și Păvăluț dincolo, la bătrîni, n-avuse dar cum și cînd să învețe a-și călca pe inimă, ca să mai facă și ceea ce vor alții. Tatăl său, popa, se plîngea adeseori că bătrînii îi strică copilul, o făcea însă și el mai ales pentru ca să se dezvinovățească pe sine că prea îl lasă în voile lui.

De! ce să-ifaci, dacă l-au nărăvit bătrînii!

Așa zicea el și acum. Era foarte supărat, dar nu atît pe fiul său, cît pe socrii, care prea erau slabi, și dacă era vorba, nici că se simțea el destul om ca să-l scoată pe Pavel din ale lui. Ar fi trebuit s-o înceapă mai de curînd: acum era prea tîrziu.

Era însă în lumea aceasta ac și pentru cojocul lui Păvăluț.

Protopopul, deși se zicea al Butenilor, nu era cu șederea la Buteni, ci în satul lui, unde avea casă și avere frumoasă, pe care de dragul protopopiei n-ar fi părăsit-o.

Acolo trebuia să te duci dacă aveai vreo treabă cu protopopul.

Eu zic, grăi Gheorghe al lui Baltă, că ar fi cu cale să mergem la protopopul, ca să vedem ce-i și cum.

Gheorghe al lui Baltă era jurat în Buteni și om cu multă greutate: cînd vorbea el, aveai pe ce să te întemeiezi.

De! răspunse Ioviță al lui Borleu, tocmai afară din cale n-ar fi, asta o zic și eu. Oameni suntem și noi și trebuie să ne știm la un fel.

E tunsă, ori e rasă! îl întrerupse Gheorghe, rostind vorbele rar și domol.

Tunsă, ori rasă: s-o știm, urmă Ioviță. Dar e lucru cam greu să te duci așa ― țop! ― în casa omului.

De ce-ți vorbesc eu tocmai ție? grăi Gheorghe. Tu ești ctitor bisericesc și ai totdeauna cîte ceva de pus la cale cu protopopul. Noi mergem în altă treabă.

Așa mai da!

Vom vedea noi apoi cum și în ce fel, urmă Gheorghe. Să fim odată acolo, apoi grija noastră: te mai uiți în ochii omului; îți mai dai seama cum te poftește să șezi și cum te întreabă de cei de acasă; n-ai nevoie de vorbe ca să te înțelegi, cînd te poți înțelege, iar dacă nu te poți, ai înțeles destul și știi cum stai.

Așa au și făcut.

S-au îmbrăcat amîndoi de sărbătoare, Gheorghe a ales doi cur­cani frumoși, iar Ioviță a pus în fundul căruței un butoiașde rachiu de prune, dar rachiu cum numai la dînsul puteai să-l găsești, și au plecat la protopopul, ca să ceară voie pentru împrejmuirea cu scîn­duri a cimitirului.

Protopopul vedea bucuros oameni la casa lui, deși acum mai ales dacă nu erau de la Buteni: asta a simțit-o Gheorghe îndată ce-a dat ochii cu stăpînul casei și mai ales cu stăpîna, care le-ar fi dat, dacă ar fi atîrnat de dînsa, voie să-și împrejmuiască cimitirul fie chiar și cu ziduri de piatră, numai să plece cît mai curînd.

Prea îi păreau așezați, cumpăniți la vorbă, oarecum călare pe Ducipal oamenii aceștia.

Ar fi și plecat fără multă zăbavă dacă nu s-ar fi nimerit ca nepotul protopopului să fie și el aci.

Era Pavăluț al moșului și stătea ca pe spini.

Nu era chip să se mai stăpînească Gheorghe, care-l vedea și i se uita în ochi și dădea cu socoteală că nu se simte în largul lui.

Ei! întrebă el, cînd mai vii pe la noi? E cam de mult de cînd n-ai fost, și oamenii se uită toate duminicile în strană, ca să te vadă.

Păvăluț era om, cum se zice prin partea locului, cam albineț și avea subțire de tot pielița pe obraz: cînd roșea, se vedea rău de tot că se cam rușinează.

Am să viu, zise el. S-a nimerit așa că nu m-am putut duce pînă acum, dar am să merg.

Nu era în gîndul lui să meargă, dar acum, în fața acestor oameni, era peste putință să spună că nu se mai duce.

Uite, grăi Gheorghe, să vii acum cu noi. Poimîine e duminică și-o să se bucure toți poporenii dac-or ști că ai venit.

O să se bucure toți poporenii! Mare lucru! El știa că-n adevăr o să se bucure: îi cunoștea bine pe oamenii aceia, și acum, în clipa aceas­ta, îi părea peste putință să nu se ducă.

Acum nu pot, răspunse el.

De ce adică să nu poți dacă vrei? îi zise Ioviță.

Uite! adăugă iar Gheorghe, îmi faci mie cinstea să stai cîteva zile la casa mea.

Păvăluț se uita strîmtorat la moșu-său, ca să spună el de ce adică nu poate chiar acum să se ducă. Bătrînul însă era slab în fața nepo­tului său, care era un singur om; cum oare ar fi putut să fie tare în fața unui sat întreg? De! așa numai, cu una, cu două, nu se cîștigă inimile oamenilor: el știa cît le-a umblat în voie, și nu putea să și-i înstrăineze acum, după ce vedea că ei țin, dacă e vorba, mai mult la nepotul lui decît la fata preotesei.

Să te duci! zise el. Cînd om ca dumnealui te poftește-n gazdă, ai să le lași toate la o parte și să te duci.

Gheorghe zîmbi pe sub mustață: vedea că bine-a apucat-o și bine-a adus lucrurile, iar mai departe grija lui era.

Păvăluț a plecat cu dînșii, s-a dus, a tras la casa lui Gheorghe al lui Baltă, și parcă toate erau cum altfel nici că s-ar fi putut. Încă pe drum se obișnuise cu gîndul că nu se poate parohie mai frumoasă decît cea din Buteni, mai ales cînd poporenii te vor și fără de fata preotesei. Nu-i vorbă, cînd ai moș protopop și nu ești de acasă toc­mai sărac, poți ajunge popă și fără ca să te vrea satul, dar tot e mai bine să te voiască, fiindcă cu poporenii-ți petreci zilele vieții și vlădica ține și el să fie într-un gînd cu poporul.

Era, cu toate aceste, foarte greu să te știi în același sat cu preo­teasa și cu Maria, fata ei, și-i venea lui Păvăluț să fugă de cîte ori se gîndea că are-n biserică să dea ochii cu ele.

Asta o știa și Gheorghe.

O să se supere, îi zise el sîmbătă pe la prînz, preoteasa pe mine că mi-ai făcut cinstea de a veni la casa mea. Nu-i vorbă, puțin îmi pasă. Supărarea vine și trece, iar noi tot oameni rămînem. Dar tot n-ar fi rău să mergem și pe la ea, ce zici?

Ce putea Codreanu să zică!?

Știa și el că trebuia să meargă; așa, de capul lui, n-ar fi fost însă-n stare să se ducă: îi părea dar bine c-a dat de cineva care-l duce cu de-a sila.

Și nici c-avea, dacă e vorba, de ce să se sfiască.

Preoteasa era numai preoteasă și nu putea să vorbească decît umilită cu nepotul protopopului; iar Maria, fata ei, era o gîscă, de care pe el puțin avea să-l doară capul.

Ce-i drept, de la Crăciun n-o mai văzuse, dar de atunci și pîn-acum tot nu s-a făcut ea femeie deplină. O fetișcană cam răsărită, dar subțire ca un șarpe, cam oacheșă, cu ochii mărunți, care rîd și plini de lacrimi, în vreme ce preajma gurii e croită pe plîns.

Ce știa, ce putea dînsa să înțeleagă? Era destul să te uiți în fața ei pentru ca s-o faci să plîngă, și nu o dată a glumit el cu lacrimile ei. Acum însă n-ar fi voit să le vadă, și numai de ele se temea.

Cînd colo, ce să vezi?

Pe cînd el intra cu inima încleștată la casa preotesei, Maria cînta veselă de răsuna toată curtea, și nu cînta rău. Ce va fi visat, ce nu va fi visat peste noapte, era foarte voioasă, parcă a ei era lumea toată, încît preoteasa se simțea oarecum rușinată și mult ar fi voit să îi poată zice lui Codreanu: "lart-o, că ea nu știe nimic".

Fiind însă că asta nu putea s-o facă, a grăbit la ușa odăii, ca să-i spună fetei cine vine, apoi și-a pus hainele-n rînduială și a ieșit în capul scării, ca să-și primească oaspeții ― foarte umilită, așa cum o știa Codreanu.

Frumos lucru! strigă Maria, care se ivi în dosul ei. Noi te așteptam cu plăcinte, și d-ta cine știe pe unde vei fi umblat!

Preoteasa simți că i se ridică sîngele în obraji. Tot așa și Păvăluț, cel cu obrazul subțire. Degeaba! nu știa ce să-i ră spundă.

De! grăi Gheorghe, pe oamenii buni și aici, și aiurea tot cu plăcinte-i așteaptă!

Apoi intrară în casă, se întrebară de sănătate și Maria se duse ca să aducă rachiu și pîine, după cum e obiceiul de primire în partea locului.

Preoteasa nu putea să-și dea seama cum vin lucrurile și cum are să prindă vorba. Știa că Gheorghe a fost cu Ioviță pe la protopopul și dădea cu socoteală că ei l-au adus pe Codreanu, dar nu putea să înțeleagă cum stau lucrurile.

Codreanu tot ca dînsa.

Ochii lui și mintea lui erau numai la Maria. Nu poate că cine știe ce, dar se mira și se minuna cum poate cineva să se schimbe într-un timp așa de scurt așa de tare. Nu-i vorbă, ochii îi rîdeau și acum și preaj­ma gurii îi era croită tot pe plîns; pare însă că acum tot n-ar fi putut s-o facă să plîngă. Prea era voioasă, și oarecum nu tocmai proastă.

E însă lucru știut că femeile se schimbă foarte ușor, nu numai așa din Crăciun pînă în toamnă, ci pînă chiar și din o clipă în alta.

Cînd ea află că Codreanu e în gazdă la Gheorghe și n-a venit ca să stea, ca alte dăți, ci numai ca să dea bună ziua, gura ei se croi pe rîset, iar ochii ei erau puși pe plîns.

Asta nu se poate, zise ea. Te știu eu pe d-ta: iar mă minți, ca să mă necăjești și să mă faci să plîng. Să nu mă crezi însă că sunt acum tot atît de proastă ca atunci. Ei bine! nu te cred și n-am să plîng! zise ea cu îndărătnicie, și lacrimile, păcătoasele de lacrimi, o năpădiră, încît nu-i rămase decît să iasă rușinată din casă.

Preoteasa ar fi voit să intre în pămînt.

Tot așa Codreanu.

În zadar! Fata avea dreptate: ce-o să zică lumea dacă el nu stă la dînșii?!

Gheorghe ședea țeapăn și tihnit în scaun și zîmbea așa pe sub mustață, uitîndu-se cînd la el, cînd la ea.

Dacă-i așa, zise el în cele din urmă, apoi să mai treacă și de la mine; n-ai ce să-i faci; are întîietatea: eu te las aici.

A și rămas Codreanu, ca alte dăți: așa trebuia să fie.

Nu e lucru mai urît decît femeia plîngăreață: dac-o iei cu binele, se înduioșează de o trec lacrimile, iar dacă-i vorbești verde fățiș, vai de lume. Nu mai știi cum s-o iei și cum să umbli cu ea: te moaie-n lacrimi de-ți pierzi tot rostul.

Era rușinat de silințele ce-și dădea preoteasa ca toate să i le facă pe plac și de bucuria copilărească ce se oglindea-n ochii plînși ai Mariei, iar ziua următoare îi venea să plîngă în fața bisericii pline de oameni, care se uitau la dînsul rîzînd cu părere de bine.

Doamne! ce fericit ar fi putut el să fie dacă n-ar fi fost acea noapte de nuntă! Și totuși...

Aici, în biserica plină de oameni, în fața altarului, căruia-și închinase viața, făptura cea înaltă a Persidei se ridica deasupra tuturora și pretutindeni se iveau ochii ei deschiși și limpezi. Era în ochii aceia ceva atît de liniștit și de senin, o voire atît de neîndoioasă, încît sub privirea lor trebuia, parcă, să se aline furtuna mării, să se potolească para mistuitoare a focului: cum ar fi putut el, om neajutorat, să iasă de sub stăpînirea lor?

După Heruvim, cînd preotul a ieșit cu darurile, el și-a plecat mai umilit decît de obicei capul spre pămînt și a stat cu ochii închiși, pierdut oarecum în sine însuși.

Simțea, ca niciodată mai înainte, că el nu mai poate să facă ceea ce dînsa nu voiește, și o nespusă înduioșare îl cuprinse cînd se gîndi la Maria, care era atît de subțirică, de fragedă, atît de dulce la fire și de obidoasă.

"Nu! își zise el, nu te lega la nimic, că nimic nu mai poți."

Era o mișelie c-a venit aici cînd se știa legat încît nu se mai poate dezlega. Dacă Persida ar fi știut că el a venit fără de voia lui aici și n-are în el destulă vîrtute ca să se hotărască la un fel, l-ar fi disprețuit ca pe un nemernic.

Și totuși Maria era aici, iar Persida departe, și el nu era în stare să plece de la Buteni, așa cum voia, cît mai curînd: îi sîngera inima cînd vedea cum tremură Maria cînd stă aproape de dînsul și cum ochii ei se croiesc în toată clipa pe plîns și iar rîd în răsfățare.

"Ori sunt, ori nu sunt om!" își zise el luni după-prînz.

Trebuia să plece la Arad.

Nu! Nu la Arad!

Peste dealurile care despart valea Crișului de a Murășului nu era drum de care, dar oamenii treceau pe poteci bătute, și el putea să facă pe un cal bun în timp de vreo patru ceasuri drumul pe la Chisindia și peste Văsoaia la Conop, în valea Murășului, de unde nu mai avea decît un ceas bun pînă la Șoimoș.

Iar cal găsea el la Buteni.

Așa trebuia să facă dacă era om: la părintele Isai, cu părintele la Mara și cu Mara la Arad. Să se aleagă odată într-un fel.

Nu mai erau, cînd el a plecat, decît vreo trei ceasuri pînă în seară, dar ziua era frumoasă, luna, deși pe scăzute, se ivise pe cer, și nu apunea decît după miezul nopții, iar calul era puternic și iute: omul adevărat vrea și face.

Dus de gîndul acesta, el trecea grăbindu-și calul printre pădurile cu frunziș pișcat de brumă, ici verde de stejar, colo galben de tei și apoi roșu ca sîngele de taur, iar după ce s-a întunecat, aceeași lună, în ra­zele căreia se plimbase Națl pe țărmul Murășului, îi lumina și lui calea.

Lungă, cotită și anevoioasă cale.

Nu e lucru mai urît decît să treci așa singur și călare pe un cal iute prin mijlocul unei lumi pustii: ți se răscolește oarecum tot sufle­tul și ți-e în cele din urmă parcă nu-ți mai poți da seama dacă e în aievea ori visezi numai ceea ce ți se întîmplă. Obosit de drum și de singurătate, el nu mai știa deslușit unde și cu ce gînd se duce și toate i se păreau ca prin minune. Auzise de ațîțe ori vorbindu-se despre farmecele babelor, care te fac să zbori călare pe ujog unde te cheamă ursita, și acum simțea că nu se duce nici el, ci e dus.

Cuprins de simță mîntui acesta, el se simțea atît de ușor, încît îi părea oarecum rău cînd a început să audă lătratul cîinilor din Șoimoș.

În fire nu și-a venit însă decît la casa părintelui Isai; abia acum s-a încredințat că degeaba a făcut drumul cel lung, căci el și aici tot el însuși rămînea: nu era în stare să bată la poartă, și-i părea bine că e noapte și nu-l vede nimeni.

"Nu! zise el. Treaba aceasta pot eu s-o fac și fără de părintele Isai."

Fără de Mara nu-i venea să meargă la Arad; dar fără de părintele Isai putea să vorbească cu Mara. Nu era nevoie să mai știe și el.

Porni dar înainte spre Radna, ca să stea peste noapte la vreunul din birturile din apropierea mănăstirii și să meargă apoi, ca mîine dimineață, el singur la Mara.

La birt, unde nimeni nu-l cunoștea, putea să intre fără de sfială, să lase calul în grija vreunui argat și să ceară ceva de mîncare, căci era flămînd hămesit.

Cunoști d-ta pe Mara? întrebă el pe slujnica ce-i așternea masa.

Cum să n-o cunosc? Șade numai aci, a patra casă.

Nu știi, e acasă?

Alaltăieri s-a întors cu fiica ei de la Arad, răspunse slujnica.

Codreanu simți că-i trece ca un fel de junghi prin inimă și că i se taie vinele de la picioare.

Cum? întrebă el. Persida e aici?

Nu, răspunse slujnica, s-a dus chiar alaltăieri la călugărițe.

Era o adevărată făcătură: Persida aici! De ce a venit? De ce n-a rămas acasă, ci s-a dus la mănăstire? Ce s-a întîmplat?

Era flămînd și s-a sculat nemîncat de la masă; era obosit de drum și s-a dus să se mai plimbe pe țărmul Murășului.

Fusese, de cînd știa că dînsa se afla prin apropiere, cuprins de un fel de fierbințeli, și plimbîndu-se cu pașii iuți pe țărmul rîului, resimțea mulțumirile fără de seamăn pe care le avuse în apropierea ei. Ah, ce femeie!... ce ființă! Ce ademenitor îi era zîmbetul, ce dulce supărărea, ce ușor curgeau vorbele de pe buzele ei, ce nesecat îi era sufletul! Și totuși abia acum își dădea seama că el n-a vorbit niciodată deschis cu dînsa. Se deprinsese, încetul cu încetul, cu gîndul că are să-și petreacă toată viața în apropierea ei, că altfel nu este cu putință, și a și voit în nenumărate rînduri să i-o și spună aceasta. Era însă în tot felul ei de a fi ceva ce te stăpînea, încît nu puteai să -i spui decît ceea ce dînsa voia. Te-nțelegea de mai nainte și-ți răspundea fără de vorbe. Astfel el nu se mai îndoia că și dînsa voiește, și totuși acum simțea că nu e în stare să-i vorbească fără de înconjur: ar fi tre­buit să fie la mijloc cineva care să-i vie-ntr-ajutor și să deschidă vorba.

Avea tată și mamă, bun și bunică, rude și prieteni, era iubit de o lume întreagă, și acum se simțea singur și părăsit de toți și stătea sperios în drum ca puiul care s-a pierdut de cloșcă; el însuși rupsese toate legăturile, se desfăcuse de toți ai lui și nu mai era cine să-i vie într-ajutor.

Dimineața s-a sculat pe cînd se mijea de ziuă. Știa că Mara pleacă foarte de dimineață și ținea s-o găsească acasă; și totuși el își făcea de lucru și parcă ar fi dorit în fundul inimii lui ca să vie prea tîrziu la casa ei.

Așa a și fost: portița era încuiată.

S-a dus cu inima încleștată la pod, unde știa c-ar putea s-o găsească. Nu era nici aici. El o vedea însă din jos de pod, la depărtare de cîteva sute de pași, unde oamenii încărcau lemne pe plute, dar nu s-a dus la ea. De ce să meargă? Tot era mai bine, mai ușor, mai firesc să vorbească mai nainte cu Persida.

A plătit dar omului pe care l-a găsit acolo creițarii și a trecut podul.

Iar acum îi venea să se întoarcă iar înapoi la Buteni.

Trecuseră opt ceasuri. Cum putea el să sune acum, la un timp atît de nepotrivit. Era peste putință să i se dea voie de a vorbi cu dînsa.

El își luă inima în dinți și sună.

Ce doriți? îl întrebă sora bătrînă, înaltă și slabă, care se ivi în ușă.

Aș putea, vă rog, să vorbesc cu domnișoara Persida Bîrzovanu? întrebă el.

Domnule, acum nu se poate, îi răspunse sora. Și, adause ea, nici nu știu cine sunteți d-voastră.

El scoase din portofelul său un bilet de vizită și i-l dete.

Să spuneți, îi zise, domnișoarei c-o rog să mă vestească dacă și cînd voi putea s-o văd.

Sora îl pofti să se așeze și să aștepte, apoi încuie ușa și se depărtă.

Persida se afla în bucătărie.

Ea nu venise la mănăstire cu gîndul de a rămînea aici, dar a găsit-o pe maica Aegidia făcînd previziune de compoturi pentru iarnă și era peste putință să nu pună șorțul ca să-i dea ajutor. Seara apoi, cînd era vorba să se întoarcă acasă, îi era foarte greu să plece. Se simțea atît de bine aici, unde a crescut și unde toate o potoleau și-i dădeau tărie.

A iubit totdeauna pe maica Aegidia, dar încă nu știuse c-o iubește: acum ar fi voit să șadă la picioarele ei și să-i sărute mîinile. Nu mai era cum a fost, și parcă se lumina toată mănă știrea cînd ochii lor se întîlneau.

"O adevărată minune", așa zicea maica Aegidia în gîndul ei. Se potolise neastîmpărul copilăresc și năvălnicia adeseori sălbatică, și fata ei era așezată, înțeleaptă și duioasă, un adevărat giuvaier de fe­meie. De aceea nici nu mai putea să-i vorbească în felul de mai-nainte și Persida se simțea înălțată în gîndul ei cînd vedea că o ia parcă i-ar fi soră ori prietenă.

Sîmbătă seara au stat pînă spre miezul nopții deștepte și au vorbit despre toate, afară de un singur lucru. De ce să vorbească și despre acesta? Ea știa cum gîndește maica Aegidia, și mai ales aici, între zi­durile mănăstirii și sub ochii maichii Aegidiei, nu putea nici dînsa să gîndească altfel. Era de sine înțeles că nimic nu e mai presus de dorința părinților, mai ales cînd ei trăiesc, ca Mara, numai pentru copiii lor.

Și totuși Persida tresări cuprinsă de un fel de spaimă cînd citi nu­mele: Pavel Codreanu.

Ce e? întrebă maica Aegidia cu o asprime care reamintea tim­purile trecute.

Domnul acesta, răspunse Persida dîndu-i biletul, e un absol­vent de teologie, pe care îl cunoaștem din Arad.

Dar tu știi...

Trebuie să-l văd, o întrerupse Persida, altfel s-ar mîhni mama.

Obrajii călugăriței se roșiră. Îi era parcă se dărîmă casa în capul ei. Grozav gînd! încă un suflet pierdut! Cea mai iubită dintre fetele ei se ducea și ea, ca să-și petreacă viața în ticăloșie omenească.

Du-te, fata mea! grăi dînsa cu blîndețe umilită. Dacă e dorința mumei tale, trebuie să-l vezi chiar acum.

Persida-și dezlegă șorțul, sărută mîna maichii Aegidiei, apoi se depărtă ducîndu-și șorțul în mîna stîngă, ca să-l atîrne la locul lui și să meargă-n sala de așteptare.

Îi era însă greu să meargă așa, fără de veste, și ar fi voit să-și mai facă timp de răzgîndire.

"Nu! își zise peste puțin, ridicîndu-și capul. Să văd ce voiește."

La ușa sălii de așteptare iar se opri și stete pe gînduri.

Te rog să ne lași singuri, grăi întorcîndu-se spre sora ce-o însoțise și era datoare să stea și dînsa-n sală în vreme ce Persida vor­bea cu tînărul.

Sora se plecă umilită.

Aceasta eu nu pot s-o fac! răspunse ea. Știi prea bine că n-aș putea s-o fac fără ca să-mi mărturisescpă catul, și știi și pedeapsa.

Persida-i apucă mîna și se uită stăruitor în ochii ei.

Te rog să suferi pedeapsa, căci Dumnezeu îți va ierta alte păcate în schimbul ei. Te rog, zise ea, căci n-ar fi cu putință să vorbim des­chis dacă n-am fi singuri!

Sora-și plecă mai umilită capul și-i făcu semn să se ducă. Codreanu se cutremură și sări-n picioare cînd Persida se ivi voioasă-n ușă.

Așa-i că te miri? zise el mergînd spre dînsa.

Nu, răspunse ea întinzîndu-i mîna. Vfzînd biletul d-tale, mi-am închipuit numaidecît c-ai fost pe la mama și ea te-a trimis aici.

N-am văzut-o, grăi el. Am căutat-o, ce-i drept, dar n-am găsit-o nici acasă, nici la pod. Am aflat însă ieri seară că ești aici, și am venit.

Așa! zise ea, oarecum ușurată. Carevasăzică, nu ai vorbit cu mama.

Nu încă!

Ea-l pofti să se așeze, se așeză și ea, apoi rămaseră cîtva timp strîmtorați: el nu știa cum să înceapă, iară ea aștepta să vadă ce vrea el.

Am fost foarte mirat cînd am aflat că ai plecat de la Arad, începu el în cele din urmă.

Persida zîmbi, stete puțin pe gînduri, apoi obrajii i se umplură de sînge.

Era hotărîtă să-i spună fără de înconjur cum s-au petrecut lucru­rile, de ea s-a hotărît deodată să plece: așa trebuia să facă, și ea nu putea să facă decît cum trebuie. Acum însă, cînd se afla față în față cu el, ea nu putea ― nu! ― mai bine moartă!

Gîndul omenesc străbate într-o singură clipă și timpul, și depărtările, și acum, în clipa aceasta, ea vedea în gîndul ei toate cele pe­trecute și-l vedea și pe el umblînd răzleț prin lume, ajuns din om neom, nenorocit fără de vina lui. Se împăcase cu gîndul că ea nu poate să-l ajute și că nu le rămîne amîndurora decît să uite cele petrecute, care nu erau, la urma urmelor, decît o nebunie de tinerețe.

Îi era însă rușine c-a crezut că poate să-l mai și batjocorească spunînd altui bărbat ceea ce numai ei amîndoi știau.

Mi s-a urît de învălmășeala și de zgomotul lumii, îi răspunse ea, și mi-a venit dorul de liniștea acestei case!

Și ai să rămîi aici, se înțelege, zise el rîzînd.

Ea stătu puțin pe gănduri, și sufletul parcă i se înălța.

D-ta rîzi, grăi dînsa; nu trebuie însă să scapi din vedere că eu aici am crescut și că sunt femeie. D-voastre, bărbații, vă avîntați cu inimă îndrăzneață în toiul lumii și totuși nu o dată sunteți cuprinși de dorul singurătății; dar noi, femeile, care numai rezemate de alții putem să trecem prin lume?

Codreanu iar zîmbi.

D-ta n-ai decît să vrei pentru ca să-ți găsești reazem, zise el.

Știu, întîmpină ea tot zîmbind cu ironie. Sunt tînără, frumoasă și deșteaptă: nu-mi mai lipsește decît inima ușoară pentru ca să-mi iau avînt. Eu mă înspăimînt însă cînd mă gîndesc la mulțimea da­toriilor pe care le iau asupra mea cînd ies de aici, și sunt cuprinsă adeseori de simță mîntui că nu pot să le împlinesc pe toate.

Dar, zise el, datorii avem cu toții.

Și foarte rar avem și mulțumirea de a le împlini, îl întrerupse ea.

Aș! zise el. Dar atunci cei mai mulți dintre noi s-ar fi simțit foarte nenorociți.

Nu, zise ea; suntem, dar nu ne simțim, fiindcă omul se deprinde cu toate. Închipuiește-ți că eu nu rămîn aici. N-aș putea să stau așa... fată mare. Ar trebui să mă mărit. Să zicem că-mi găsesc un soț mai presus de toate așteptările mele. De unde pot eu să știu dacă nu voi prinde mai tîrziu slăbiciune pentru altul? Ce fac atunci? Sunt ori nu datoare să-i mărturisesc soțului meu adevărul?

Da! zise el cu toată hotărîrea.

Dar dacă așfi avut mai nainte slăbiciune pentru altul? urmă ea, tot sunt datoare să-i mărturisesc adevărul?

El tresări.

Da! zise iar, însă de astă dată cam cu jumătate de gură.

Și-o să se bucure dînsul?

Nu tocmai.

Atunci, grăi dînsa rîzînd, e parcă mai cuminte să nu-mi fac datoria. De ce să-i spun cînd îl mîhnesc prin aceasta? Am să mă de­prind încetul cu încetul cu gîndul că datoria mea e să tac, să fiu fățarnică și să-mi fac de-a sila celelalte datorii... pe cît le pot. Urîtă viață!

El se uită nedumerit în fața ei.

Bine, domnișoară, zise el strîmtorat, dar d-ta tot n-ai putea să rămîi aici.

De ce nu?

Fiindcă nu e cu putință.

De ce să nu fie cu putință?

Pentru că ești, dacă nu mă înșel, ortodoxă.

Să trecem peste aceasta, grăi dînsa așezată. Cînd e vorba de viață și de moarte, nu ne mai uităm la asemenea lucruri mici. Oa­meni suntem, la urma urmelor, cu toții, și Dumnezeu e unul și același pentru toți.

Eu tot nu cred că ai să rămîi aici, zise el iar în glumă.

Nici eu nu cred, răspunse ea. Voiesc numai să zic că cel puțin acum nu e pentru mine gînd mai ademenitor decît să rămîn aici, și m-aș simți foarte nenorocită dac-aș fi nevoită să plec. Mă simt atît de bine aici, și mai am încă timp destul pentru zbuciumările vieții.

Codreanu începu să tremure.

Carevasăzică, grăi dînsul cu glas înăbușit, ești hotărîtă să rămîi aici?

Nu, răspunse ea, eu n-am nici o hotărîre, și dacă mama astăzi va zice să ies, voi ieși mîine. Răspund numai la întrebarea pe care mi-ai pus-o rîzînd. M-aș simți nenorocită dac-ar trebui să ies acum. Peste un an, peste doi ― nimeni nu știe ce are să simtă ― voi ieși cu inima ușoară; acum mi-ar fi foarte greu!

Codreanu o înțelegea deplin și nu mai știa ce să-i zică, ci se uita numai cu ochii țintă la un colț al odăii.

Și dacă eu te-aș ruga? întrebă el sfios și cam cu jumătate de gură.

Ea se ridică și rămase stînd dreaptă și cu ochii în jos.

D-ta știi că țiu mult la d-ta și n-aș putea să zic nu! răspunse ea încet. Dar ții și d-ta la mine și nu ești în stare să-mi faci silă. Mai tîrziu! Nu-i așa?

Da! răspunse el ridicîndu-se.

Îți mulțumesc, grăi dînsa întinzîndu-i mîna. El apucă mîna și o sărută.

Ai să mai treci pe la mama? întrebă ea.

Nu! răspunse el hotărît.

Îți mulțumesc, grăi iar dînsa, și la revedere!

El îi sărută încă o dată mîna, apoi dînsa se retrase și peste puțin intră sora bătrînă, înaltă și slabă, ca să descuie ușa pe care avea să plece Codreanu.



X

CINE CE POATE


Mare lucru tîrgul de toamnă de la Arad!

Timp de cîteva săptămîni drumurile de țară toate sunt pline de care încărcate, care aduc bogățiile din șapte ținuturi, ca să le desfășure prin piețele și prin ulițele Aradului și pe cîmpia de dimprejurul lui, unde s-adună care cu poame de pe Crișuri și din valea Murășului, cu lemnărie din munții Abrudului și cu bucate de pe cîmpia mănoasă, se-nșiră butoaiele cu vin din Podgorie ori cu rachiu de pe Murăș și se îngrămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci aduse de pe lunci, herghelii de cai crescuți pe poienele munților și cirezi de vite mînate de jelepari umblați prin lume.

Ce mulțime de oameni și ce amestecătură de tipuri și de porturi și de limbi! E parcă aici e mijlocul pămîntului, unde se întîlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împrejurul orașului mii de fo­curi, la care stau de vorbă ori își petrec cîntînd aici romîni, colo unguri, mai departe șvabi ori sîrbi, iar printre aceștia slovaci, ba pînă chiar și bulgari.

Dar tot romînul, să racul, e și aici cel mai de frunte, căci vine iar­na geroasă și ajunge la preț cojocul călduros, la care nimeni atît de mult ca romînul nu ține.

Și nu e numai că tot romînul vrea să-și aibă cojocul, dar ține să-i mai fie și frumos împodobit cu flori tăiate de carmajin ori cusute-n fire de ibrișin. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ceea ce-i aduce cîștig cojocarului: atît se plătește, dacă e frumoasă, cu mîna largă și pe întrecute.

Nici că se poate pentru un cunoscător mai mare mulțumire decît să treacă printre șatrele cojocarilor din Arad, ca să vadă unul cîte unul cojoacele de probă. Frumosul e frumos, nu-i vorbă, pretutindenea, dar cojoace frumoase ca la Arad nicăieri nu se găsesc, fiindcă mai rar găsești aiurea oameni care pot să le plătească.

Trică-și împlinise de mult anul, dar tot mai rămăsese la Claici, fiindcă îi era greu să plece ca să-și înceapă cei doi ani de călătorie.

Nici că intră însă calfele de cojocari la stăpîn decît de două ori pe an: fie la Sf. Gheorghe, fie mai ales la Sf. Dimitrie, pe cînd cojocarii au mult de lucru. Apoi o calfă trebuie, mai nainte de a ieși în lume, să-și arate destoinicia, pentru ca stă panii să știe ce poate și cum au să-l plătească. El s-a învoit dar cu Claici ca să coase pentru tîrgul de toamnă o bundă, adică o blană de miel, lungă pînă la pămînt, albă și împodobită cu flori cusute-n ibrișin. A lucrat patru luni de zile la ea, dar și era frumoasă, încît Claici n-o lăsa mai jos de două sute de florini și li se lăuda tuturora că el l-a scos calfă pe Trică.

Iar Trică stătea rușinos în dosul bundei de probă, ca să fie la îndemînă cînd vin stăpanii care caută calfe. Era tot lung și deșirat, tot motolog și gură-cască, dar mai nespălat și mai nepieptănat decît odinioară. Se împlinise aproape un an de cînd plecase soră-sa de la Arad, și de atunci pierduse obiceiul de a se pieptăna cînd merge la masă.

Deoarece breasla cojocarilor din Arad ținuse morțiș ca cojocarii din alte părți să nu-și poată scoate marfa la vînzare decît în ziua a treia, Bocioacă-și avea și el, ziua-ntîi și ziua a doua, lăzile-nchise și se plimba printre șatrele cojocarilor din Arad, ca să vadă ce lucruri frumoase au mai scos în tîrg.

Cine a făcut bunda asta? întrebă el uitîndu-se cu de-amănuntul la cusături.

Eu! răspunse Trică, făcînd un pas înainte.

Bocioacă, tot înalt și subțire și el, se uită de jos pînă sus la Trică. Îi era parcă nu se poate ca acele mîini mari să fi cusut florile cele atît de curat scoase.

Ei bine, bă iete! zise el. Cînd ai ieșit calfă?

De Sf. Gheorghe.

Vrei să vii la Lipova? Eu sunt Bocioacă, starostele.

Știu, că și eu sunt de pe acolo.

De unde?

De la Radna.

Bocioacă se uită din nou în fața lui.

Doară nu ești fratele Persidei? grăi el. Parcă-mi semeni și tu cu mă-ta.

Asta e! răspunse Trică rîzînd.

Ce-a avut mă-ta cu neamțul? întrebă starostele, schimbînd vorba.

Care neamț?

Hubăr. Care altul?

Eu nu știu nimic, răspunse Trică, cu atît mai mirat cu cît mumă-sa era și ea aici în tîrg și nu-i spusese nimic.

Bine, grăi Bocioacă, a luat podul de la dînsa și pare-mi-se c-a înșelat-o și cu pădurea de la Cladova.

Eu, zise Trică rîzînd, nu cred că poate cineva să-nșele pe mama.

Bocioacă iar se uită la băiat. Era parcă ceva foarte deștept în ochii lui.

Ei! vii? întrebă el din nou.

Vin.

Ce ceri?

Nu mai cer nimic, ră spunse Trică. Nu mi-e destul că stau la casa d-tale?! O să-mi dai ce-i socoti.

Bocioacă era încîntat.

Cînd vii?

Chiar acum, după tîrg!

Vorbă încheiată ! grăi Bocioacă și-i strînse mîna, apoi se duse mai departe.

Iar Trică nu mai avea astîmpăr. Voia să vadă pe mumă-sa, ca să afle ce s-a întîmplat cu Hubăr și să-i spună că s-a-nvoit cu Bocioacă, același Bocioacă în casa căruia nu fusese primit ucenic.

Auzi vorbă ! striga Mara, punîndu-și mîinile în șolduri.

Se bucura cum de mult nu s-a mai bucurat. Lasă că-i părea bine că Trică a intrat calfă tocmai la Bocioacă, dar avea și mare trebuință să-i fie feciorul prin apropiere.

De cînd aflase că Codreanu s-a-nsurat și s-a popit, ea își pusese de gînd să n-o mai lase pe Persida la călugărițe. Nu era însă chip s-o scoți din mănăstire. Ea zicea, nu-i vorbă, că nu mai stă, dar potri­vea mereu lucrurile așa ca să mai rămîie, și nu mai știai ce să-i faci ca s-o scoți.

Duminicile și zilele de sărbători Mara o lua și-o ducea la biserica de la Lipova. Foarte adeseori însă Mara era dusă pe la tîrguri, și atunci Persida lua pe vreuna din fetele de romîn ce se aflau la călugărițe și tot se ducea. Le părea foarte rău călugărițelor, căci era, dacă-i vorba, chiar mai frumoasă biserică acolea în mănăstire, dar Persida ținea să meargă la biserica ei și nu putea nimeni s-o oprească. Ba s-a făcut încetul cu încetul obicei că Persida lua toate fetele de romîn cu dînsa, încît era o frumusețe să le vezi, și lipovenii țineau mult la fata Marei.

Minunat lucru! grăi dar muma. O să te duci duminicile și zilele de sărbători s-o iei pe Persida, ca s-o duci la biserică. Nu le prea place călugărițelor că duce fete cu dînsa. Apoi să facem ce-om face ca s-o scoatem de acolo.

Da! răspunse Trică voios. Dar cu Hubăr ce-ai avut?

Ce să am? grăi Mara. Nu cumva sunt proastă ca să alerg și să muncesc, apoi să împart cîștigul cu dînșii? Nu cîștig nimic și n-am nimic de împărțit!

Bine, dar aud că ți-a luat Hubăr podul.

Nu-mi mai trebuie mie podul acela! Stau toată ziua pentru cîțiva creițari, cînd am atîta treabă în altă parte.

Lui Trică îi părea cu toate aceste foarte rău. Nu se putea împăca cu gîndul că mumă-sa nu mai e podăriță, cînd toată lumea îi zicea "Podărița". Apoi îi era parcă i-ar fi venit lui să ia podul în arîndă, fiindcă grozav îi plăcea să vadă creițarii adunați grămadă și nu se putea împăca cu gîndul că o să dea și el creițari cînd va trece de aici înainte podul.

Și, uite, zise el, mie îmi venise gîndul să stau acasă cu voi, să mă duc diminețile și să mă întorc serile.

Să stai, dragul mamii! grăi Mara înduioșată, ca să fim odată oameni adunați și noi.

Dar o să dau prea mulți creițari.

De asta să nu-ți pese, zise ea încet, căci tot ai noștri sunt creițarii. Gheorghe a luat podul în tovărășie cu mine.

Pe drum apoi, de la Arad pînă la Radna, le-a mai înțeles Trică și celelalte.

Se plîngea Mara că-i merg treburile rău de tot. Ar fi fost în stare să jure că pierde cu pădurea și ar ajunge în sapă de lemn dacă nu s-ar ajuta cu plutele, pe care le vinde cu preț bun după ce descarcă stînjenii.

Numai eu știu, dragul mamii, zicea dînsa suspinînd, cît mă frămînt ca s-o scot la capăt. Mi-au scos vorba că am adunat bani mulți și toți mă fură, toți umblă să mă înșele. Ba mai vine și popa Isai de la Șoimoș și zice cui numai vrea să-l creadă că sunt zgîrcită și că numai eu sunt de vină dacă n-a luat Codreanu pe Persida. Drăguța mamii! Las' c-o să găsească ea altul și mai și decît dînsul. Voia să scoată sufletul din mine și să-mi ia cel din urmă ban. N-am, dragul mamii: de unde să dau mai mult decît ceea ce pot? Tu știi că puțin a mai rămas de la fie iertat tatăl vostru: las' că nu m-am atins de al vostru, dar am mai și adăugat puțin cîte puțin, cum biet am putut, ca să aveți și voi cîte ceva. Aveți! Ai și tu, are și Persida; popa cerea însă marea cu sarea!

Spunea Mara, spunea mereu și nu mai sfîrșea, iar Trică nu putea decît să le creadă toate. Cînd vorba era însă de Codreanu, trebuia să zică și el o vorbă, căci îl cunoștea mai bine și ținea mult la el.

Să crezi, mamă, gîndi dînsul, că Codreanu nu cerea nimic.

Ferit-a Sfîntul! răspunse Mara. El nu, dar s-a vîrît la mijloc popa Isai și le-a stricat toate. E însă mai bine așa! N-a fost să fie! Fiecare cu norocul lui! Nici nu era el om pentru fată ca Persida; pe unul ca dînsul l-ar bate Persida în fiecare zi de două ori.

Cam așa gîndea și Trică.

Nu-i vorbă, acum, după un an, se făcuse mai înaltă și părea mai subțire soră-sa; ți-ar fi venit să-i zici c-o clatină vîntul; călca însă țeapăn și mărunt ca maica econoamă, încît parcă se scutura pămîntul sub picioarele ei, și era în căutătura ei și împrejurul buzelor ei ceva îndărătnic, aspru și nemilos, parc-ar fi voit în toată clipa să strige: "Trebuie!"

Era cu toate aceste foarte voioasă și ar fi voit s-adune toată lumea, ca să-i spună că fratele ei a venit s-o ia la biserică și are să rămîie aici.

Dar, zise el, mergem la noi la biserică. Ea stete puțin pe gînduri.

Nu, grăi apoi, rămînem tot la Lipova și ne ducem după biserică acasă.

În zadar, femeia tot femeie! Se uita la fratele ei cel înalt și lat în umeri, care își pusese hainele negre și trecuse pe la bărbier mai nainte de a fi venit la dînsa. Ea-i potrivi legătoarea la gît și-i scutură pe ici, pe colo haina atingînd-o ușurel cu vîrful degetelor; voia să meargă cu el la biserica de aci, unde toți o cunoșteau.

Iară el voia numai ceea ce vrea dînsa.

O luară dar, tot ca odinioară, la dreapta, ca să treacă prin fața măcelăriei.

Ce deosebire însă!

Atunci ea știa că Națl are s-o vadă trecînd, și totuși era cuprinsă de un fel de leșin; acum nici prin gînd nu-i trecea că are să dea ochii cu el, și totuși n-a tresărit cînd l-a zărit la ușa măcelăriei, ci s-a uitat lung și fără de sfială la el.

Ce schimbare într-un timp atît de scurt! Nu-i vorbă, șorțul îi era și acum curat și cărărea i se vedea, ca odinioară, prin părul neted pieptănat, dar era măcelar adevărat: om cu fața plină și mai mult roșie decît rumenă, cu brațele puternice strînse de mîneca suflecată și cu pieptul ieșit înainte.

Și se uita și el tot lung și fără de sfială la dînsa și la fratele ei, care nu voia, parcă, să-l vadă și ar fi dat mult dacă soră-sa nu l-ar vedea nici ea.

Un lucru nu-i era nici Persidei cu putință: să treacă ulița, ca să apuce pe la colț. Ea clătină zîmbind voioasă din cap, dar își urmă drumul înainte, rămînînd în partea despre mănăstire a uliței, încît Națl se uită dezamă git în urma ei și răspunse la salutare abia după ce ea trecuse.

Lucrurile veniseră fără de veste și s-au petrecut atît de iute, încît el stătea buimăcit și nu-și dădea seama decît că mai nainte ea avuse pe frunte și mai ales pe tîmple fire de păr creț și răzleț, iar acuma părul îi ședea neted pe frunte.

Cînd s-a întors Națl acasă? întrebă Persida după ce se mai depărtară.

Tu trebuie să știi mai bine decît mine, răspunse Trică îndîrjit.

De ce să știu?

Ești mai de mult aici.

Duminica trecută nu era acasă, grăi dînsa. L-ai mai văzut tu la Arad după ce am plecat eu?

Nu știu, ră spunse Trică mai îndîrjit. Nu-mi mai aduc aminte. Nu, nu l-am mai vă zut. Dar ce ai tu cu el?

Persida se uită rîzînd la fratele ei.

Un lungan, ce-i drept, dar un băiat care abia peste două luni împlinește șasesprezece ani: ce putea el să înțeleagă?

Fii băiat cuminte, Trică, zise ea; tu știi că nu am nimic cu el și nici nu pot avea. Tocmai de aceea îmi pare însă bine că i-au ieșit pros­tiile din cap.

De unde știi că i-au ieșit?!

Văd eu, ră spunse ea.

Așa și credea fata Marei, deși nu era tocmai așa.

El n-a alergat, ce-i drept, nici la biserică, nici la Radna după dîn­sa, dar munte cu munte nu se întîlnește, însă om cu om da ― mai ales acum toamna, în timpul culesului de vii.

De la Radna înainte, spre apus, se întinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung șir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, pînă la Maderat, la poalele dealurilor, sat se înșiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n-a încercat încă să le numere.

Ce-i aci în timpul culesului, pe la începutul lui octombrie, aceasta nu poate s-o știe decît cel ce a văzut cu ochii lui.

Serile, venind despre Arad pe șesul neted, vezi în fața ta parcă un alt cer, un fel de negreață întinsă în fața ta și nenumărate lumini ri­sipite pe ea ― focurile ce ard la crame, prin paghini și pe fînețele acum cosite și lăsate de pășune. Din cînd în cînd răsună prelung cîte o pușcă descărcată ori se ridică pe ici, pe colo cîte o rachetă, încît simți pe nevăzute că e lume, lume, multă lume risipită pe colo pe dealuri și prin văi.

Săptămîni de zile de-a rîndul vin mereu și de la deal, și de pe șes, unii ca să lucreze, alții ca să petreacă cîteva zile bune, toți ve­seli, toți gata de a se bucura de viață.

O dată numai pe an e culesul viilor, și păcat ar fi să petreci și astă singură dată dormind nopțile cînd ele sunt atît de liniștite și de răcoroase, iar luna niciodată și nicăieri nu-și revarsă lumina așa din plin ca acum și aici, unde razele ei se răsfrîng oarecum din coastele dealurilor spre șesul întins ca o mare.

Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică și iar un taraf de lăutari, pretutindenea cîte o descărcătură de pușcă, o rachetă ori cel puțin cîte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, și toți stau la povești, cîntă, joacă, petrec în zburdalnică învălmășeală.

S-alergi cale de două zile pe nemîncate, ca să iei parte, iar Națl nu era decît aci la Lipova: cum ar fi putut să stea acasă cînd aveau și ei vie la Păuliș și venise anume de cules acasă?

Luni dimineața el știa că Persida nu s-a întros la călugărițe și nu se mai îndoia c-a rămas și ea de cules acasă.

Celelalte veneau de la sine.

Pleci în timpul culesului de cu seară cu un prieten așa la un no­roc, treci din cramă în cramă, și numai bunul Dumnezeu știe unde și cu cine te pomenești în zori de zi, căci oriunde soseai, oamenii sunt bucuroși de oaspeți și cu plin te primesc, oriunde ajungi, găsești ori îți faci prieteni.

Luni după-amiazăzi el știa că Mara e și ea cu ai săi la vie, cale de vreo jumătate de ceas mai spre Radna; iar pe înserate el a luat pușca pe umăr și a urcat voios și căprește spre culmea de unde putea să vadă cînd și încotro pleacă fata Marei.

O vedea, și ce n-ar fi dat ca și ea să-l zărească pe el sus în culme!

El descărcă deodată amîndouă țevile puștii; însă era sus în deal și descărcătura pierdută în vînt suna ca în sec.

Persida și Mara, care se aflau în fața cramei acoperite cu trestie, cu toate aceste se întoarseră spre culme.

Era departe pîn-acolo, încît abia se mai vedea omul care descărcase. Persida însă tot îl recunoscu și, în semn că-l cunoaște, ridică mîna în sus.

Cine-i acolo? întrebă Mara mirată că fiica ei îl cunoaște.

Persida se uită rîzînd la ea. Știa că e certată muma ei cu Hubăr, dar acum era culesul viilor.

Cine să fie? răspunse ea. Nebunul de Națl!

Mara rămase cîtva timp buiguită. Națl? Iar Națl? Parcă-i venea și tot nu-i venea să se supere. În zadar! era femeie și mamă, și mare lu­cru ar fi ca o mamă să se supere cînd vede că fata ei ia mințile flăcăilor.

Curat nebun! zise ea uitîndu-se cu ochii scrutători la fiica ei.

I-a mai trecut, mamă, grăi Persida, care-i înțelese gîndul, și o să-i treacă de tot cînd va vedea ce e și cum.

Mara era cea mai fericită din toate mumele: nu vorbele Persidei, ci felul în care ele fuseseră rostite o încredințau că fata ei e cea mai cuminte din toate fetele.

Te pomenești că nebunul acela, zise ea, o să ne stea pînă la miezul nopții în vîrful dealului.

De asta se temea și Persida.

Se înșelau însă amîndouă.

Națl descărcase, ce-i drept, pușca pentru ca Persida să se uite spre dînsul. Cînd a văzut, însă, că ea se uită, îi face semn, ba se mai uită și Mara, el știa că ele vorbesc despre dînsul, simțea că de bine nu pot să-l grăiască și-i era rușine.

"Ce fleac de om! își zise el necăjit pe sine, își aruncă pușca iar pe umăr și porni mai departe. Îndrăcită femeie!" adăugă apoi într-un tîrziu.

Iară Persida se uită lung după dînsul și se bucura în gîndul ei.

Nici că l-a mai văzut trei zile de-a rîndul, deși fetele ca dînsa multă lume văd în timpul culesului de vii.

Joi pe înserate ea a plecat cu nevasta lui Bocioacă, cu vărul lui Bocioacă, Andrei, care era scriitor la notarul din Miniș cu notarul de la Șoimoș și cu domnișoarele Emilia și Nina, nepoatele părinichii Isai, ca să meargă la crama părintelui Ioan de la Miniș.

Trecînd așa, printre crame, s-au mai oprit ici, s-au mai oprit colo, încît au petrecut peste două ceasuri pe drum și s-au sporit la patrusprezece inși pe cînd au sosit.

Să vezi apoi părere de bine și chiote de veselie și lăudat de lăutarii fără de care părintele Ioan n-ar fi putut să-și facă culesul.

Și ce mare era mirarea Persidei cînd s-a pomenit că iese din învălmășeala aceasta la iveală Națl și vine la dînsa cu mîna întinsă și rîzînd ștrengărește.

Dar d-ta cum ai ajuns aici?

Mare lucru! Parcă n-ai nici un prieten care are un prielen ca să le aducă aici? Nu cumva credeai c-o să scapi de mine?

Nici nu voiam să scap; îmi pare bine că le văd și mai de aproape.

De!... o să vedem!... grăi el cu îndoială și rupse vorba fiindcă se puseră alții la mijloc.

Lucru neînțeles de mintea omenească!

Persida era fată cuminte și pusese în gîndul ei toate lucrurile la cale: ochii ei însă erau duși mereu după dînsul și rîdeau cînd se întîlneau cu ai lui. Parcă-i era frate, parcă-i era copil, parcă-i era rupt din suflet, atît de mult se bucura cînd îl vedea voios, vorbăreț, și inima i se strînse cînd el veni s-o poftească la joc. El juca atît de frumos, iară ea nu știa să joace valsul.

Nu era făcută bătătura din fața cramei pentru vals și nu erau nici jucătorii deprinși a juca nemțește, dar la cules de vii joacă lumea și pe iarbă verde, și cele opt perechi zburau cum da Dumnezeu, ca pe podele lucii.

Tare ești ușoară! grăi Națl peste cîtva timp.

Persida învățase, cînd cu nunta, să joace valsul, dar era de mult de atunci.

D-ta vezi că nu știu să joc, răspunse ea.

Deloc nu știi, zise el, dar ești ușoară și merge bine.

Mă duci d-ta, întîmpină ea.

Vorbă să fie! șopti el încet. Te-aș duce eu dacă te-ai lăsa... Am ce să prind în brațe. Să te iau pe sus și să te duc, încît să ni se piardă urma!

Persida ar fi voit să se desfacă din brațele lui și să-i dea brînci, ca să-l arunce cît colo. Era de necrezut îndrăzneala lui.

El însă o ținea ca-n clește de fier și o ducea din ce în ce mai zburiș încît era o frumusețe să-i vezi și, încetul cu încetul, privirile tuturor se îndreptară asupra lor.

Mă obosești de-mi scoți sufletul, șopti ea supărată acum și de privirile îndreptate asupra ei.

Nu-i adevărat, răspunse el, d-ta nu obosești nici pînă mîine dimineață, dar ți-e greu că lumea te vede jucînd cu mine.

Apoi el o lăsă de unde o luase, îi mulțumi frumos și își căută altă pereche.

Persida, roșie ca floarea de mac, ar fi voit să fugă, să se ascundă, să scape fără de veste din această societate neînfrînată, dar în clipa cînd el se depărtă, alți trei săriră s-o poftească la joc.

Așa e la joc: cine a intrat o dată e bine prins, și cu cît mai mult joacă, cu atît mai vîrtos se simte pornit a da înainte. Era cuprinsă de un fel de beție și, deși ar fi voit mai înainte să plece, peste puțin o neliniștea gîndul că seca Marta, nevasta lui Bocioacă, ar putea s-o ia ca s-o ducă iar înapoi.

Marta nu era însă din cele ce grăbesc acasă.

Avea, ce-i drept, trei copii, dar era frumoasă, durdulie și tînără încă și nu venise ca să stea. Cu Bocioacă al ei, care era om bogat și foarte cumsecade, dar cu vreo doisprezece ani mai bătrîn decît dîn­sa și prea de tot sfătos, stătea dînsa în toate zilele; mai rar însă cu scriitorul, care era mai tînăr și mai spornic la vorbă, știa să-i toarne glumele pe plac și să-i șoptească din cînd în cînd cîte ceva la ure­che. Era, nu-i vorbă, cea mai cumsecade femeie, dar n-ai fi zis-o aceas­ta dac-ai fi văzut-o: prea mult îi plăcea să stea, ba chiar să se și hîrjonească cu oamenii tineri. Păcat ar fi să nu intre și ea în joc, deși nu prea știa nici ea cum merge valsul.

"Păcat!" zicea în gîndul ei Persida, care era, la urma urmelor, fată tînără și plină de viață. Nu-i vorbă, jocul nu mergea ca mai nainte, dar capul îi era amețit și ochii ei se furișau din cînd în cînd spre Națl, care era tot voios, tot neobosit, dar nu se mai uita la dînsa, nu se uita și nu se uita...

Lucru firesc! El avea, în cele din urmă, dreptate; ea se purtase ca o copilă răsfățată, rău-crescută.

După ce jocul s-a curmat, ea ar fi voit să se apropie ca din întîm­plare de dînsul și să facă ca și cînd nimic n-ar fi fost; pe cînd însă ea nu putea să scape de dl Brădeanu, un tînăr avocat, el avea de lucru în altă parte.

Dl Bogyo, pădurarul împărătesc, făcuse prinsoare cu părintele Ioan că are să ridice el singur butoiașul cu must de boabe alese, care se afla sub streașină, și să-l așeze în car. L-a și așezat, spre marea mirare a tuturora.

Puțină treabă! grăi Ignat, vecinul părintelui, apoi luă butoiașul din car și îl ridică pe umărul său, spre mai marea uimire a celor de față, care se adunaseră împrejurul lor.

Națl nu era nici el dintre cei ce nu se miră. De! ușor nu era butoiașul acela.

El se plecă, puse mîna, ca să-ncerce, ridică butoiașul o dată pînă spre genunchi, încă o dată pînă spre mijloc, apoi își încordă puterile și-l puse și el, întocmai ca Ignat, pe umărul său.

Obrajii îi erau, ce-i drept, înroșiți de sînge, ochii îi ieșeau mai tare din cap, picioarele îi stăteau ca înfipte în pămînt și partea de sus a trupului tremura sub povara cea grea, dar el ridicase butoiașul și-l ținea pe umăr.

Persida tresări cuprinsă de frică, făcu un pas spre dînsul, apoi se opri cu inima încleștată.

Ce glumă proastă! zise ea așa pentru dînsa, dar nu destul de-ncet ca să n-audă și cei de prin apropierea ei, care se uitară fără de voie la dînsa.

El luă butoiașul de pe umăr, îl lăsă încetul cu încetul spre pămînt, apoi îl duse la picioarele ei.

Pune, te rog, mîna, îi zise, și vei vedea că nu e atît de greu ca să te temi că-l voi scăpa. Dau rămășag că-l ridici și d-ta de o palmă de la pămînt.

Persida ar fi voit iar să fugă: se dăduse de gol, și privirile celorlalți o ardeau oarecum.

Ce-mi pasă mie dacă e ori nu greu! răspunse ea înțepată.

El se uită rîzînd la ceilalți.

Auzi?! grăi. Zice că nu-i pasă! De ce spui lucruri care nu sunt adevărate? Zi mai bine că nu vrei să-l ridici!

Persidei îi venea să plîngă. El era grozav de îndrăzneț, dar avea dreptate, și ea era umilită.

Te-nșeli, zise ea cu îndărătnicie, apoi se plecă, apucă butoiașul cu amîndouă mîinile și-și încordă toate puterile, ca să-l ridice.

Mult ar fi dat acum să-l poată lua și dînsa pe umăr.

Nu l-a putut, dar l-a ridicat pînă în preajma genunchilor, ba l-a mai și dus trei pași.

Bravo! strigară ceilalți.

Dar tot e foarte greu, le răspunse Persida.

Pentru d-ta, întîmpină Națl, nu însă pentru noi, ceilalți, care punem umărul și la poveri mai grele.

Nu era nimic în această cumpănire a puterilor, și totuși ceilalți, și mai ales celelalte, simțeau că e ceva între feciorul lui Hubăr și fata Marei, care era foarte strîmtorată.

Lăutarii începură să cînte "Mărunțeaua", jocul pentru care podgo­renii au o deosebită slăbiciune, și dl Brădeanu sări iute, ca să nu vie prea tîrziu, și o luă pe Persida la joc.

Națl, crescut între romîni, vorbea romînește tot atît de bine ca nemțește, dar la "Mărunțeaua"nu se pricepea, fiindcă pe acolo pe unde umblase el în timpul celor din urmă doi ani nu se juca "Mărunțeaua".

El se trase deci deoparte, ca să privească. Îi era parcă "Mărunțeaua" aceasta nici nu e joc, ci un fel de țopăială; din ce în ce însă jucătorii se înfierbîntară și era o frumusețe să vezi pe Brădeanu cu Persida. Pe cînd el, om scurt și cam gros, juca ușor, dar pițigăiat, dînsa, înaltă și mlădioasă, sălta ca o codobatură, ținandu-se drept și cu capul dat puțin înapoi.

Era minunat și jocul acesta, și el începu să miște din ce în ce mai neastîmpărat din picioare.

Îi părea rău că n-a luat-o el pe Persida la joc și-i venea să-l apuce de urechi pe Brădeanu, care nu se mai depărta de dînsa.

Apoi, zise el plecîndu-se puțin cînd ei trecură prin fața lui, să mă-nveți și d-ta pe mine.

I-au scăpat vorbele aceste fără de veste și-i venea să-și tragă palme după ce le-a grăit, deoarece Persida, roșită iar ca floarea de mac, s-a uitat cu ochii ei rotunzi atît de aspru la dînsul, încît el începu să tremure din picioare.

Și totuși Persida, întorcîndu-și capul spre Brădeanu, iar zîmbea. Auzise și Brădeanu acele vorbe îndrăznețe, și el nu trebuia să afle adevăratul lor înțeles.

M-a învățat, grăi dînsa, valsul lor; i-am făgăduit c-o să-l învăț și eu "Mărunțeaua" noastră.

Atunci, răspunse Brădeanu, voind s-o ducă la Națl, m-am prea grăbit eu.

Aș! zise ea. Mai avem timp și astă zi, și altă dată.

Ei jucară mai departe, nu însă ca mai înainte. Persida, deși zîm­bea, era foarte supărată și tare hotărîtă de a se feri de aci înainte ca de foc să nu mai ajungă la același loc cu Națl. Era grozav de năvalnic și de nechibzuit omul acesta, se temea de dînsul, nu mai cuteza să i se pună împotrivă, și Brădeanu simțea că dînsa e strîmtorată. Peste puțin dar, ajungînd la locul de unde o luase, el îi mulțumi și se depărtă.

Ea se duse drept la Națl.

Bine, domnișoară, grăi acesta rușinat, dar eu am glumit.

Iau gluma în serios, răspunse ea luîndu-l de mînă ca pe un copil și intrînd cu el în rîndul jucă lorilor.

Sunt un măgar! șopti el peste puțin pe nemțește, un mare măgar, un măgar de frunte!

Persida, muiată ca ceara lăsată-n bătaia soarelui, se uită cu duioșie la el.

Nu, zise ea tot pe nemțește, ești numai un copil răsfățat și nechibzuit.

Tot d-ta ești de vină, urmă el peste puțin. Dracul s-ar face și el blînd cu oaia dacă te-ai uita la el cum te uitași acum la mine: de ce nu te uiți totdeauna așa? Mă faci să turbez cînd te uiți aspru la mine.

Persida iar se simțea stăpînă pe sine și pe el: ea-i strînse mîna și se uită stăruitor în ochii lui, rugîndu-l să tacă.

Măgar de frunte! zise el iar și începu să se frămînte-n joc, în vreme ce Persida sălta ca pe spini.

După ce jocul se curmă, ea rugă pe Marta să plece-napoi, fiindcă era tîrziu.

Națl se legă și el de ele. Persida nu zisese, ce-i drept, să vie, dar el se uitase în ochii ei și știa că dînsa are să-i spună ceva.

Fetele o luară cu Brădeanu înainte, iar Marta rămase cu scriitorul și cu Națl în urmă. Marta știa însă că Națl nu de dragul ei a plecat cu ele și o chemă peste puțin pe Persida, ca să-i spună ceva. Au mers apoi cîtva timp așa patru împreună. Printre vii însă drumul e pe ici, pe colo îngust, încît patru inși nu pot să meargă pe el alături.

Tinerii să poftească înainte! grăi Marta în cele din urmă. Văd eu că după asta umblați voi. Băgați numai de seamă ca nu cumva să vă sărutați pe la cotituri, căci eu tot vă văd!

Persidei îi venea să leșine, dar nu putea să răspundă nimic! Așa era! voia în adevăr să fie singură cu el. Îi era parcă se avîntă în o prăpastie adîncă și întunecoasă, dar își iuțea pasul, ca Marta să rămîie din ce în ce mai departe în urmă.

Iar Națl mergea amețit alăturea cu dînsa și nu știa ce să-i zică și ce să-i facă.

La o cotitură el apucă mîna ei.

Ea-și lăsă mîna în a lui și se duseră cîtva timp așa ținandu-se de mînă ca doi copii.

Ce vrei d-ta cu mine? întrebă ea în cele din urmă.

Ce vor toți oamenii cînd le place o femeie! răspunse el dezghețat.

Crezi d-ta că poți să mă iei de nevastă? urmă ea uitîndu-se aspru în ochii lui.

El dete din umeri.

Puțin îmi pasă! grăi apoi. De iubit ne putem iubi și fără ca să ne luăm, ba ne iubim și fără ca să voim.

Și ce-ar putea să iasă din iubirea aceasta?

Nu-mi pasă, grăi el. Mă lepăd cu ea și de mama, și de tata, și chiar de Dumnezeu.

Eu nu mă lepăd, zise Persida hotărîtă, și n-am să mă arunc cu ochii închiși în brațele nenorocirii!

Pentru că nu mă iubeai cum te iubesc eu!

Persida se uită iar aspru-n ochii lui.

Îl iubea, dar nu-i spusese niciodată că-l iubețe și n-avea, în gîn­dul ei, de ce să -l iubească.

Cine ți-a spus, grăi dînsa, că te iubesc? Am slăbiciune pentru d-ta fiindcă te văd zbuciumîndu-te pentru nimic. Cum aș putea să iubesc pe un om fără de minte, de care trebuie să mă tem în toată clipa? Chiar acuma-mi spuseși că te lepezi de mamă, de tată, ba chiar și de Dumnezeu: ar trebui să fiu foarte proastă ca să cred că de mine n-ai să te lepezi!... D-ta nu ești om; mi-e milă de d-ta!

El îi 1ăsă mîna.

Te-nșeli, zise cu îndărătnicie; pot și eu să mă stăpînesc dacă vreau, dar e o prostie să voiesc cînd știu că o singură viață am și n-am în viața aceasta să mai iubesc pe nimeni cum te iubesc pe d-ta.

Apucară iar pe la o cotitură, încît nu putea să-i vadă nimeni.

Nu mă stăpînesc au acum? urmă el. Uite, suntem singuri, nu ne vede nimeni, și eu tot nu fac nimic. Îmi vine să te ridic în brațe și să fug cu d-ta. Puțin îmi pasă ce are să fie mai departe. Cine știe dacă voi mai ajunge vreodată în viața mea să te apuc așa ca acum! Tot nu fac nimic!

Persida se opri în loc și rămase ca-nfiptă în pămînt. Intrase, parcă, în cușca unui leu, dar nu se temea și o cuprinsese un fel de pornire nebunească.

Ea-l apucă de mînă și-l duse la dreapta, pe un răzor din vie, apoi, după ce Marta trecu cu scriitorul înainte, ea se opri cu mîinile în șolduri înaintea lui.

Iată-mă, îi zise liniștită; vezi că nu mă tem de d-ta: vezi că nu-mi pasă de nimeni: poți să mă iei, să mă duci și să faci ce vrei cu mine. Haid'! ia-mă în brațe!

El stătea buiguit în fața ei.

Nu-i adevărat că d-ta te stăpînești, urmă ea liniștită; știi că eu nu vreau și nu cutezi să te apropii de mine. Știi că mi-ai fi urgisit, că m-ai nenoroci, că te-aș blestema viața mea toată, că te-ar bate Dum­nezeu dacă mi-ai face silă, și știi că am să mă gîndesc totdeauna cu drag și cu durere la d-ta dacă vei înțelege că n-a voit Dumnezeu să fim unul pentru altul și mă vei lăsa în pace.

Ce să fac eu, domnișoară?! grăi el muiat și umilit.

Să te porți așa ca să ne putem întîlni între oameni, ră spunse ea; să nu-mi fie frică de d-ta, să nu mă mai dai pe gura oamenilor, că-mi strici norocul, și am mamă, ale cărei zile nu trebuie să le amărăsc.

El tăcu; iară ea-l apucă de braț și porni cu pas grăbit pe răzoare, ca să iasă iar înaintea Martei, apoi să le ajungă pe fete.

Domnișoară, domnișoară! zise el într-un tîrziu, suspinînd din greu, aș putea eu să mor, dar tare mă tem că n-o să se poată așa cum zici d-ta.

Ia noapte bună și părăsește-ne! îi răspunse ea cînd se apropiară de fete și de Brădeanu.

Și totuși îi era foarte greu, și cînd el s-a depărtat, se simțea foarte nenorocită și stătea la îndoială dacă nu cumva el e mai cuminte decît dînsa.

"O viață, zicea dînsa în gîndul ei, una singură are omul, și e nespusă durerea ce te cuprinde cînd îți dai seama că o petreci și pe aceasta chinuindu-te tu însuți pe tine. Ah, sărac de sufletul meu!"



XI

ALTĂ LUME


Luna intrată în al doilea pătrat se ridicase pînă în culmea acoperită cu pădure și se ivea pe ici, pe colo printre copacii deși; pe șesul de la dreapta însă ea era de mult răsărită, peste puțin începură și în satul de la poalele dealului să latre cîinii stîrniți de ea, și noaptea era din ce în ce mai luminată de zarea ei.

Abia acum începea frumusețea serii de toamnă.

Marta se uită de-a lungul drumului care apucase la deal. N-o mai văzuse de mult pe Persida. Departe, înainte, se mișca, urcînd la deal, o negreață, fără îndoială Brădeanu cu fetele.

Știi că e frumos! grăi dînsa cam speriată. Persida a apucat cu neamțul ei alt drum.

Ea își iuți pasul, ca să ajungă pe Brădeanu, și peste puțin ieși apoi la iveală și făptura cea înaltă a Persidei.

Știam eu! grăi scriitorul. S-a dus cu el pînă la fete și apoi i-a dat drumul.

Tot așa dăduse cu socoteală și Brădeanu cînd Națl sosise cu Per­sida la dînșii.

Mai la deal, spre stînga, se înălțară fîșîind și pocniră în văzduh, una după alta, trei rachete.

Ce-i acolo? strigă Marta.

Brădeanu se opri și se întoarse spre dînsa.

E la vie la Corbu, răspunse el. Să trecem și noi pe acolo.

Marta și fetele îl știau pe dl Andrei Corbu, nobil de Cărpeniș care nu era, ce-i drept, nimic, dar umbla cu patru cai și fusese închis în timpul revoluțiunii; ele însă nu-l cunoșteau.

N-are a face! întîmpină Brădeanu. Îl cunosc eu și vă încredințez c-o să-i pară foarte bine dacă ne oprim la dînșii.

Pe Marta o ademenea gîndul că poate să facă cunoștință cu Corbuleștii.

Persida, care numai ca prin vis văzuse cele trei rachete, se uită mai cu dinadins în partea de unde ele se înălțară. Era multă lumină acolo sus în deal și trebuia, așa își închipuia dînsa, să fie și multă lume, mult zgomot, zburdalnică veselie.

E cam tîrziu, grăi dînsa, stînd la îndoială.

Aș! De unde tîrziu!? zise scriitorul, scoțîndu-și ceasornicul. Nu sunt încă nici zece, și abia acum răsare luna. În timpul culesului nici pe la miezul nopții nu e tîrziu.

Nu-mi pasă! răspunse Persida și se avîntă oarecum cu ochii închiși la deal, ademenită de gîndul c-o să stea pînă în zori de zi, petre­cînd ca alți oameni și gata de a se lăsa să facă cine ce vrea cu dînsa.

Ieșind deci la locul larg din fața cramei, ea se opri dezamăgită din drum.

Sub vie, zidită în mal, era colna, o zidire mare, cu două ridicături despre vale, cu un turnuleț, din care se deschidea vedere largă spre șes, și în față cu un cerdac întins, în care ardeau două lămpi, una atîrnată, iar alta pe masă.

La dreapta colnei, depărtare de vreo douăzeci de pași, pîlpîia fo­cul de viță uscată, împrejurul căruia erau adunați culegătorii, bărbați, femei, copii, unii culcați, alții stînd de vorbă.

La stînga, sub un mare șopron deschis din toate părțile, se afla bădania cea mare și lîngă ea cada, în care un voinic juca pe sacul cu struguri. Mai încolo, tot sub șopron, doi flăcăi învîrteau teascul, în vreme ce alți doi cărau mustul scurs cu vadra la buțile înșirate în dosul șopronului.

La masa din cerdac, în sfîrșit, stăteau de vorbă trei domni, unul mai în vîrstă, Corbu el însuși, și doi oameni tineri, unul Aurel, băiatul lui Corbu, iar cellalt Simion Burdea, un prieten de la Universitatea din Viena al lui Aurel.

Doamna Corbu era dusă la Arad, de unde avea să se întoarcă mîine cu oaspeți.

"Aici nu prea avem ce să facem", voia să zică Persida, cînd Corbu, recunoscînd glasul lui Brădeanu, se ridică de la masă și coborî scările cerdacului, ca să poftească sus pe cei sosiți, cărora nu le rămase decît să stea puțin.

Dnul Burdea, un om scurt și lat în spate, aproape cocoșat, rău îmbrăcat, cu părul lung și lățos, cam spîn și cu nasul turtit, nu se mișcase din loc după ce Corbu coborîse scările; cînd însă Persida se ivi în cerdac, el se uită la dînsa cu niște ochi de dihor, care intrau parcă în carne și străbăteau prin oase, încît Persida se opri speriată în loc.

În vreme ce apoi Corbu își făcea de lucru cu Marta și cu fetele, pe care le rugă să vie iar mîine seară, fiindcă așteaptă mulți tineri din Arad, care toți vor să aibă jucătoare, Burdea se apropie pas cu pas, ca un păianjen, de Persida.

Domnișoara Persida, fiica Marei de la Radna? întrebă el într-un glas subțire și oarecum sfîșietor.

Da! răspunse ea.

Ai fost la călugărițele din Lipova și ai stat la Arad?

Da!

Te știu, domnișoară, și îmi pare bine că am ocaziunea să te cunosc.

De unde, dacă îmi dați voie? întrebă ea sfiicioasă.

El se uită rîzînd în fața ei.

De la Viena, ră spunse apoi. Persida dete mirată din umeri.

El ridică mîna stîngă, puse arătă torul ei pe buze și se apropie oarecum tainic și pitișde dînsa.

Îți mai aduci aminte, zise el încet, cînd vîntul a spart una din ferestrele de la mă n ăștire?

Persida rămase ca împietrită. Știa acum cine i-a vorbit acestui om străin despre dînsa și îi venea să plîngă de necaz și de rușine.

Era lucru de nesuferit!

Tainele mari ale vieții ei fuseseră date de gol: omul acesta le cunoștea și putea să le spună mai departe. De ce să n-o facă! Zadar­nice erau toate silințele ei: ea vedea în gîndul ei cum toată lumea vorbele despre dînsa, cum oamenii fac mult din nimic și cum toți își bat joc de dînsa. Se simțea ca pierdută, și Națl era în gîndul ei cel mai nemernic om din lume.

Te înșeli... zise ea, dar nu putu să-și urmeze vorba, deoarece Corbu se întoarse acum spre dînsa, ca s-o poftească din nou și mai stăruitor pe seara de mîine.

Ea făgădui, pentru ca să scape, că va veni, apoi, cînd plecară mai departe, îl tîrî așa-zicînd pe Burdea după dînsa și potrivi lucrurile astfel ca să rămîie singură cu el. Omul acesta, pe care acum îl văzuse întîia oară în viața ei, îi părea cel mai apropiat din toți oamenii, și aceasta se vedea din căutătura și din purtările ei, încît Marta, pusă pe gînduri, dădea din cap și nu se putu stăpîni să nu-i facă scriitoru­lui semn cu cotul cînd Persida o porni înainte cu Burdea.

De unde cunoști d-ta pe Hubăr? întrebă Persida.

Suntem prieteni din copilărie, răspunse Burdea, am stat la Timișoara cinci ani de zile în aceeași bancă, iar la Viena am locuit împreună.

Persida se mai potoli. Înțelegea cum Națl a putut să vorbească de­spre cele petrecute și-l socotea foarte fericit. Stătuse și ea ani de zile de-a rîndul pe aceeași bancă cu alte fete, dar n-a ajuns niciodată să stea o jumătate de ceas singură cu vreuna din ele și nu era nici una căreia ar fi putut să-i împărtășească tainele vieții sale.

Eu, zise ea, nu-l cunosc pe domnul acela: l-am văzut așa, din întîmplare, de cîteva ori, dar n-am vorbit cu el decît în treacăt. Mi-e, pot să zic, tot așa de necunoscut cum îmi ești d-ta, și nu știu ce-și va fi închipuind despre mine.

E un nebun, domnișoară, răspunse Burdea. Nenorocirea lui e că părinții nu l-au lăsat la școală. Nu e făcut el pentru măcelărie, și în loc de a-și căuta de meserie, se reazemă pe averea părinților și-și pe­trece viața citind fel de fel de cărți, care-l amețesc. L-ai mai văzut de cînd s-a întors de la Viena?

Persida rămase cîtva timp dusă cu gîndul.

Națl i se înfățișa cu totul altfel de cum și-l închipuise dînsa.

L-am văzut, răspunse ea, acum e anul, la Arad, dar n-am vorbit decît foarte puțin cu dînsul. Mi s-a părut, urmă uitîndu-se cu coada ochiului la Burdea, nu știu cum, foarte prăpădit, un fel de om care petrece nopțile prin birturi, iar ziua doarme nedezbrăcat.

Minunat! strigă Burdea rîzînd din toată inima cu glasul lui subțire. Ai dreptate!... Așa ne petreceam noi viața: ziua dormeam îmbrăcați, adică nedezbrăcați, cum zici d-ta, iară nopțile ne plimbam, ori stăteam prin cafenele dacă timpul era urît. Dar nici că se poate altfel, urmă el așezat. Ziua e urîtă, zgomotoasă, plină de întîmplări, care ne abat de la noi înșine: în amurgul serii începe viața să aibă farmec.

Bine, grăi dînsa, dar noaptea e lăsată de Dumnezeu pentru ca omul să se odihnească și să-și întremeze puterile pentru munca zilei de mîine.

Prostii! întîmpină el aprinzîndu-se. Nu se poate prostie mai mare decît să petreci dormind partea cea mai frumoasă a vieții. Uite acum ce liniște, ce răcoare, ce lumină tainică și blîndă: nu te simți ademenită să stai pînă în zori de zi? n-ar fi oare păcat să dormi?

Persida, crescută sub purtarea de grijă a maichii Aegidiei, nu știa ce să răspundă, era însă tare în credința că el n-are dreptate.

Mă simt, răspunse ea, ademenită, dară ar fi păcat să stau toată noaptea, fiindcă mîine n-aș fi bună de nimic.

Prostie! strigă iar Burdea, care nu putea suferi păreri deosebite de ale lui și se simțea nenorocit dacă nu reușea să convingă și pe alții cum el era convins. Domnișoară, urmă el în ton dăscălesc, admiți d-ta că în om sunt două ființe, una trupească și alta sufletească?

Așa cred.

Crezi fiindcă ți s-a spus, ori te-ai gîndit asupra lucrului?

Nu pot să-mi dau seama, răspunse ea cu sfială; nu mi-am pus încă întrebarea, dar simt că altfel n-aș putea să înțeleg lucrurile.

Prea bine! zise el mulțumit. Atît mi-e destul ca să văd că te-ai gîndit. Te rog acum să-mi spui: cine trebuie să stăpînească viața mea: trupul meu? ori sufletul meu?

Fără îndoială că sufletul.

Dar dacă el e mai slab decît trupul?

Trebuie să vrei, răspunse ea strîmtorată.

De! grăi el rîzînd, multe o fi voind omul, dar puține poate. Domnișoară, urmă iar dăscălește, dimineața, după o noapte bine dormită, trupul e întremat și tare, el vrea să alerge, să lucreze, să se hrănească, să se mistuiască, să aibă mulțumiri, și degeaba vei fi voind d-ta altfel, căci el te stăpînește și te poartă după pornirile lui. Pe înse­rate, însă, după ce trupul s-a obosit, începe sufletul să se ridice dea­supra, și noaptea e ziua sufletului, pe care lumina soarelui îl întunecă. Acum ne simțim mai ușori, mai fără de grijă, ca scăpați din o grea robie, și nopțile petrecem clipele de veselie, nopțile avem cele mai plăcute ceasuri din viața noastră. Și dacă e adevărat că ziua după o noapte nedormită suntem obosiți, cu atît mai bine, căci repaosul nu-l cere sufletul, ci trupul cel netrebnic. E ori nu așa?

Persida era învinsă, dar firea n-o ierta să se și dea învinsă. El nu putea să aibă dreptate, și chiar dac-ar fi avut, nu putea dînsa să recunoască c-o are.

Nu este așa! răspunse ea cu îndărătnicie.

Burdea nu prea știa să facă deosebire între bărbat și femeie și ar fi fost în stare să-i tragă o palmă.

Bine, domnișoară, grăi el stăpînindu-se, dar te faci de rîs...

Nu mă fac, întîmpină ea zîmbind, fiindcă nu e cum zici d-ta. Cînd e bolnav ori obosit, omul e și sufletește mai slab și nu-și poate stăpîni pornirile. Omul trebuie să fie sănătos, cumpătat și mereu treaz dacă e vorba să-și poată face datoria, și mulțumirea cea mai mare a vieții este de a-ți fi făcut datoria!

Ce datorie?! strigă Burdea, scos din țîțîni. O singură datorie are omul: să nu fie prost.

Ia lasă, domnule, întîmpină dînsa nerăbdătoare; nopțile nedor­mite ale d-voastre sunt un fel de beție, care ne face nepăsători față cu ziua de mîine și ne aruncă în desfrîu.

Apoi tocmai aceasta e, domnișoară, răspunse el mai potolit. D-ta vorbești ca Hubăr, care viața lui toată se plînge de datoriile pe care nu și le face și-și petrece viața făcîndu-și mereu mustrări. Tocmai în beția aceasta iese la iveală firea cea adevărată a omului.

Asta da! zise ea. Recunosc și eu că noaptea poți să cunoști pe un om mai bine decît ziua, fiindcă noaptea firea lui cea adevărată iese mai nesfiit la iveală, și bunătatea, dar și răutatea lui.

Ea se cutremură în tot trupul cuprinsă de fiorii care o trecuseră cînd se văzuse singură. Simțea că nu vine bine să stea atîta timp singură cu acest om, pe care acum îl întîlnise întîia oară în viața ei, știa că Marta, fetele și mai ales Brădeanu își vor fi făcînd cele mai urîte închipuiri despre dînsa, și totuși nu putea să se despartă de dînsul. Nu mai stătuse încă cu nimeni astfel, ca acum cu dînsul, de vorbă, nu intrase încă nimeni, ca el acum, în sufletul ei, și se simțea ademenită de întregul lui fel de a fi.

Noaptea, urmă ea, e ziua ispitirilor și a păcatului. Eu mă tem de nopțile petrecute în nedormire. Pentru zilele mele parc-aș fi gata să iau toată răspunderea: pentru nopți nu cutez s-o primesc!

Ei sosiră la cramă, unde Mara, ea singură trează încă, ședea moțăind pe un sac cu frunze la foc și-și aștepta fata.

Nu erau încă unsprezece ceasuri, dar fetele și Marta, duse cu gîn­dul la ziua de mîine, se grăbiră, și Persida rămase peste puțin cu Burdea și cu muma ei la foc.

Era un farmec nespus în această noapte petrecută la focul aproape stins, un mare vraf de jăratic, din care numai din cînd în cînd mai ieșea cîte o lumină de flacără albăstrie. Sub vie, la depărtare de vreo zece pași, dormeau cîțiva culegători, în satul de la poalele dealului lătrau cîini și începuseră cocoșii să cînte de miezul nopții, mai la deal cînta o flașnetă, din cînd în cînd se descărca cîte o pușcă, vîn­tul tomnatic fîșîia prin frunzișul aproape uscat, lilieci fluturau mereu pe deasupra focului, iar în sufletul Persidei creștea mereu neastîmpărul de tinerețe.

Mara era de părerea lui Burdea, dar și fata ei avea dreptate. Da! noaptea e, așa zicea și dînsa, mai plăcută: ea noaptea și-a născut co­piii. Dar ziua e și ea binecuvîntată: ea ziua și-a agonisit puțintică avere.

Astfel apoi, din vorbă în vorbă, ea a fost în cele din urmă biruită de somn, și Persida iar a rămas singură cu Burdea. Ea nu mai putea să stea așa singură cu el, se ridică dar încet de la foc, ca să-l ducă și să scape de el. Burdea însă ținea să mai stea, și ei începură să se plimbe, vorbind pe șoptite prin fața cramei.

Carevasă zică, chiar astă-seară v-ați întîlnit?

Da, din întîmplare.

Și unde s-a dus el?

Nu știu. Dau cu socoteală că la via lor, care se află din vale de via lui Corbu.

Nu înțeleg. Cum se face că el nu te-a însoțit?

Persida se opri în loc. Îi era foarte greu de ceea ce făcuse și parcă acum, în clipa aceasta, ar fi fost în stare să se ducă să-l caute și să-l mîngîie.

Doamne! zise ea. Eu mă tem de dînsul. E om pătimaș.

Hm! pătimaș?! zise Burdea mai mult pentru dînsul și rămase cîtva timp pus pe gînduri. Fără îndoială că e pătimaș, urmă apoi oprindu-se în loc și uitîndu-se cu ochii lui de dihor la dînsa. Crezi d-ta că în adevăr numai din întîmplare v-ați întîlnit?

Persida începu să se neliniștească. Era tîrziu după miezul nopții, muma ei, obosită de munca zilei, adormise, șezînd pe sacul cu frun­ze, iară omul acesta nu mai voia, parcă, să plece, și ea nu știa cum să scape de dînsul.

Nici prin gînd nu mi-a trecut că-l voi găsi la părintele Ioan, răspunse ea nerăbdătoare.

Dar el? Ce crezi? Nu știa nici el c-o să vii acolo?

Nu știu.

Nu știi. Dar ce crezi?

Cred, răspunse ea cu îndărătnicie, că el a aflat că am să mă duc acolo și a venit dinadins să mă vadă.

Bun! zise el rîzînd în bătaie de joc. Și d-ta, dac-ai fi știut că el are să fie acolo, te-ai fi dus ori nu?

Da!

Dar ziceai că te temi de el!

Persida își ridică capul. Îi venea să-i întoarcă spatele.

D-ta îți vei fi închipuind ce vrei, răspunse ea. Mă tem, fiindcă e om pătimaș și nesocotit, cum m-așterne de un om beat, care nu-și dă seama despre ceea ce face.

Pare-mi-se, întîmpină el cu răutate, că nu de el, ci de slăbiciunea d-tale te temi.

Persida simți cum sîngele-i năvălește spre cap.

Nu! zise ea scurt. Dacă e vorba, puțin îmi pasă!

Prea bine! strigă el cu un fel de mulțumire diavolească. Mîine seară am să-l duc și pe el la via lui Corbu: vom vedea dacă vei veni ori nu!

Am să viu, ca și cînd aș ști că el n-are să fie acolo, răspunse ea înțepată.

La revedere! grăi el luînd mîna ei. O să am mîine o mare plăcere! Domnișoară, omul vrea să aibă femeia pe care o iubește, s-o strîngă în brațe, s-o sărute, s-o dezmierde: așa vrea firea, și e nebun cine se pune împotriva firii. Am să-l lecuiesc pe nebunul acela: ori te lași, ori te lasă. La revedere!

Persida rămase mută și nemișcată, se uită lung în urma lui, apoi își acoperi fața cu amîndouă mîinile.

Se simțea ca și cînd ar fi căzut, încît n-ar mai putea îndrăzni să iasă în fața lumii, și începu să tremure cînd își dete seamă că nu-i rămîne decît să meargă mîine seară la via lui Corbu.

Trebuia neapărat să meargă!

Și ce adică ar putea-o face să nu se ducă?! Ce ar fi putînd să i se întîmple? De ce ar fi avînd să se teamă?

"Da, zise ea, trebuie să vadă că nu sunt femeie slabă, să-și rumpă o dată gîndul și să mă lase în pace!"

Și totuși...

Era foarte hotărîtă fata Marei, dar era femeie, știa că este iubită cum n-are să mai fie și e greu afară din cale să fii femeie și să te împaci cu gîndul că o să te urască bărbatul care te iubește, c-o să iubească, poate, pe alta...

Ea vedea în gîndul ei pe Codreanu. Ce deosebire! Om și om, și ce deosebire! Nu! cu Națl nu putea să facă ceea ce a făcut cu Codreanu.

Luna apucase spre asfmțit și-și urma calea pe cerul senin, dar acum, spre zorile de zi, noaptea nu mai era liniștită. Se făcuse rece, și vîn­tul bătea cu tărie în frunzișul tomnatic.

Persida ar fi voit să se ducă, să alerge, să se urce-n culme unde el descărcase pușca, ar fi voit să nu mai voiască nimic, ci să se lase cu ochii închiși în voile altora.

Grozav de lungă, o viață întreagă, fusese noaptea aceasta, și ur­cînd pe răzor la deal, sărmana copilă abia își mai aducea aminte cînd a fost că ea se ducea cu Marta la via părintelui Ioan, și parcă era pe cînd el se afla în culme.

Mara nu o dată în viața ei dormise, în drum spre Arad, șezînd în căruță, și nu o dată fusese biruită de somn la masa ei cu poame ori la capul podului. Dormea dar și acum, așa chinuită, ca într-un culcuș moale. Răceala zorilor de zi și vîntul aspru îi sperie însă în cele din urmă somnul.

Ea tresări, se uită buimăcită împrejurul ei, apoi, dîndu-și seamă că fiica ei rămăsese stînd de vorbă cu acel om, sări ca o leoaică în picioa­re și se duse în cramă, unde așternuse culcuș de fîn pentru Persida.

Nu era!

Nu intra, nu putea să intre în mintea ei gîndul că fata ei s-a dus cu omul acela.

Nu! asta nu era cu putință!

Dar era dusă! Unde era dusă?

Oriunde, a bine nu era această rătăcire în cap de noapte.

Ieșind afară, ea se uita cu tot dinadinsul împrejur, zări, parcă, ceva ce se mișca deasupra viei și porni cu pas lung și tare călcat la deal.

Ce e cu tine, fată? strigă ea după ce se mai apropie.

Persida se opri speriată-n loc și așteptă pe muma ei ca pe mîn­tuirea ei.

Ce e cu tine? întrebă iar Mara încet și cu glas înecat.

Nu e bine, mamă, răspunse Persida umilită. Eu nu mai stau: mă-ntorc la mănăstire.

De ce?

Nu întreba, grăi fata, că nu știu ce să-ți răspund. Mi-e frică și mi-e urît să mai stau aici.



XII

DOUĂ PORUNCI


Nu poate, așa zicea rînduiala breslelor, să intre în rîndul stăpînilor decît acela care, pe lîngă toate celelalte, a mai făcut și doi ani de călătorie. Așa e bine! Numai încetul cu încetul, sub bună pază, prin multe ispitiri, numai după ce s-a lovit cu capul de toate zidurile și a dat destule dovezi că e destoinic de a se povățui însuși pe sine, are s-ajungă omul stăpîn de capul său și povățuitor pentru alții.

O știa și Hubăr aceasta și ținea ca feciorul lui să treacă și el prin toate ispitirile.

Hubăroaie însă nu mai putea să aștepte.

Lasă că atîta om avea și ea pe lumea aceasta și viața îi era numai o tînjire fără de dînsul, dar vedea cu ochii că i s-a stricat băiatul de cînd umblă răzleț prin lume. Nu mai era ca mai nainte, parcă l-ai scos din cutie, își pierduse voia bună, petrecea nopțile numai el știa pe unde, și le făcea pe toate cu de-a sila. Apoi feciorul ei nici n-avea nevoie să-și risipească zilele vieții lucrînd pentru alții cînd putea să lucreze într-al său și să-i fie mumei sale de ajutor. Gaură-n cer nu se făcea dacă Bocioacă, starostele, închidea un ochi și nu băga de seamă că mai lipsesc vreo șase luni din cei doi ani de călătorie. Legile, dacă e vorba, oamenii le fac și tot ei le împlinesc, după cum le vine la socoteală, și mai presus de porunca împărătească e porunca lui Dumnezeu, care rînduiește ca copilul să-i vie la nevoie părintelui într-ajutor.

Era destul o vorbă pusă de Hubăr, pentru ca dorința ei să se împlinească; Hubăr însă nu voia să pună vorba aceasta.

Nu-i ședea lui bine și nu-l ierta firea să se umilească cerînd de la Bocioacă un lucru pe care acesta era dator să nu-l facă. Apoi el nu putea să se uite cu ochi buni la feciorul său. Nu-l mulțumea deloc, ba îi era adeseori rușine că are asemenea fecior. Cu totul altfel și-l dorea și și-l închipuise. Lasă că nu mai era bun de nimic în măcelărie, dar îi venea, cînd i-a văzut cartea de călătorie, s-o arunce-n foc, ca să n-o mai vadă și alții. Timp de un an și jumătate, cît a călătorit, n-a lucrat decît vreo opt luni; de aici înainte a umblat hoinar, trăind din banii pe care îi trimisese mumă-sa. Cum putea el să-și dea măcelăria pe mîna unui asemenea om? Trebuia să mai umble, să se mai frece prin lume, să-și stîmpere valurile tinereților, ca să-și vie în fire și să se facă om așezat.

Și totuși părintele e părinte! Era voinic băiatul și deștept, fusese atîta timp chiar prea cuminte: poate că rămînînd acasă, între ai săi, iar se făcea cum a fost.

Nu voia Hubăr să se umilească, dar, vrînd-nevrînd, era mai prie­tenos decît mai nainte cu cojocarii, ba o rumpea pe romînește cînd se întîlnea cu Bocioacă, deși Bocioacă știa nemțește mai bine decît el romînește.

N-ar fi fost Bocioacă vrednic de starostie dacă n-ar fi înțeles unde bate gîndul neamțului și n-ar fi știut ce trebuie să facă.

Hubăr era bine cu toți beam terii și putea, cînd voia, să facă mult bine, dar și mult rău: de ce adică cojocarii din Lipova să nu se pună bine cu el?

Dac-ar fi fost vorba de vreun altul, ar mai fi stat, poate, pe gîn­duri; fiind însă vorba de feciorul lui Hubăr, nu băgau nici beamterii, nici cojocarii de seamă că nu s-au împlinit încă cei doi ani.

Ți-am văzut feciorul, îi zise dar într-un rînd lui Hubăr. Voinic om și bun băiat! Cînd îl scoatem stăpîn?

Mai are încă vreo șase luni, răspunse Hubăr.

Aș! Parcă-i mai ține cineva socoteala? Rînduiala asta e făcută pentru hoinari fără de căpătîi, iar nu pentru oameni ca feciorul d-tale. Nici rușine n-o să ne facă, nici pîinea de la gură nu o să ne-o ia: punem pecetea cu inima liniștită.

Nu! întîmpină Hubăr. Să-și facă și el rîndul, ca orișicare altul.

Ți-e ușor d-tale, grăi Bocioacă; bătrîna o duce însă greu de tot fără de dînsul. Am să vorbesc cu ai noștri, și-l scoatem, vrei ori nu vrei, stăpîn, chiar acum, de vinul nou.

Așa a rămas vorba, și Bocioacă s-a și înțeles cu Gherghiță, care era cel mai colțos dintre cojocari, ca duminica viitoare, cînd aveau să se adune oamenii de încredere ai breslei, să pună tot lucrul la cale, ba i-a mai șoptit și Hubăroaiei o vorbă, ceea ce era de prisos.

Bocioacă nu era însă numai staroste al cojocarilor, ci totodată și vestit cîntăreț de strană, care știa să facă deosebire între oameni.

Joi seara, întorcîndu-se din plimbarea făcută pînă la via părintelui loan, Marta îi spuse, ca de obicei, pe unde a umblat, ce-a văzut și cu cine ce-a vorbit.

Știi că e grozavă muiere Persida Marei, grăi dînsa. Cînd o vezi așa, îți vine să crezi că e sfîntă, nu alta; aleargă însă după bărbați de ți-e greu s-o vezi.

Bocioacă își cunoștea nevasta și nu prea punea mult temei pe vor­bele ei. Era femeie și-i plăcea să vorbească despre altele mai mult rău decît bine. N-aveai ce să-i faci! Din firea lui nu poți să scoți pe ni­meni. De astă dată însă el se uită cam aspru la nevastă-sa. Ținea, lucru mare, la Persida. Lasă că era o mulțumire să te uiți la ea cît de cuvioasă stătea în fundul bisericii, dar îi ședea bine să iasă din mănăstire și să vină la biserică, după ce lumea atîta timp zisese că și-a vîndut Mara fata.

Mie poți să-mi spui ce-ți trece prin minte, zise el așezat, te rog însă ca-n fața altora să n-o spui aceasta.

Parcă sunt oarbă și proastă ca să nu văd și să nu înțeleg, răspunse Marta necăjită. Se vedea cît de colo că e încurcată cu feciorul lui Hubăr. De unde s-or fi cunoscînd, nu știu, dar sunt încurcați, nu-i mai poți despărți.

Lasă-i să fie! ce-ți pasă? grăi el și trecu înainte. Fă ca și cînd n-ai fi văzut și n-ai fi înțeles nimic.

Nu credea Bocioacă. Îi părea peste putință ca gîndul unei fete ca Persida să nu se înalțe mai sus decît pînă la feciorul lui Hubăr. Cu totul altfel și-o închipuia dînsul pe Persida.

Și totuși peste putință nu era lucrul: Națl era băiat curățel, voinic și bine făcut, deștept și umblat pe la școli, iar Hubăr era om bogat și n-avea alt copil. Minune n-ar fi fost dacă fata Marei și mai ales Mara s-ar fi oprit cu gîndul la averea cea frumoasă a lui Hubăr.

Cu desăvîrșire peste putință nu era lucru acesta.

Sîmbătă dimineața el află de la nevastă-sa c-a fost multă și frumoasă lume la via lui Corbu, că Națl a trecut și el pe acolo, dar Persida nu venise și ea. Se întorsese iar la mănă știre.

Acum Bocioacă simțea că e parcă ceva la mijloc și nu-și mai ținea locul. Om era și el, și nu-i ierta firea să stea nepăsător cînd te miri cu ce mari nevoi se luptă sărmana aceea de văduvă. Cine adică să-i vie în ajutor dacă nu el, starostele cojocarilor și totodată stăpînul fiului ei? El era cel mai apropiat: era în drept, ba chiar dator să cerceteze și să facă ce poate pentru ca femeia aceea să vadă că nu e nici ea singură în lume.

Pe la amiazăzi el trecu așa, ca din întîmplare, pe la via Marei.

Mara alegea strugurii, îi lega perechi cu fire de tei și-i atîrna pe prăjinile întinse în cramă.

Era destul s-o vezi pentru ca să simți că e frămîntată de ceva. Nu știa, ce-i drept, ce s-a petrecut, că fata ei s-a hotărît așa deodată să se întoarcă iar la călugărițe; n-a mai stăruit ca Persida să-i spună. Bănuia însă că Națl n-o lăsa nici acuma în pace, și era mulțumită că-și vede fata atît de hotărîtă și de înțeleaptă.

Că i-o fi greu? Să-i fie! N-ai ce să-i faci. Trebuia să treacă și prin asta! Dacă e vorba, mai bine să piară decît să se facă de batjocura lumii!

Și totuși... din cînd în cînd ea se oprea în loc, cu capul ridicat, și-și sufleca mînecile.

Îi era parcă fiica ei suferă de o grea boală, pe care numai timpul și firea cea trainică pot s-o lecuiască, încît nu-ți rămîne decît să suferi și să aștepți. Dumnezeu însă n-o făcuse pe Mara să adepte: firea ei o mîna mereu înainte; ea trebuia să urnească din loc, să facă ceva.

Cum adică? Fata ei să stea toată viața în mănă știre, ca să scape de neamțul acela? Nu e alt chip de scăpare?! Nu poate ea să-l apuce pe neamțul acela de piept și să-l învețe minte? Nu poate ea să-l ia pe Hubăr de scurt, ca să-și pună la rînduială feciorul?!

Dar strugurii întinși pe rogojină nu puteau să adepte, și Mara iar se punea să-i lege perechi și să-i atîrne pe prăjină.

Bun lucru, grăi Bocioacă, și spor! Dar cum? Așa singură? Unde ți-e fata cea harnică?

A ținut Mara totdeauna la Bocioacă, pe care-l socotea cel mai chib­zuit om în valea Murășului; acum însă, de cînd el luase pe Trică la casa lui, ea se uita la el parcă i-ar fi și ei stăpîn. Cu toate aceste, despre Persida n-avea nici el să-i facă întrebări la care nu putea să-i dea ră spuns.

De! răspunse ea punîndu-și hainele în rînduială, au și ele de lucru acolo în mănăstire, și nu putea s-o lase pe maica econoamă singură tocmai acum, cînd i s-au îngrămădit toate pe cap.

Simțind că Mara nu vrea să intre în vorbă despre fata ei, Bocioacă o apucă mai pe departe.

Mai ai mulți atît de frumoși? întrebă el arătînd la struguri.

Sunt, răspunse Mara, s-au copt bine anul acesta, și abia pe ici, pe colo e cîte-o boabă stricată. Apoi am mai cumpărat, așa pe ales, și de pe la vecini. O s-adun vro două mii de perechi, și dacă dă Dumne­zeu, o să scot cea mai mare parte din iarnă.

Dar cu pădurea cum stai?

Nici asta nu era întrebare la care Mara putea să răspundă deslușit.

Cam greu, grăi dînsa. Biată de femeie ce sunt, m-am apucat de prea mare treabă.

Sunteți, așa se zice, în tovărășie cu măcelarul, urmă Bocioacă, apăsînd vorbele.

Ferit-a Dumnezeu! răspunse Mara. Fiindcă nu prea aveam bani ca să intru într-o neguțătorie atît de mare, m-am împrumutat de la el cu zece la sută pe trei luni de zile. S-a supărat d-lui acum că am plătit rata fără ca să mă mai împrumut; ar fi voit ca eu să alerg, eu să port paguba dacă lucrurile nu ies bine, iar la cîștig să fie și el părtaș.

Ei! cam tot acolo vine! grăi Bocioacă în glumă. Mai știi ce se poate-ntîmpla? d-ta ai fată și el are fecior.

Mara se uită speriată la el, apoi se plecă iar spre rogojină, ca să ia struguri și să-i lege cu tei.

Îi era grozav de greu și nu știa ce să-i răspundă.

Dacă vreun alt om i-ar fi zis aceste vorbe, ea l-ar fi ocărît de și-ar fi adus aminte toată viața lui; Bocioacă însă avea, parcă, un fel de drept de a se amesteca în treburile ei, și ea se bucura că dînsul se și folosește de dreptul acesta și n-o lasă singură la nevoie. O durea însă că poate chiar și el să creadă așa ceva. Și totuși ea nu putea să zică ba!

Îmi pare foarte rău, grăi dînsa mîhnită, că mă socoteai atît de slabă de înger. Dumnezeu el singur știe cum vrea să ne mîngîie și cum să ne certe, și voința lui are să se împlinească. Eu mi-am tras seama cu mine: dac-ar fi pe voia mea, mai bucuros i-aș suci gîtul ca unui pui de vrabie; dar nu mi se cuvine, deși-i sunt mamă, s-o stăpînesc, fiindcă e mai cuminte decît mine.

Carevasăzică, ea-l voiește? întrebă Bocioacă cu îndoială.

Mara dete din cap.

Nu! zise ea hotărîtă și mîndră, deloc nu-l voiește, dar umblă el după ea, și nu știi niciodată cînd îi vine femeii clipa de slăbiciune. Eu stau, săraca de mine, adăugă ea suspinînd, pe gînduri, mă tem și mă tem și nu știu ce să fac!

Apoi nu-i așa, grăi Bocioacă așezat. Ai să știi ce trebuie să faci. Tinerețile sunt năvalnice și slabe și trebuie să fie păzite și ferite de ispitiri. Las' că-l mătur eu de aici. El n-are ce să caute la Lipova: ori se duce să-și facă rîndul de călătorie, ori rămîne toată viața lui calfă proastă!

Vai de mine! să nu faci lucrul acesta, strigă Mara, c-o să fie și mai rău!

N-am eu s-ascult de d-ta, răspunse el. Sunt staroste și am să-mi fac datoria. Era, urmă apoi mai mult așa pentru dînsul, să închid un ochi fiindcă o vedeam strîmtorată pe muma lui; dar cînd e la mijloc și altă poruncă mai tare, la asta mă supun. Are să se ducă, iar grija noastră e s-o găsească pe Persida măritată cînd se întoarce. Îi găsesc eu bărbat, zece la fiecare deget.

Nu dorea nici dînsa ca altfel să fie.

Duminică apoi, cînd oamenii de încredere ai breslei s-au adunat, starostele a tăcut, iar în urmă, cînd Gherghiță a adus vorba de băiatul lui Hubăr, el a zis numai:

S-o lăsăm asta! Mai are vreme! Să se mai coacă.

Și tot cam așa se gîndea și Națl el însuși.

Nu mai avea el ce să căute aici.

Atunci noaptea, după ce s-a despărțit de Bsrsida, el a alergat pe dealuri, ușor, parcă n-ar fi avînd pă mîntui sub picioare. Îi venea să se ducă și tot să se ducă, încît să i se piardă urma și toată lumea să-l uite, numai ea singură să-și aducă în toată clipa aminte că el a voit și a putut, dar s-a stăpînit fiindcă atît de mult a iubit-o, încît s-a dus pribeag în lume, numai ca dînsa să poată trăinesupărată.

Atît simțea, atît știa, atît îi era gîndul!

După grele și îndelungate frămîntări, sufletul îi era ajuns, în sfîrșit, la o hotărîre, care-l înălța la o senină liniște, căci nimic nu-l ridică pe om mai sus decît gîndul că poate însuși să se biruiască pe sine și să lepede de la sine ceea ce îi este mai dorit în viață.

De aceea ziua următoare, cînd a dat față cu Burdea, îi era ca și cînd un demon ispititor i-ar fi ieșit în cale.

Nu! strigă el scrîșnind din dinți. Lasă-mă în pace! Știu, nu mă îndoiesc că ea are să se ducă, dar eu nu mă duc!

Ai să te duci și tu! răspunse Burdea rîzînd. Am văzut-o acum eu însumi cu ochii mei, am vorbit cu ea și știu că ai să te duci. Vine așa deodată o clipă în care ți-o aduci aminte parc-ai fi văzut-o aievea, și atunci nu mai poți. Sunt om și eu, și nu poți nici tu să fii mai altfel decît mine, iară eu așda tot ceea ce îmi este mai scump și sfînt pe lume pentru o clipă în care aș putea să cred, nu să știu, ci să cred numai că o femeie ca dînsa mă iubețe. Mă cutremur, îmi dau seama ce-nfricoșat fior trebuie să te cuprindă pe tine cînd îți zici în gîndul tău: Și tot mă iubește!

Dar nu mă iubește! strigă Națl. Nu poate, nu are de ce să mă iubească!

Minți! îi zise Burdea liniștit. Atît de bine știi că te iubește, încît te minți tu însuți pe tine, numai ca să nu-mi mărturisești mie adevărul. E o prostie nemaipomenită! urmă el rîzînd. Eu am văzut-o, am vor­bit cu ea și știu că te iubețe. Toți care v-au văzut împreună știu și ei, dacă au ochi, că vă iubiți. Și vrei ca eu să cred că voi singuri, anume voi nu știți nimic, stați la îndoială, nici nu credeți măcar că vă iubiți unul pe altul? Vezi, dînsa e mai cinstită decît tine: știe și nu se sfiește să mărturisească! Dar de ce vă iubiți? Asta nu se întreabă! Au în lumea aceasta toate lucrurile cîte un "pentru că": iubirea e din altă lume și se ivește din senin, fără ca să știi de ce, se dă pe față, fără ca să știi cum, și te duce, fără ca să știi unde. Ai să vii astă-seară cu mine, ai să mă rogi să te duc cu mine la via lui Corbu! Ai! Uite!! vine așa deodată, cînd nici cu gîndul nu te gîndești.

Simt și eu, răspunse Națl, că e un fel de soartă ne-ndurată la mijloc. Mi-e adeseori parcă stau la marginea unei prăpăstii și știu că am să mă prăpădesc dacă nu mă duc înapoi, dar adîncimea mă ademenesc, capul mi-e amețit și sunt în toată clipa gata să închid ochii și să mă arunc ― fie ce-o fi! Nu e pentru mine femeia aceea; nu sunt eu pentru dînsa; e o nenorocire că ne-am văzut, și singura noastră scăpare e să nu ne mai vedem!

Parcă de la bunul vostru plac atîrnă! grăi Burdea rîzînd iar în bătaie de joc. V-ați văzut pentru că trebuie să suferiți și vă veți mai vedea cîtă vreme nu s-a împlinit măsura suferințelor!

Națl dete cu îndărătnicie din cap.

Ar trebui, zise el cuprins de adîncă amără chine, pentru ca să poți judeca, să știi ce fel de om e tatăl meu și ce fel de femeie e muma ei! Nu! urmă luîndu-și avînt, însoțirea noastră n-ar putea să ducă decît la moarte de om: prea mult a suferit sărmana mea mumă, și n-aș putea să văd ca încă mai mult să sufere. Uite! vine o clipă că nu mai știi ce să faci, și ai barda în mînă și-i dai în cap cu ea. N-ar fi trebuit, dacă n-ar fi fost el cum este, să părăsesc școala, și aș fi azi om de dînsa.

Ești un nebun! îl întrerupse Burdea. Ce-ți pasă?! Parcă însoțire omenească e ceea ce căutați voi? Parcă popa și părinții au să-și mai vîre și ei nasul în treburile voastre? Ai s-o prinzi odată într-un colț, și oameni sunteți amîndoi.

Națl se cutremură în tot trupul; îi venea să-l apuce de piept și să-l scuture, încît să-i clănțănească oasele.

Icoană sfîntă din altar! strigă el ridicînd mîna. Mai bine îmi rup carnea de pe oase decît ca să sfărîm idolul la care mă închin.

Așa ziceți voi cu toții pînă ce nu vă săturați de a vă închina, apoi luați icoana și o terfeliți pentru ca să scăpați, grăi Burdea, în vreme ce Națl făcea mereu semn cu degetul că nu și nu și nu!

Seara, el, cu toate aceste, s-a dus la via lui Corbu, și-i era parcă nu mai e om pe lume cînd a aflat că dînsa n-a venit, nici n-are să vie, că s-a întors iar în mănăstire.

Mai zici și acum că nu te iubește?! îl întrebă Burdea cu răutate. Ai să faci pe dracu în patru ca s-o scoți din mănăstire.

Națl nu-i răspunse nimic; un singur gînd îl stăpînea; să fie singur și să meargă, s-alerge, să cutreiere văi și dealuri.

Și o vedea mereu pe mumă-sa stînd singură în măcelărie, și inima-i sîngera, încît îi venea să răcnească tare, ca să răsune toate văile, și să se cutremure tot ceea ce are viață și simte durere.

Nu! El nu putea să plece, nu putea și nu putea!

Sărmana lui mumă! atît mai ră mînea în lume, atîta reazăm, atî­ta mîngîiere, și lumea i se lumina cînd se gîndea că poate să îndulcească viața ei.

"Celelalte vin, își zise el, și trec în cele din urmă, încît numai din cînd în cînd îți mai aduci ca prin vis aminte de ele."

Zilele veneau însă și treceau una după alta, și nici o știre bună de la Bocioacă.

Și cum zilele treceau, Hubăr se făcea tot mai posac, iar nevastă-sa tot mai neliniștită.

Om trăit în lume, Hubăr știa prea bine cum trebuie să fi venit lu­crurile că Bocioacă nu mai vine, și ar fi voit mai bucuros să fie pălmuit în fața lumii decît să pată rușinea de care se temea. Și totuși el nu era supărat pe Bocioacă, nici pe cojocari: ei aveau dreptate; ei făceau numai ceea ce erau datori a face. Nevasta lui însă l-a pus să se umilească, iar fecioru-său l-a făcut de batjocura lumii.

Ai vorbit tu cu Bocioacă, întrebă în cele din urmă Hubăroaia, ori mi-ai zis numai, ca să mă amăgești, că ai vorbit?

Hubăr se uită lung la dînsa.

Ba în adevăr am făcut prostia aceasta, îi răspunse el. Ca să scap de gura ta, adause apoi peste puțin, cu amărăciune.

Nu știu cum vei fi vorbit, dar văd că n-o să iasă nimic din toată treaba.

Adică ce vrei să iasă?! grăi el. Tu vezi că de cîteva zile nu mai dă pe acasă: numai el știe pe unde o fi umblînd și cum și-o fi pe­trecînd nopțile. Și dacă vezi tu, nu sunt nici alții orbi. Cum să scoată ei stăpîn pe un asemenea nemernic? Mare rușine!

Dacă îi ești tată și nu-i porți de grijă! întîmpină dînsa necăjită. Le știi toate, dar nu te-am văzut și pe tine o dată să faci ca alți părinți, să-l iei de scurt și să-l întorci în calea cea bună. N-a fost el așa! Tu știi prea bine că n-a fost; dar ce poate o femeie ca mine dacă...

Tu să taci! o întrerupse el cu asprime. Tu și numai tu l-ai stri­cat, îndopîndu-l cu bani! Nu așa m-am făcut eu om; uite așa cum oi fi, cu toate păcățele mele, stau pe amîndouă picioarele, fiindcă n-am așteptat ca alții să îmi aștearnă culcușul: trebuie să-l lași și pe el să se lupte cu nevoile vieții. Cum l-ai făcut, așa să-l ai: eu nu mai vreau să știu de el, nici să-l văd în ochi!

Nu mai voi Hubăr, dar tot tată îi era feciorului său și nu mai avea astîmpăr, nu își mai găsea tihna obișnuită și clocotea parcă ceva în sufletul lui; și chiar nevrînd trecea mai des decît de obicei pe la măcelărie.

Duminică, în sfîrșit, știind că lumea se îngrămădește, Națl era la locul lui și cîntărea carne pentru o slujnică cînd tatăl său intră tăcut și se așeză pe un scaun din fund, lîngă nevastă-sa.

Dar tu ce te-ai făcut? întrebă el după ce slujnica plecă în urmă cu carnea.

Era pe sfîrșite. Nu sunase încă peste drum de intrare, dar lumea în­cepuse să vie la biserică, și Națl luă măturișca și începu să adune fărîmăturile de pe butuc, ca să le arunce, ca de obicei, în coșul de lepădături.

Unde ai fost de n-am mai putut de cîteva zile să punem ochii pe tine? întrebă iar Hubăr.

Națl dete fărîmăturile în coș, apoi luă cîrpa și începu să șteargă cuțitele unul cîte unul și să pună apoi pe fiecare la locul lui.

M-ai auzit tu pe mine? strigă Hubăr răstit.

Națl lăsă pe butuc barda pe care o ștergea și se întoarse cu o cîrpă-n mînă și rîzînd spre tatăl său.

D-ta știi foarte bine că te aud, răspunse el, dar nu-ți răspund fiindcă nu pot să-ți spun unde am fost și ce am făcut.

E foarte rău!

Nici eu nu zic că e bine! răspunse Națl și se întoarse iar, ca să șteargă barda și s-o pună la locul ei.

E foarte greu să cerți pe un om care-și mărturisește vinovăția; Hubăr însă ținea să-și certe feciorul, și nepăsarea acestuia îl scotea din răbdare.

Nemernicule! zise el cam tare, să nu mă iei în bătaie de joc, că de ți-ar fi barba de un cot, tot îți trag palme și te dau afară. Aici eu sunt stăpîn!

Națl așeză barda ștearsă la locul ei și se întoarse iar spre părinții săi.

Drepturile de părinte și de stăpîn nu poate, zise el, nimeni să ți le ia; dar te rog să nu te folosești de ele aici, fiindcă trec oameni și rușinea nu cade numai asupra mea!

Rușinea mi-ai făcut-o tu cu prisos, grăi Hubăr încet, aproape șoptind.

Tocmai fiindcă ți-am făcut-o eu, nu mai adăuga și d-ta la ea.

Nu! urmă Hubăr tot încet. Vreau să știe lumea că știu ticăloșiile tale și nu le trec.

Tată, grăi Națl așezat. Știu ce te mîhnește și-ți dau dreptate. Am să plec mîine dacă vrei, chiar astăzi, și n-aș voi să ne despărțim certați.

Eu vreau să știi, răspunse tatăl său cu asprime, că n-ai ce să mai cauți la casa mea dacă nu te faci om cumsecade.

Fă ce vrei, răspunse Națl, întorcîndu-se iar la cuțitele lui. Nemții bețivi, adăugă apoi peste puțin pe romînește, se ceartă ca niște orbeți. Da! urmă apoi iar pe nemțește, ei au dreptate dacă ne iau în bătaie de joc!

Asta a prins. Hubăr se ridică și se uită mînios la feciorul său, dar nu mai urmă înainte, ci se depărtă fără ca să se mai uite-napoi.

Hubăroaie, care stătuse tot timpul cu inima încleștată, rămînînd acum singură cu feciorul ei, începu să șteargă lacrimile ivite una cîte una în ochii ei, în vreme ce el își făcea de lucru cu închiderea măcelăriei.

El n-o vedea plîngînd, dar știa că plînge ori are să plîngă și-i era foarte greu să se întoarcă spre dînsa. După ce încuie dar ușa despre uliță, el se așeză, tot cu spatele spre dînsa, pe scaunul de lîngă bu­tuc și rămase cu mîinile pe genunchi, cu ochii-nchiși, și cu capul ple­cat în jos. Nu mai simțea, nu mai gîndea nimic: era istovit și toate îi păreau a pustiu.

Ea începu să plîngă pe-năbușite.

Mamă! zise el în cele din urmă, întorcîndu-se spre ea. Nu plînge, că o să ai de aici înainte de ce să plîngi. Pe mine nu mă mai vezi! Nu plînge, că se-ntîmplă o nenorocire îngrozitoare! Eu nu știu ce fac dacă mai dau ochii cu el!

Ea-și șterse lacrimile, apoi se ridică și se uită cu un fel de frică la el.

Nu e lucru curat, zise ea, și Dumnezeu știe dacă nu e cineva care s-a vîrît la mijloc, ca să tulbure liniștea casei mele... știe, urmă ea, cu asprime, și nu iartă, fiindcă e mare păcatul!

Națl se uită cîtva timp tremurînd la ea, apoi își luă pălăria și se depărtă, cuprins de simțămîntui că de aici înainte el stă singur în lume.



XIII

DATORII VECHI


Datoria să ți-o plătești la timp, căci are și ea rostul ei și nu stă, dac-o lași nebăgată-n seamă, în amorțire, ci mișcă și crește de n-o mai poți stăpîni în cele din urmă.

Națl se temuse că n-are să fie bine dacă se va întîlni cu tatăl său și a potrivit lucrurile anume așa ca să nu rămîie singuri. Luînd apoi hotărîrea de a nu mai da ochi cu el, avea de gînd să ceară bani de călătorie de la muma sa și să plece cît mai curînd. Vorba despre pedeapsa lui Dumnezeu i-a căzut însă atît de greu, încît n-a mai pu­tut să stea cu mumă-sa. Se temea că nu se va putea stăpîni și n-ar fi voit odată cu capul să-i zică vreo vorbă aspră.

El a crescut, așa-zicînd, în brațele mumei sale și nu intra în min­tea lui gîndul că poate să fie în lumea aceasta ceva ce el să nu-i spuie și ei. Inima îi da deci și de astă dată brînci ca să-i spună tot. Știa că dînsa-l va înțelege, se va muia și-i va fi de mare ajutor în greaua luptă sufletească. El însă o știa și aceea că dînsa îi va spune bătranului tot, și aceasta n-o voia.

Avea cuvinte de a se plînge de tatăl său. E însă în firea omului să treacă cu vederea păcatele părinților săi, și nu o dată el își zicea: „Ți-e tată și n-ai să-l judeci!" De aceea își făcea mustrări totdeauna cînd scăpa vreo vorbă mai aspră despre tatăl său. Și nu e într-adevăr lucru mai dureros decît să nu poți avea o bună părere despre părinții tăi. Aceasta o simțea acum Națl în toată clipa.

Lasă că tatăl său era, în gîndul lui, vinovat de toate, dar el se mai și temea ca nu cumva acesta, aflînd ceva, să facă, om îmbătrînit cum era, vreun scandal, să se certe cu Mara ori s-o oprească pe Persida din drum. Astfel se stîrnise în inima lui o adevărată dușmănie față cu tatăl său, și adeseori îi venea să se ducă, să-l caute, să-l apuce, unde-l va fi găsind, și apoi ce va voi Dumnezeu. Se simțea că nu s-ar mai putea stăpîni dacă ar mai vedea pe mumă-sa plîngînd ori dacă acesta i-ar mai zice vreo vorbă aspră. El nu mai putea să dea ochi nici cu mumă-sa. Îi era grozav de greu, dar nu mai putea.

Cu atît mai rău, căci prin asta lucrurile nu se împăcau, ci numai se amînau și mai vîrtos se încurcau.

Fiindcă așa cu mîna goală n-ar putea să plece, el s-a împrumutat de la Griner, neguță torul de piei, cu trei sute de florini. Ovreul nu numai că i-a dat bucuros, dar l-a mai și rugat să-i spună cînd va mai avea trebuință: știa el că plătește Hubăroaie, numai să nu afle Hubăr, ba plătește chiar Hubăr, numai să nu afle lumea.

Așa au și venit lucrurile.

Hubăroaia era nemîngîiată că feciorul ei a putut să supere atît de greu pe tatăl său, dar îi dădea, la urma urmelor, dreptate: tot era mai cuminte așa decît ca lucrurile să fi ajuns la ceartă. Că n-a luat rămas bun nici de la ea, asta-i părea lucru firesc: ea nu l-ar fi lăsat să plece fără știrea bărbatului ei. I-a mai și mulțumit dar lui Griner cînd acesta a venit peste cîteva zile să-i spună în toată taina că i-a dat lui Națl bani de drum.

Hubăr era parcă l-ar fi ciomăgit cineva cînd a aflat că feciorul său nu și-a luat ziua bună de la mumă-sa. Știa că ține la dînsa, și astfel dă dea cu socoteală că mare trebuia să fi fost mîhnirea lui ca să-i poată face ei o atît de mare supărare. În zadar, nu e în lumea aceasta nimic mai tare decît durerea de părinte: nu zicea Hubăr nimic, nu se plîn­gea, dar era muiat, și acum, cînd ar fi fost să-și osîndească feciorul, își făcea el însuși mustrări, fiindcă ți-e parcă tot ale tale sunt și păcățele ieșite la iveală în copilul tău.

Își făcea Hubăr mustrări și-și dădea silința să mîngîie pe nevastă-sa.

În tăcerea sufletului său, el tălmăcea mereu vorbele pe care i le grăise Națl.

Ți-e ușor ție, parcă-i zisese Bocioacă, dar e greu pentru nevasta ta."

Era aspră afară din cale mustrarea cuprinsă în aceste vorbe, și încă mai aspru se simțea mustrat cînd își aducea aminte vorbele: „Ei au dreptate cînd ne iau în bătaie de joc!"

Îi era greu lui Hubăr să dea ochi cu oamenii; parcă toți știau cum s-au petrecut lucrurile și se temea ca nu cumva să-l întrebe ce i s-a făcut feciorul. Era mai bine să stea pe acasă, să caute de treburile lui, să mai ia și asupra sa o parte din sarcina pe care nevasta sa o purta acum ea singură.

Astfel, fără multă vorbă, oarecum pe nesimțite, se schimbase casa lui Hubăr: era ca și cînd soț și soție, după o lungă despărțire, s-ar fi însoțit din nou la o viață mai strînsă decît în tinerețe. N-o știau la început aceasta decît cele două servitoare și calfele; vestea însă, și cea rea, dar și cea bună, trece din om în om, și în curînd lumea toată a ajuns să afle că nu mai e cum atîta timp a fost la casa lui Hubăr.

Peste vreo trei săptămîni, în sfîrșit, Hubăroaie a primit mult așteptata scrisoare, prin care feciorul ei vestea c-a sosit la Buda și a fost pe la Hansler, unul dintre verii ei. Ei îi cerea iertare pentru c-a plecat așa fără de veste și s-a împrumutat de la Griner, dar despre tatăl său nimic.

Ea-ncepu să plăngă.

Ei, lasă! grăi Hubăr. E mai bine așa! Să se zbuciume și el, să-și verse focul tinereților: de nemernicit tot n-are să se nemernicească. Cu cine ar putea să semene!

Trebuie, zise ea amărîtă, să fie la mijloc vreo slăbiciune, vro femeie care l-a scos din minți.

Asta nu-mi vine să cred, răspunse el. Asemenea lucruri se află.

Va fi știind toată lumea, întîmpină Hubăroaie, dar nu ne spune nimeni nimic.

Hubăr nu credea, dar cu putință era și lucrul acesta, și mult ar fi dat dac-ar fi putut să afle adevărul.

N-avea însă de la cine să afle.

Trecuseră douăzeci și șase de ani de cînd trăia la Lipova, și abia acum simțea că tot străin a rămas între străini. Avea cunoscuți, avea chiar prieteni, cu care juca cărți și care veneau bucuroși la masa lui, dar nu era într-aceștia nici unul care ar fi fost în stare să-i vorbească cu inima deschisă.

Vina, la urma urmelor, a lui era, deoarece prieteni are cel ce știe să și-i facă; el însă era supărat pe toată lumea și se închidea din zi în zi tot mai mult în casa lui.

Dar supărat era Hubăr mai ales pe cojocari și îndeosebi pe Bocioacă, care avea multă trecere și ar fi putut, dac-ar fi voit, să pună lucrurile la cale ca Națl să rămîie acasă.

Mai supărat încă era Bocioacă. Lasă că e lucru urît să făgăduiești și să nu împlineai, dar el nici nu putea măcar să spună de ce anume n-a împlinit ceea ce făgăduise.

Nu! aceasta nici chiar nevestei sale n-ar fi putut să i-o spună.

Se încărcase omul cu Doamne-ajută.

Nu zicea Persida că n-are să se mărite.

Știind prea bine că muma ei dorește s-o vadă cît mai curînd cu bărbat, ea, deși abia împlinise optsprezece ani, se simțea fată bătrînă și hotărîtă-n gîndul ei să se mărite după cel dintîi care o va peți.

Din întîmplare acesta a fost Brădeanu.

Într-una din zile, după ce se acrise vinul, Marta a luat-o pe Persi­da din mă n ăștire și a du s-o la dînsa acasă. Timp de vreo zece zile, cît a stat apoi la casa lui Bocioacă, Persida l-a văzut aproape în fiecare zi pe Brădeanu, și Bocioacă rîdea în el. În urmă Persida s-a dus acasă, la mama ei: era lucru de sine înțeles că are să facă pregătirile de nuntă.

Deocamdată însă toate s-au schimbat: fără ca să-și poată da seama de ce, Persida s-a întors iar la mănă știre, unde maica Aegidia o aștepta cu brațele deschise.

O apucase ca atunci cînd Codreanu venise la mănă știre, un fel de spaimă, și nu mai cuteza să ia asupra ei sarcini pe care nu se simțea destoinică a le purta.

Și astfel s-a petrecut viața ei de aici înainte: trăia pe apucate, cînd ici, cînd colo, azi la casa mumei sale, mîine la a lui Bocioacă și apoi iar la mănăstire, în o necurmată frămîntare.

Din cînd în cînd o cuprindea un simțămînt de deznădăjduire. Îl vedea parcă în fața ei pe Burdea, care rîdea de zbuciumările ei și-i spunea mereu că zadarnic se opintește; îl vedea pe Națl umblînd răzleț prin lume și-i venea să plece pe urma lui, să-l caute și să se ducă amîndoi, ca să li se piardă urma. Atunci se ducea în mănăstire și iar se liniștea, iar lua hotărîrea de a nu face decît ceea ce dorește muma ei, iar era stăpînă ea însășipe sine.

Stăpînă ar fi și rămas dacă lumea ar fi lăsat-o în pace. Bocioacă însă făcuse legătură cu Mara și trebuia cu orice preț s-o mărite mai nainte de a se fi întors feciorul lui Hubăr, și dîndu-i zor, o alungă-n mănăstire.

Dar supărările omeneai trec și ele cum toate trec în lumea aceasta.

Era foarte supărat Hubăr cînd s-a pomenit că Mara nu mai voiește să facă tovărășie cu el la pădurea din Cladova, și-n supărărea lui lu­ase hotărîrea de a se pune în înțelegere cu Liubicek, ca să-i facă Marei greutăți. "Am să-i arăt ― își zicea el ― că nu poate fără de noi s-o scoată la capăt!" S-au și înțeles ca așa să facă, dar a trecut o zi, au trecut două, au trecut multe, și în trecerea zilelor li s-a muiat și supărărea și în cele din urmă n-au mai făcut nimic. Le era parcă puțin le pasă...

Tot așa trecuse supărărea și cu Bocioacă. Cînd cu plecarea fecioru­lui său, Hubăr era tare hotărît să le arate cojocarilor că poate să le facă multe neajunsuri. Au trecut însă zilele și nu le-a făcut nici unul, și cu cît mai mult se apropia timpul în care feciorul lui trebuia să se întoarcă, cu atît mai bine îi părea că n-a făcut nimic. La urma urme­lor, tot era mai bine așa.

Bocioacă a uitat încetul cu încetul și el făgăduința de a o mărita pe Persida și puțin îi păsa în cele din urmă cînd și cu cine are să se mărite fata Marei.

Chiar Persida s-a deprins încetul cu încetul cu viața ei fără de rost și n-ar fi dorit nici ea decît s-o lase lumea-n pace.

Mara ea singură era mereu neastîmpărată, mereu cuprinsă de griji și nu putea să doarmă nopțile liniștită, ca alte dăți. Îi era parcă o mare și nemaipomenită supărare o așteaptă, și nu știe cum să scape de ea. Zilele alerga, se bălăbănea cu oamenii, zilele dădea și lua bani, zilele avea mulțumiri, seara însă, după ce-și făcea socotelile, o cu­prindea o nespusă înduioșare. Îi era parcă nu mai poate să se bucure de roadele ostenelilor ei. Ce folos că adunase, cînd copila ei n-avea nici o nevoie de zestrea pe care i-o făcuse?!

Și avea dreptate Mara.

Crescută sub purtarea de grijă a maichii Aegidiei, Persida nu știa ce va să zică a avea ori a nu avea. În gîndul ei toate veneau de-a gata de la Dumnezeu, și omul n-avea decît să-și facă datoria, să ostenească și să se roage pentru ca să le aibă cu prisos toate cele ce-i sunt de neapărată trebuință. Averile îngrămădite erau de prisos, ba un fel de dovadă despre lipsa de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Nu știe să prețuiască averile agonisite decît acela care cunoaște nevoile vieții.

Persida trebuia să le cunoască și ea pentru ca să poată măsura iubirea cu care muma ei a agonisit și agonisea averi.

De Paști, Națl s-a întors acasă voios, cu capul ridicat, plin de încre­dere în sine, ca tot omul care se simte ieșit la liman.

În zadar, nu era în el nimic mai tare decît slăbiciunea pentru muma lui, și inima îi sălta cînd se gîndea cum are să se bucure cînd îl va vedea ieșit stăpîn de capul lui și pus în fruntea gospodăriei.

Se și bucura muma lui cu atît mai vîrtos cu cît nu se mai bucura acum numai ea singură. Chiar din ziua sosirii lui la Lipova a simțit Națl că s-a petrecut o schimbare la casa lor: era parcă n-a fost niciodată vreo supărare în casa aceasta și parcă nici n-ar mai fi cu putință vreo supărare în ea, atît de bine se-nțelegeau cu toții.

Mai erau însă la mijloc și cîteva datorii vechi, pe care le uitaseră cu toții.

După Paști, Hubăr s-a dus iar la Bocioacă, starostele, dar de astă dată nu pe ușa din dos, ci pe poarta cea mare, ca omul care se simte în dreptul lui.

Boicioacă, tot cel vechi, se bucura că poate să-l mulțumească, și încă în Duminica Tomii a și adunat pe oamenii de încredere ai breslei.

Duminică-i duminică, iar sîmbătă după-amiazăzi Bocioacă a tri­mis pe Trică, mîna lui cea dreaptă, pe la oamenii de încredere ai breslei, ca să le spună că au ca mîine după liturghie să se adune.

De ce? Aceasta Trică nu mai avea nevoie să le-o spună.

Hubăr nu era orișicine, și în timp de trei săptămîni, de cînd fe­ciorul lui se întorsese, unii își dăduseră seama, iar alții aflaseră din zvon că i s-au împlinit cei doi ani de călătorie și că în curînd va avea să facă tăietura de măiestru.

Iar ăsta era un lucru care numai rar de tot se poate vedea, un fel de sărbătoare pentru lipoveni.

După rînduiala breslelor, calfa de măcelar, care avea să treacă în rîndul mă ieșirilor, trebuia să facă în fața starostelui și a oamenilor de încredere ai breslei tăietura de măiestru.

Însoțit de un zăvod și ajutat numai de ucenic, el trebuia să ducă la tăiere un juncan de trei ani, frumos împodobit cu flori, cu panglici și cu cîrpe, pe care, după tăiere, starostele și oamenii de încredere le luau drept semne de aducere-aminte.

După ce starostele se încredința că juncanul nu e amețit cu spirt, ucenicul îi dădea lovitura în frunte, iar viitorul măiestru trebuia să-l înjunghie așa, ca pînă ce numeri zece să nu se mai miște, și să-l ju­poaie iute și curat, apoi să-i scoată măruntaiele încă calde, toate aceste fără ca panglicile și cîrpele să se păteze de sînge.

Urmează apoi prețuirea și măcelărirea.

Viitorul măiestru trebuia, înainte de toate, să-și dea părerea cît cîntărește carnea și cît îndeosebi seul pe care-l scoate, apoi să facă măcelărirea în șasesprezece feluri de cărnuri, fără ca să-și păteze mîi­nile și șorțul alb și fără să lase fărîmături pe butuc.

Drept încheiere se făcea cîntărirea.

Cel dintîi starostele lua mușchiul din spinare și măiestrul trebuia să-l cîntărească din ochi. Apoi urmau oamenii de încredere, care cereau fiecare cît îi venea la socoteală, și măiestrul avea să măsoare cu ochii și să-i taie fiecăruia dintr-o singură bucată cît a cerut.

Nu-i vorbă, nu se nimerea totdeauna ca bucata să fie tocmai pe tocmai: o dată ea ieșea prea mică, și atunci cumpără torul se plîngea c-a fost înșelat la cîntar; altă dată ea ieșea prea mare, și toți rîdeau în hohote. Cu alte cuvinte, lucrul se sfîrșea cu veselie.

Veselia cea mare era însă la ospeția dată de noul măiestru, masă întinsă și încărcată, la care se știau de mai înainte poftiți toți oamenii de casă, rude și prieteni, fruntași și tovarăși de meserie.

Era lucru mare, despre care vorbeau și copiii pe ulițe și pentru care se pregăteau toți cei mai de aproape.

Hubăroaie numai la asta se gîndea, Hubăr pusese ochii pe jun­can, pe care-l ținea la îngrășare, iar Națl făcea mereu junghieri și cîntăriri de probă. Atît timp se plînsese că părinții l-au făcut măcelar, iar acum se simțea oarecum mîndru de gîndul că n-a mai văzut încă Lipova măcelar care junghie, taie și cîntărește ca dînsul.

Vedea parcă în fața lui lumea adunată, căci nu numai starostele cu oamenii lui de încredere aveau intrare la tăietura de măiestru: putea să vie orișicine și să intre pe poarta deschisă pentru toți, și mîna parcă-i tremura cînd se gîndea că ar putea să vie și dînsa.

Doamne! Ce neînțeleasă e legătura lucrurilor din lumea aceasta!

Luni de zile au trecut, și el încetul cu încetul iar a ajuns la liniștea sufletească, încît ar fi putut să o vadă fără ca să se uite la ea și să treacă pe lîngă dînsa fără ca să se oprească. De trei săptămîni s-a întors și nici n-a văzut-o, nici n-a avut nevoie de a-și da silința să n-o vadă. Îi era totuna. Acum însă, cînd se gîndea că ar putea și dînsa să fie printre ceilalți, îl treceau un fel de fiori.

Și avea omul dreptate.

El se afla la Lipova, iar dînsa trecuse încă înainte de Florii Murășul și se afla la Radna, și e departe de la Lipova pînă la Radna; era, cu toate aceste, un fel de legătură de la casa Marei pînă la casa lui Hubăr, și fiorul care-l trecea pe el pornise oarecum de la casa părinților săi, inima i se încleșta cu toate aceste de cîte ori se gîndea la el. Acum dar, cînd a aflat că el s-a întors și că e bine, voinic și voios, ea se simțea ușurată, scăpată oarecum de o mare greutate.

Atît de mult se temuse că din cauza ei, deși fără de vina ei, omul acela își va pierde rostul, se va nenoroci și va strica viața părinților săi, și acum era scăpată de temerea aceasta.

Sîmbătă seara, cînd Trică i-a spus că mîine se va hotărî cînd Națl va face tăietura de măiestru, ea a început să tremure în tot trupul, iar după ce a rămas singură, ea a început să plîngă, a căzut în genunchi și a mulțumit lui Dumnezeu, care toate le-a scos bine.

Acum, în această clipă de ușurare și de mulțumire sufletească, era cuprinsă cu desăvîrșire de simță mîntui că nu e în lumea aceasta ni­meni pe care poate să-l iubească deopotrivă cu dînsul, că el e om în puterea cuvîntului, că are de ce să-l iubească. Ea singură știa prin ce grea luptă sufletească a trecut el și a trecut și a ieșit întreg din ea.

Era o înspăimîntătoare nedreptate că nu poate să i-o spună aceas­ta și lui.

O! cum ar fi voit să meargă, să-l caute, să-l vadă, să-i vorbească, să-i spună ce simte, ce gîndește, să-i mulțumească.

Mintea i se oprea în loc cînd se gîndea că toți vor putea să-l vadă, toți vor putea să-i strîngă mîna, numai dînsa nu.

Și totuși, ce muRumire ar fi pentru el și pentru ea dacă atunci, la tăietura de măiestru, s-ar vedea față-n față și și-ar strînge mîna!

Firea ei năvalnică ieșea din ce în ce tot mai mult la iveală, și mereu vedea-n fața ei pe Burdea rîzînd în bătaie de joc.

"E o mișelie nemaipomenită, își zise ea în cele din urmă, să ai o singură viață și să amărăști în viața aceasta zilele altora, lipsindu-te și pe tine de cele mai mari și mai curate mulțumiri!"

Și totuși ea nu putea să -l vadă, nici mai ales să vorbească cu dînsul.

Îi venea să strige tare, ca să se audă pînă la Lipova. N-a strigat, dar e peste putință ca o dorire atît de fierbinte să nu pătrundă tainic la orișicare depărtare, și pe cînd ea se zbătea pe țărmul drept al Murășului, dincolo, pe țărmul stîng, el era cuprins de un neastîmpăr ivit ca din senin.

"Ce folos de mulțumirea pe care o am dacă nu e împărtășită de cel mie mai iubit în lume? Durere nespusă e bucuria de tine singur simțită." I-a fost destul să-și aducă aminte de ea, pentru ca să-i pară pustie și fără farmec viața fără de dînsa.

Cîtă zbuciumare așa numai în sec!

Nu mai încăpea, ce-i drept, nici o îndoială că are feciorul lui Hubăr să facă tăietura de măiestru. Starostele, oamenii de încredere, breslașii toți așteptau cu oarecare nerăbdare priveliștea și masa de ospeție: ziua însă nu era hotărîtă, și multe se mai puteau încă întîmpla pînă atunci.

Duminică după sfînta liturghie s-au adunat la casa starostelui un­sprezece dintre oamenii de încredere ai breslei. Lucru nemaipomenit: nu lipseau decît trei din patrusprezece, iar unul din aceștia era Hubăr el însuși.

După ce se așezară cu toții împrejurul mesei, Bocioacă, om al bu­nei rînduieli, se ridică în picioare și puse cartea de călătorie a lui Hubăr în mijlocul mesei.

Veți fi știind, zise el sărbătorește, de ce ne-am adunat astăzi, și nu mă îndoiesc că puțin o să stăm de sfat. Eu însă, după cum cere rînduiala, vă fac împărtășire că unul dintre fruntașii breslei noastre, măcelarul Anton Hubăr, cere să hotărîm ziua pentru ca feciorul său Ignatie să facă tăietura de măiestru.

Toți deteră zîmbind din cap, ba Oancea, măcelar și el, nu se putu stăpîni și strigă: "Vivat!"

Lucrurile sunt, precum știți, urmă starostele, în bună rînduială. Anii de ucenicie și i-a făcut băiatul chiar în casa tatălui său, unde a stat apoi un an și mult pe deasupra calfă. Anii de călătorie de aseme­nea i s-au împlinit zilele acestea. Nu e dar nici o piedică la mijloc: nimic n-avem să-i iertăm, nici să-l trecem cu vederea. Cînd socotiți să-i punem ziua?

Gherghiță cel mărunțel se ridică.

Pentru ca rînduiala să fie deplină, zise el iute și cam bolbo­rosit, și pentru ca nici de ici, nici de colo să nu ni se poată face vreo mustrare, să se citească, după obicei, și cartea de călătorie, ca să ve­dem pe unde a umblat și la cine a lucrat.

Bocioacă cel lung și subțire începu să schimbe la fețe.

Asta el însuși și-o făcuse.

Vorbise atunci, pe la culesul viilor, cu Gherghiță, ca să-l scoată pe Națl măiestru, iar în urmă, după ce-și schimbase gîndul, îi spusese că nu se poate, fiindcă nu prea îi este cartea în bună rînduială. El uitase supărărea lui de atunci, dar Gherghiță, om prepuielnic, nu uitase vorba ce-i spuse. Ce mai putea Bocioacă să-i facă?

Se poate și asta, grăi el și începu să citească adeverințele scrise de stăpîni în carte, și cu cît mai mult citea, cu atît mai rău i se înno­da glasul.

Adeverințele nu erau, ce-i drept, rele, dar băiatul stătuse cîte patru-cinci săptămîni la un stăpîn, și apoi treceau cîte două și chiar trei luni pînă ce intra la altul.

Pare-mi-se, grăi Gherghiță uitîndu-se pe sub sprîncene, că tot avem ce să -i trecem cu vederea.

Bocioacă înghiți un nod, iar Oancea nu se putu stăpîni:

Ei, zise el, asta se întîmplă. Trece vremea pînă ce mergi dintr-un oraș în altul.

Apoi, adăugă Bîrzău, avea băiatul din ce să trăiască.

Ceilalți deteră din cap.

Putem, gră i Bocioacă, să-l chemăm în fața noastră și să-i facem mustrare.

Eu cred, întîmpină Gherghiță, că nu e nevoie de asta. Băiatul e tînăr și ne-nsurat, tatăl său nu e nici el neputincios: poate să mai aștepte.

Bocioacă înghiți mai multe noduri unul după altul. Putea, nu-i vorbă, să-l scoată chiar azi măiestru pe feciorul lui Hubăr, fiindcă ceilalți erau de un gînd cu dînsul și se uitau și altfel în gura lui; se temea însă de gura cea rea a lui Gherghiță. Nu-i vorbă, puțin i-ar fi păsut dacă Națl va face acum ori mai tîrziu tăietura de măiestru; apucase însă odată să zică ceea ce a zis și ținea ca pe a lui să rămîie. Și n-ar fi fost vrednic de starostie dacă n-ar fi știut să iasă și din strîm­torarea aceasta.

Sfîntul Ilie e patronul cojocarilor, și-n ziua de Sfîntul Ilie cojo­carii au praznic mare, merg cu steagul și cu muzica la biserică, se adună la masă mare și joacă pînă în zorile zilei următoare sub cortul de verdeață. Acesta e un lucru la care nimeni nu ține mai mult decît Gherghiță, și Hubăr nu putea nici el decît să se simtă măgulit dacă feciorul lui ar avea să-și facă tăietura de măiestru tocmai în ziua cînd breasla-și ține praznicul.

Știți ce? grăi Bocioacă voios, să ne facem o ziuă bună de Sfîn­tul Ilie: să prăznuim la casa lui Hubăr.

Amin! strigă Gherghiță dînd cu pumnul în masă și sărind în picioare.

Era lucru minunat, și nu se putea mai minunat! Auzi d-ta! Neamțul să dea praznicul de Sfîntul Ilie!

Amin! strigară și ceilalți, și lucrul era hotărît atît de bine, încît Bocioacă el însuși a plecat deodată cu ceilalți, ca să se ducă la Hubăr și să-l vestească, așa cum știa el, despre hotărîrea luată de fruntașii breslei.

Hubăr și mai ales Hubăroaie se așteptaseră la o zi mai apropiată, știau însă să prețuiască cinstea ce li se făcea și erau mulțumiți de împărtășirea pe care le-o făcuse Bocioacă.

Mulțumiți ar fi rămas dacă n-ar mai fi fost la mijloc și gura lumii și răutatea omenească.

Buna rînduială cere, ce-i drept, ca despre cele ce se petrec în sfa­tul breslei să nu se mai vorbească. E însă foarte greu să știi ceva și să nu le spui și celor mai de-aproape ai tăi, și încă duminică după-prînz nu numai Marta, ci și nevestele celorlalți cojocari știau și spuneau la toată lumea că erau p-aci-p-aci să-l amîne pe feciorul lui Hubăr, fiindcă în timpul călătoriei a umblat mai mult hoinar decît prin măcelării.

Luni, nu mai departe, i-a șoptit-o unul dintre oamenii răi de gură și lui Hubăr aceasta.

Hubăr ar fi primit mai bucuros o palmă în fața măcelăriei.

Carevasăzică, nu cinste, ci un fel de dar de milă i s-a făcut.

Și aveau dreptate cojocarii: feciorul lui umblase în adevăr hoinar.

Deodată, fără de veste, ca din senin, s-a reivit în sufletul lui toată amărăciunea de odinioară, și dacă atunci, cînd feciorul lui a plecat fără de veste de acasă, își făcea el însuși mustrări, acum nu mai putea să-l ierte pentru rușinea pe care i-a făcut-o.

Trebuia să se ră sufle, să-l mustre pe feciorul său, să-și facă datoria de părinte.

Trebuia și totuși era mai bine dacă nu-și fă cea datoria chiar acum, cînd feciorul său era foarte simțitor.

Puțin îi păsa, ce-i drept, lui Națl de părerile ce-și vor fi făcînd fruntașii breslei și lipovenii despre purtările lui în timpul celor doi ani de călătorie. El știa, dar nu putea să spună nimănui cît de greu i-au fost acei doi ani și ce mare lucru a făcut el în curgerea lor. Inima i se umplea de cea mai neagră amără chine cînd își aducea aminte toate suferințele prin care a trecut și se gîndea că în zadar au fost toate: nu era bine ca tocmai tatăl său să-i mai aducă aminte de acei doi ani.

Duminică dimineața nu s-a mai putut stăpîni.

Știa unde poate s-o vadă pe Persida și ar fi fost cea mai mare ne­mernicie dacă s-ar fi lipsit el însuși pe sine de mulțumirea de a o vedea. S-a dus dar la biserica romînească de la Lipova, și după ce aici n-a găsit-o, a trecut la cea de la Radna.

Gîndul lui era s-o vadă așa ca să nu fie văzut de dînsa. S-a și strecurat printre oameni și s-a oprit în dosul unui scaun; biserica de la Radna nu e însă atît de mare ca să poți intra în ea fără ca să fii văzut de toți, mai ales cînd ești neamț.

Dacă n-ar fi fost atît de zăpăcit, ar fi avut și el atîta minte ca să înțeleagă că în clipa cînd intră în biserică, toți se uită la el și se întreabă: "Cum vine neamțul acesta aici? ce caută? ce vrea?"

Așa a fost! Ba ceva mai mult: oamenii au aflat ce caută el.

Intrînd de la dreapta în biserică, el s-a uitat spre fundul bisericii, unde știa că e locul femeilor, și a ră mas uimit, pierdut, cu ochii țintă la Persida, care nu-l băgase în seamă.

Și cum oare să nu rămîie uimit și pierdut?!

Așa n-o mai văzuse niciodată și nici că și-ar fi închipuit-o vreodată.

Nu mai era fata cea plină și rotundă ca luna: slăbise, fața îi era mai lungă, umerii obrajilor ieșeau la iveală, pielița obrajilor era mai albă, subțire și oarecum întinsă, sprîncenele păreau mai lungi și mai dese, iar ochii erau parcă mai mari și plini de o tristețe care se revărsa peste toată fața ei.

Simțind că deodată toate privirile se îndreptează asupra ei, ea se uită speriată împrejur, ca omul care se-ntreabă: "Ce-am făcut? Ce mi s-a întîmplat?" și ochii ei se întîlniră deodată cu ai lui.

Sunt lucruri care se văd cu ochii, se pot simți cu inima și închipui cu gîndul, dar în graiul omenesc nu se pot spune.

Să ne închipuim că zile de-a rîndul cerul a fost posomorît, întu­necat, acoperit de o ceață deasă, și deodată, pe neașteptate, fără ca să știi cum, soarele străbate prin ceață și-și revarsă lumina plină asupra lumii, încît toate se înseninează și tot ceea ce viețuiește tresare cu­prins de o pornire veselă.

Așa s-au luminat fața ei și fața lui în clipa revederii și așa au tresărit înveseliți ca din senin toți cei adunați în biserică.

Era parcă un suflet străbate prin toți și un singur fior de bucurie trece prin acest suflet.

Numai o clipă însă. Clipa următoare, mai nainte de a-și fi dat oa­menii seama despre cele petrecute, Persida ră mase cuvioasă și cu ochii țintiți spre pămînt la locul ei.

Era o atît de aspră mustrare în fața ei, încît el își plecă ochii rușinat și porni spre strana din partea lui. Abia acum simțea că prea a luat-o oblu înainte și că trebuia să le facă toate ca și cînd ar fi venit aici ca să se întîlnească cu altcineva. Intrînd dar în strană, el dete mîna cu bătrînul Blăguță, apoi ― peste puțin ― îi spuse pe șoptite că are o vorbă cu părintele Andrei. Iar după sfînta liturghie, cînd Bocioacă se sfătuia cu oamenii de încredere ai breslei, Națl știricea de la părintele Andrei la cine ar putea să găsească aici la Radna viței de tăiere.

Atît de bine le potrivise toate, încît pînă chiar și Persida ea însăși, întorcîndu-se acasă, stătea la îndoială dacă el a venit ori nu pentru dînsa la biserică.

Singur el știa și acum cît de greu i-a fost să nu meargă-n urma ei, ca s-o vadă cel puțin din depărtare, și întorcîndu-se spre Lipova, era și el pătruns de simță mîntui că ar fi o nemaipomenită mișelie să-și calce pe inimă cînd atît de mult o dorea.

Ce-i pasă lui acum de hotărîrea breslei? Totuna îi era cînd și cum va face tăietura de măiestru. Un singur lucru știa: că e o grozavă ne­norocire pentru dînsul de a fi fost născut din părinții lui și, lucru înspăimîntător, că el n-ar putea să fie fericit decît după ce ar fi murit tatăl lui și muma ei.

Ah! ce urît gînd, ce nesuferit simțămînt, și el nu mai putea scăpa de simțămîntul acesta.

Luni pe-nserate el lucra la tocilă cînd tatăl său se întoarse cu fața întunecată acasă.

Ai văzut? grăi Hubăr rece și aspru.

Ce să fi văzut? întrebă Națl, uitîndu-se lung la el.

M-ai băgat în gura lumii, m-ai făcut de rîsul tuturora, răspunse tatăl său. Prin toate colțurile se vorbele c-ai umblat hoinar în timpul călătoriei și că numai de milă te-au amînat pînă la Sf. Ilie. Erau să te trimită iar în călătorie. Rușine. Să-ți crape obrazul!

Națl se făcu alb ca varul, apoi picioarele începură să-i tremure, încît abia se mai ținea pe ele.

Așa e! zise el stăpînindu-se și adunîndu-și toate puterile. Ei au dreptate! Am umblat ca vai de capul meu, și pot să gîndească ce vor. Eu știu de ce, dar nu pot să le spun și lor, și dacă le-aș spune, n-ar mai zice nimic, ci mi-ar plînge de milă. D-ta însă îmi ești tată și tre­buie, dacă ai inimă de părinte, să simți că trebuie să fie ceva la mijloc, și să mă ierți, să-mi ții parte, să mă aperi, cel puțin în gîndul d-tale, iar nu să-mi mai faci și mustrări, cînd eu însumi mă mărturisesc vi­novat! Lasă-le, tată, să nu mai vorbim despre aceste. Orișice ar fi între noi, adause el muiat, să trăim în pace, fie chiar și numai de dragul mamei, care d-tale îți este nevastă bună, iar mie mai bună mumă.

Hubăr era destul de deștept ca să înțeleagă mustrarea aspră care era cuprinsă în aceste cuvinte și destul de cumsecade pentru ca să se simtă atins de ea.

Eu cred, zise el mirat, că-ți mai sunt și eu tată și pot să știu ce este, dacă e ceva la mijloc.

Națl rămase cuprins de tulburare în fața lui. Ce putea el să-i zică? Cum, Doamne, putea să spună în cîteva cu­vinte ceea ce-i zguduia toată firea?

Eu, zise el oarecum îmbrîncit de gîndurile ce-l stăpîneau, eu, așa cum sunt, n-aveam nevoie să mă fac măcelar.

Carevasăzică, întîmpină Hubăr aprins, asta e la mijloc: ți-e rușine de meseria mea!

Nu e asta! îl întrerupse feciorul iute. Nu așa trebuie să mă înțelegi.

Hubăr însă nu ținu de întreruperea aceasta. Încă de mult simțise că nu prea e feciorul lui făcut pentru măcelărie și nu o dată se mustrase că nu l-a lăsat la școală. Se bucura deci că vorba a venit așa, ca să se poată dezvinovăți.

Tatăl meu, urmă el dar, a fost și el măcelar, tot măcelar a fost și tatăl lui, măcelari au fost toți din neamul nostru de cînd ne știm: ce sunt eu vinovat dacă mie Dumnezeu mi-a dat inimă pentru meseria părinților săi!

Ia lasă, tată, răspunse feciorul, că am cu cine să seamăn: multă inimă n-ai nici d-ta pentru tocatul de oase și-ți mai place să stai de vorbă cu oamenii deștepți decît să tai carne și să sfărîmi oase pe butuc. Mama să trăiască!... și merge și măcelăria lui Hubăr.

În gîndul lui Națl vorbele aceste erau grăite mai mult a laudă decît a mustrare; Hubăr însă vedea în ele mustrările ce el însuși atît de adeseori și le făcuse, și obrajii lui se umplură de sînge.

Să nu te obrăznicești cu mine, strigă el ca ieșit din fire, încît ucenicul și una dintre calfe ieșiră speriați din tocătoare, unde aveau de lucru, ți-am spus o dată că-ți trag palme, și nu are nimeni să ți le ia de pe obraz.

Ba asta să n-o faci, îi răspunse feciorul rece, că mă pui la grea încercare. Atunci era atunci, iar acum e altfel.

Hubăr, măcelar din buni-străbuni, înaintă hotărît spre el. Națl ținu în fața sa cuțitul pe care-l avea încă în mînă.

Te rog pe toți sfinții, nu te apropia! strigă el.

Lasă cuțitul! strigă calfa, care se repezi apoi spre dînșii, ca să-i despartă.

Era prea tîrziu.

Simțind pe tatăl său în apropierea sa, aruncă cuțitul departe de la dînsul.

După ce m-ai nenorocit, n-ai să mă mai batjocorești, zise el apoi și îi dădu brînci, încît căzu pe spate de se lovi cu ceafa-n tocila din dosul lui.

Așa, cu capul gol și cu mînecile sumese, cum era, el se depărtă cu pași repezi și ieși din curte fără ca să se mai uite înapoi.


XIV

ROSTUL LUI BANDI


Sîmbetele după-amiazăzi sărăcimea, orbeți, ologi, bătrîni nepu-tincioși, copii fără de căpătîi se adunau venind unul cîte unul la portița mănăștirii și așteptau, certîndu-se între dînșii, pînă după vecernie, cînd maica econoama ieșea, ca-n fața lumii să le împartă milă, pîine, cîte o bucată de carne, cîte un săculeț de cartofi, de fasole ori de mălai, cîte un braț de lemne în timp de iarnă și cîțiva creițari, toate adunate de maicile cerșetoare de prin piață, de prin oraș și de prin împrejurime.

Pentru ca binecuvîntările miluiților să nu se reverse numai asu­pra mănăștirii, maica econoama lua cu dînsa totdeauna pe cîteva dintre fetele cu purtări mai bune, ca aceste să împartă darurile de milă, și multe daruri a împărțit Persida, mult a fost binecuvîntată de săracii al cărora glas străbate de-a dreptul la cer.

Afară de aceasta, mănă știrea avea săracii ei, unii cărora li se dădea joia și duminica, iar alții care căpătau în toate zilele prînzul în mănăstire. Între aceștia din urmă era și Reghina cu copilul ei, Bandi.

Cînd a venit la mănă știre, Persida a găsit-o pe Reghina, cu copilul ei, atunci băiat de vreo patru ani, la ușa bucătăriei. Ani de zile de-a rîndul le-a dat mîncarea și niciodată n-a putut să se uite la ea fără ca să tremure cuprinsă de frică.

Maicile o știau pe Reghina, care fusese servitoare la Radna, fe­meie voinică, frumoasă și în toată firea. Cînd a născut însă pe Bandi, ea a rămas paralizată de o mînă și de un picior, strîmbă de gură și cam smintită, încît abia te mai puteai înțelege cu dînsa. Degeaba ai fi întrebat-o cine e tată l lui Bandi, căci zicea totdeauna că nu știe, și totuși își iubea copilul atît de mult, încît îl ținea, chiar și băiat de șapte ani, în brațe și nu voia niciodată să mănînce mai nainte de a se fi săturat el. "Eu mănînc ce rămîne!" zicea dînsa.

Cîteodată, așa din senin, o apuca ceva de rămînea ca-nțepenită, cu ochii sticliți, și vorbea într-aiurea. Atunci spunea cum a fugit și a rătăcit zile și nopți prin pădurea de la Cladova și cum n-a mai voit să moară cînd și-a văzut copilul voinic și frumușel.

Și în adevăr Bandi era băiat voinic și destul de frumos la chip, dar fricos, liniștit și atît de tăcut, încît rar ieșea vorbă din gura lui. N-ar fi fost chip ca cineva să-l depărteze de la mumă-sa; ședea lipit de dînsa ori o ținea de poale cînd ea se ducea pe chinuite undeva.

Bandi era băiat de vreo opt ani cînd Dumnezeu s-a îndurat de a chemat la sine pe muma lui. De aici înainte el se ținea ca un cățel după maica Aegidia, care peste cîtva timp l-a dat ucenic la un cizmar.

Deprins a se alipi de cineva, Bandi n-a putut să rămîie la stăpîn și a fugit, dar nu s-a mai întors la mănăstire, ci a rămas așa răzleț, trăind din mila oamenilor și adăpostindu-se azi ici, mîine colo. Cînd vedea vreo călugăriță, și mai ales pe maica Aegidia, el fugea cuprins de frică și se ascundea. Astfel la mănăstire i s-a pierdut încetul cu încetul urma și nimeni nu se mai gîndea la el.

Abia acum, în Săptămîna Patimilor, întorcîndu-se de la Lipova, Persida l-a zărit stînd cu undița pe țărmul Murășului din jos de pod.

Trecuseră vreo trei ani de cînd nu l-a mai văzut și băiatul cres­cuse în timpul acesta peste vîrsta lui, dar tot îl recunoscu după pri­ma ochire și îi trecu parcă un fel de săgeată prin inimă. Vedea pe Reghina slabă, numai piele și oase, cu fața galbenă, cu gura strîmbă, cu ochii sticliți, și iar o vedea rătăcind singură, deznădăjduită, cu moartea în suflet, prin pădurea de la Cladova. Îi venea să fugă și să nu se mai uite înapoi, îi era însă milă de sărmanul Bandi și ar fi dorit să afle ce s-a făcut el de cînd nu l-a mai văzut.

Bandi, văzînd că se uită mai întins la el, s-a speriat ca făcătorul-de-rele care se vede față în față cu urmăritorii lui, apoi recunoscînd-o, își adună undița, gata de a o lua la fugă.

Ea-i făcu semn să vie la dînsa, și el se apropie umilit, fricos și supus ca un cîine chemat de stăpanul său.

Bine, Bandi, îi zise ea, dar tu ce faci?

Prind pește, ră spunse el.

Dar unde ai umblat de atîta timp?

Pe aici, pe la Lipova și pe la Radna.

Dar din ce ai trăit?

Din ce am căpătat.

Nu vrei tu să vii cu mine, la mama? îl întrebă ea înduioșată.

Era în fața ei, în ochii ei și mai ales în glasul ei atîta dragoste, încît fața băiatului se lumină.

El dete din cap, era însă atît de mișcat, încît nu putu să-i răspundă și mari stropi de lacrimi se iviră în ochii lui și se strecurară peste obrajii lui bătuți de soare și de vînt.

Nu plînge, Bandi, îi zise ea; de ce plîngi, că n-am să-ți fac nici un rău?

Dar, răspunse el, ai cunoscut pe mama și ai fost atît de bună cu ea.

Persida se cutremură.

Mergînd apoi spre casă, ea se încredință că băiatul, rămas singur din capul lui, se deschisese. Vorbăreț nu era nici acum, dar părea foarte cuminte și răspunsurile lui erau bine gîndite, oarecum bătrînești.

Viața lui sufletească era însă tot cea de mai nainte, și în curînd Persida a ajuns să se căiască de a nu-l fi lăsat să-și prindă peștii înainte. Îi era oarecum frică de el. Alipirea către dînsa era la dînsul un fel de boală sufletească, și ea nu mai putea să scape de privirea lui, care mereu îi reamintea ochii sticliți ai Reghinei.

Ducea, nu-i vorbă, codirile Marei în piață și, pe înserate, le adu­cea acasă, dar le făcea toate în grabă, se-ntorcea în fuga mare și se uita, întors acasă, cu un fel de îngrijire la Persida, ca și cînd s-ar fi temut că în lipsa lui i se va întîmpla ceva. Astfel dînsa nu mai putea să scape de ochii lui.

Duminica Tomii, dimineața, cînd a dat ochii cu dînsa, el era foarte neliniștit, iar după ce dînsa s-a întors de la biserică, el gemea, parcă le-ar fi știind și simțind toate, întocmai ca dînsa.

Marți după-amiazăzi Mara s-a întors acasă înainte de vreme și cu fața oarecum sperioasă.

Hubăr, așa ziceau toți, s-a certat cu feciorul său, care l-a rănit la cap și era să -l înjunghie cu un cuțit mare dacă una dintre calfe n-ar fi sărit la timp, ca să-l scape.

N-o privea lucrul acesta, și totuși ea tremura cuprinsă de simțămîntul că o mare nenorocire i s-a întîmplat, și a grăbit acasă, pentru ca nu cumva fiica ei să afle de la alții cele petrecute.

Persida o ascultă rîzînd cu ironie.

Minciuni! zise ea. Minciuni nerușinate! strigf mai tare. Nu e Hubărnațl în stare să facă lucrul acesta! Să mor eu dacă-i adevărat! Nu crede!

Nici nu credea Persida, dar ceva tot trebuie să fi fost la mijloc, și începu și ea să tremure.

Ochii ei se opriră asupra lui Bandi, care, auzind-o vorbind mai tare, se ivi în pragul casei.

Am să mă duc, urmă ea cuprinsă de o pornire covîrșitoare, și să aflu adevărul de la oameni care nu mint. Maica Aegidia trebuie să știe.

Dar ce te privește pe tine?! întîmpină Mara, cuprinsă de grijă.

Persida se opri în fața ei și se uită lung la ea.

Dă-ți, te rog, seama, îi zise apoi, ce-ar trebui să simtă el dac-ar afla că eu m-am certat cu d-ta și eram să sar cu cuțitul asupra d-tale. Ori nu este adevărat, și atunci trebuie să-ți scoți cît mai curînd gîn­dul acesta din cap, ori e adevărat, urmă ea îngrozită, și atunci sunt și eu vinovată!

De ce să fii tu vinovată?! strigă Mara ca scoasă din fire.

Pentru că niciodată nu și-ar fi pierdut rostul dacă n-ar fi avut nenorocirea de a da cu ochii de mine!

Mara se cruci de trei ori, una după alta.

Sfîntă Mărie, Maică Preacurată! strigă Mara. Ajută-ne, că ești milostivă. Nu mai sunt oare și alte femei pe lume?! Dacă n-ai fi fost tu, ar fi fost alta. Dacă n-are minte, nu are! De ce nu și-au ieșit și alții din fire?!

Pentru că numai pe el l-am ademenit! îi răspunse Persida deznădăjduită și-și luă mantela ca să plece, însoțită de Bandi.

Marei îi venea să i se pună în cale și să strige că numai peste tru­pul ei poate să iasă din casă. Dar de ce s-o oprească?!

Haid'! zise, lasă, c-o să Ai scoată maica econoama prostiile aces­tea din cap.

Persida dete cu îndărătnicie din cap și plecă cu pas iute și apăsat.

Nu! nimeni nu putea să scoată din inima ei simțămîntul că a fost nenorocită pentru casa lui Hubăr clipa în care ea s-a născut.

Pe drum spre pod inima i se bătea din ce în ce mai tare. Din ce în ce tot mai mult o cuprindea simțămîntul că acum, acum se hotărăște viața ei, și iar îi era parcă se află la marginea unei prăpăstii și nu se mai poate ținea, trebuie neapărat să-și ia avînt spre adîncime, iar vedea în fața ei pe Burdea rîzînd în bătaie de joc.

Sosită pe celălalt țărmure, în apropierea mănăștirii, ea se întoarse spre Bandi care alerga după dînsa. Plecase cu el de acasă, și totuși acum îi era ca și căzut din cer.

Îl cunoști tu, întrebă ea, pe feciorul măcelarului Hubăr?

Pe Hubărnațl, care a bătut pe tatăl fiindcă a fost rău cu mumă-sa? grăi el cu ochii plini de văpaie.

De unde știi tu? întrebă dînsa, cuprinsă de fiori.

Știu, răspunse el. Am văzut-o plîngînd și știe lumea. Acum Hubărnațl s-a întors acasă și l-a bătut pe el. E om rău Hubăr.

Era parcă vorbește într-aiurea băiatul și Persida nu mai cuteza să urmeze vorba cu el.

Îl cunoști dar pe Națl? urmă ea, schimbînd vorba.

Bandi dete din cap.

Poți tu să te duci să-l cauți, orișiunde ar fi, și să-i spui să mă aștepte azi, cînd mă întorc de la mănăstire, în dosul Sărăriei?

Bandi dete din cap.

Dar să nu spui nimănui nimic și să mă aștepți și tu acolo. Bandi dete din cap.

Du-te, Bandi, și umblă iute! zise ea, apoi își urmă cu inima încleștată drumul spre mănă știre, iar Bandi porni zăpăcit ca omul grăbit care nu știe încotro să apuce.

Nici nu era lucru ușor să-l gă sească pe Națl.

Ieșind atunci, după nenorocita ceartă cu tatăl său, din curte, Națl a stat și el zăpăcit.

Văzîndu-l, trecătorii s-au oprit din drum, și lumea, doritoare de a afla ce s-a petrecut, a început să se adune în fața casei. El nu mai putea să stea pe gînduri: trebuia să scape de privirile scrutătoare și, fără de a se mai gîndi, plecă spre casa lui Oancea, care fusese calfă la dînșii pe cînd el era ucenic și ținea la el și la mumă-sa.

Aici a stat pînă pe-nserate, cînd s-a dus la Griner, ca să se împru­mute cu cîteva sute de florini și apoi să plece și să se ducă departe de lumea aceasta, în care nu mai avea ce să caute.

Puțin în urmă Oancea a plecat și el la Hubăroaie.

Nu intra în mintea lui gîndul ca Națl să părăsească pe mumă-sa. Degeaba îi spunea Națl că el cu tatăl său nu se mai poate împăca și că mare nenorocire s-ar întîmpla dacă ei s-ar mai întîlni: Oancea ținea să-i împace, ori s-o facă pe Hubăroaie să-și părăsească bărbatul, care atît de mult îi amărîse viața.

Și Națl avea dreptate.

Lovindu-se în căderea lui de masa tocilei, Hubăr se rănise la cap și zăcea în pat. Tocmai grea nu era rana; bolnavul însă, rău cătrănit, era cuprins de fierbințeli și stăruia cu îndărătnicie ca feciorul său să fie fără de întîrziere arestat și tras în judecată pentru că a ridicat cuțitul ca să-l omoare.

Hubăroaie plîngea și nu mai putea să vadă pe nimeni în ochii ei. Îi venea să intre în pămînt de rușine și era în gîndul ei hotărîtă să vîndă casă și măcelărie, și vie, și pămînturi, și pruniști, tot ceea ce a agonisit, și să se ducă undeva unde nimeni n-o știe. Și iar stătea la îndoială, îi părea peste putință ca Națl, copilul ei cel duios și atît de blînd, să fi făcut ceea ce toți spuneau.

Oancea i-a venit dar ca trimis din cer. El știa adevăratul adevăr și inima ei de mamă simțea că numai așa cum spune el s-au putut pe­trece lucrurile.

Da! zise ea cu fața înseninată, Națl n-a putut să ridice cuțitul asupra tatălui său; el nu putea să nu arunce cuțitul cînd a văzut că tatăl său se apropie. Minte bărbatul meu; minte calfa; minte ucenicul; du-te, Oance, te rog, du-te și le spune că au mințit, ca lumea să știe adevărul!

Ea era împăcată, ea-l ierta, ea îi dădea dreptate și-l plîngea; cînd însă Oancea aduse vorba la împăcăciune, ea dete adînc mîhnită din cap.

Nu, zise ea, o minune ar trebui să se întîmple pentru ca tatăl său să-l poată ierta: s-ar învinovăți însuși pe sine și asta nu-i în stare să o facă.

Atunci lasă-l în știrea Domnului, grăi Oancea. Destul te-ai chi­nuit, și tot îți este feciorul mai mult decît el!

Hubăroaie se uită mirată la el.

Nu-i venise niciodată gîndul acesta, și îi părea peste putință ca cineva să -l aibă.

Asta, zise ea, e o nebunie. El este bărbatul meu!

Mirbele acele erau grăite cu atîta lepădare de sine, cu atîta umilință creștinească, încît Oancea ră mase cuprins de sfială.

Dacă Dumnezeu va voi să mă mîngîie, urmă ea peste puțin, îi va împăca și pe ei.

Știuse Națl că așa au să iasă lucrurile, ochii i se umplură cu toate aceste de lacrimi cînd Oancea îi spuse că mumă-sa n-a fost în îndoială asupra lui.

Marți seara, cînd Persida stătea cu Bandi în capul podului, Națl ședea cu capul rezemat în pumni și frămîntat de grele zbuciumări sufletești în fața lui Oancea.

Luase cinci sute de florini de la Griner și era hotărît ca, îndată după Inserare, să plece la Arad și de acolo la Viena.

Era hotărît și nu putea să plece.

Încercase în mai multe rînduri să scrie și nu era în stare să înșire zece vorbe. Atît îi păreau de seci, atît de minciunoase vorbele puse pe hîrtie, încît a rupt în cele din urmă hîrtia, cuprins de gîndul că puțin îi pasă dacă ea nu simte că nu poate să fie adevărat ceea ce lumea spune.

Oance, grăi el în cele din urmă cu glasul înecat, așmai avea să te rog ceva, dar să nu spui nimănui în lumea aceasta. M-ai înțeles? Nimănui în lume!

Mă știi, răspunse Oancea, ca și cînd ai spune unui mort.

Tu cunoști pe fata Marei? întrebă Națl.

Cum să n-o cunosc?! răspunse Oancea mirat.

Auzise, ce-i drept, și el ceva, dar era de mult de atunci și o uitase.

Ai vorbit vreodată cu ea? urmă Națl.

Niciodată!

Nu face nimic. Te rog să cauți a te întîlni cu ea, ca din întîm­plare, m-ai înțeles? ― ca din întîmplare, ca nici ea, nici alții să nu bănuiască că eu te-am trimis, și să-i spui cum s-au petrecut lucrurile.

Oancea știa că Națl e hotărît să plece peste cîteva ceasuri; el însă nu credea că va pleca, ba chibzuia fel de fel de chipuri de a-l opri. Ar fi putut dar să le lase deocamdată toate încurcate, nu se putu însă stăpîni și fără de veste îi scăpară vorbele:

De ce să-i spun?

Nu mă întreba de ce, grăi Națl, fiindcă nu pot să-ți spun și nici tu n-ai fi în stare să mă înțelegi. Eu nu pot să vorbesc cu ea, și mi-ar fi foarte greu dacă și dînsa ar crede c-am sărit cu cuțitul la tata.

Oancea nu mai zise nimic, deși numai cu mare nevoie se putea stăpîni, și astfel rămaseră iar tăcuți, fiecare cu gîndurile sale, în odaia pe jumătate întunecată.

În vremea aceasta Bandi alerga din băiat în băiat și dăduse de urma căutată cu atîta neastîmpăr.

Carevasă zică, o să mi-o faci și asta? întrebă Națl în cele din urmă.

S-ar putea să n-o fac! răspunse Oancea cînd capul lui Bandi se ivi în ușa crăpată și doi ochi căprui se îndreptară țintă spre Națl.

Națl tresări, cuprins de un fel de spaimă, și se ridică în picioare. Îi era, cum s-a uitat așa prin amurg, parcă vede ochii tatălui său și fără de voie se dete un pas înapoi. Uitîndu-se apoi mai cu dinadins la băiatul de care nu-și mai aducea aminte, el făcu iar un pas înainte și întrebă:

Ce e?

Să vii cu mine, răspunse bă iatul.

Unde?

Vino numai, că vei vedea, grăi iar băiatul.

Era de necrezut, era peste putință, și totuși Națl știa unde se duce, cine-l cheamă și nu mai era în stare să-și dea seama despre ceea ce face, ci porni, fără a se mai uita la Oancea, după Bandi, ca dus să-și ia osînda de moarte.

Și mult a trebuit să stea cuprins de zbuciumări sufletești în dosul Sărăriei, știind acum pe cine așteaptă și așteptînd în zadar.

Prea se petrecuseră repede lucrurile, și Persida, cea altfel atît de chibzuită, n-avea timp să-și dea seama despre ceea ce voiește, să-și croiască un plan și să-și adune puterile. Stăpînită numai de gîndul că toate sunt minciuni și că lucrurile trebuie neapărat să se pună iar în calea cea bună, ea nu băga de seamă că trecătorii se uită îngrijați după dînsa, iar sora care îi deschisese ușa rămase cuprinsă de spaimă cînd a dat cu ochii de ea.

Maica Aegidia se afla singură în chilia ei.

Ce e? ce s-a întîmplat? strigă ea speriată de fața Persidei și de mișcările ei.

Persida se opri în fața ei, înaltă, plină de putere, dar tremurînd din ce în ce mai tare.

Nu știa ce să-i răspundă, cum să-nceapă... Se dăduse de gol, se uita în ochii maichii Aegidia și nu putea decît să spună adevărul. Adeseori a simțit acum în timpul din urmă că-l iubețe, niciodată însă simță mîntui acesta n-a cuprins-o cu putere atît de covîrșitoare ca acum, sub ochii scrutători ai maichii Aegidiei.

Ea-și acoperi fața cu amîndouă mîinile și se lăsă în genunchi la picioarele maichii.

Maica Aegidia se plecă adînc înduioșată spre ea; deodată însă tresări ca lovită de un junghi, se îndreptă și rămase rece și cu fața aspră.

Ah! ce urîtă nenorocire, grăi dînsa încet și gemînd. Carevasăzică, e adevărat? Tu, Persida, tu, fata mea, ai putut să te uiți cu ochii doritori la acel om despuiat de toată simțirea bună!

Nu-i adevărat! strigă Persida ridicînd ochii spre dînsa. Nu se poate! Și dacă el a ridicat mîna asupra tatălui său, mă omor cu zile, mă îngrop de vie. Nu crede, maică! Sunt minciuni grăite de guri pizmătărețe șiră u voitoare!

Nu te înșela, fata mea, tu însăți pe tine, întîmpină călugărița. Hubăr zace greu rănit la cap, și el n-a putut să se rănească însuși pe sine. Orișicum s-ar fi petrecut lucrurile, chiar și dacă-ar fi mințit tatăl, e o grea pedeapsă de la Dumnezeu ca tatăl să-și învinovățească, fie chiar și pe nedrept, feciorul, și tu, copilă nevinovată, trebuie să fugi și să te depărtezi cu gîndul de această familie atît de greu certată. Dumnezeu cel atoateștiutor nu pedepsele fără de vină, și greu afară din cale trebuie să fie păcatul pe care au să-l spășească ei; nu te face și tu părtașă la această spășire apropiindu-te cu inima și cu gîndul de aceia pe care Dumnezeu i-a depărtat de la sine. Închide-ți ochii, ca să nu-i vezi, depărtează-ți gîndul, stăpînește-ți inima!

Persida rămase timp îndelungat nemișcată și cu ochii țintă la fe­reastra din care prima dată în viața ei îl văzuse.

Nu pot și nu pot! grăi dînsa în cele din urmă încet și ca aiurind prin vis. E un blestem pe capul meu și-mi e adeseori ca și cînd chiar mai nainte de a mă fi născut aș fi fost osîndită să sufăr împreună cu dînsul. Maică! urmă apoi ridicîndu-se în picioare și înșirînd vorbele cu vioiciune. Mi-e, cînd îmi dau seama, nesuferit acel om pătimașși pornit mereu spre viață fără frîu și știu că nu putem să ne apropiem fără ca să ne izbim unul de altul. Îndată însă ce-l știu suferind, mă simt dusă de o putere covîrșitoare spre dînsul. Ce să fac, maică?! Cum să scap de ispitire?

Du-te, fata mea, răspunse maica înduioșată, închide-te, cînd te cuprind asemenea porniri, în biserică, îngenunchează la icoana Maicii Preacurate, ridică-te cu inima și cu gîndul spre Dumnezeu, roagă-te și mereu te roagă, căci nimic nu poate covîrși puterea rugăciunii pornite din inimă curată! Altă scăpare nu ai!

Persida încetul cu încetul se potoli și o liniște senină se revărsă în cele din urmă peste fața ei.

Sărmana mea mamă! grăi dînsa în cele din urmă. Mult s-a te­mut dînsa... și atît de adeseori mă cuprinde simțămîntui că repaosul sufletesc numai aici, între zidurile aceste, aș putea să-l găsesc.

Maica Aegidia făcu un pas spre dînsa și, cu ochii muiați în la­crimi, îi apucă cu amîndouă mîinile capul și o sărută pe frunte.

Acesta să fie, zise dînsa, cel din urmă al tău gînd de scăpare, și atunci cînd nu Ai va mai rămîne nimic, să-ți aduci aminte că sfîn­ta noastră biserică primește în sînul ei pe toți cei ce caută mîngîiere și adăpost.

Persida îi sărută în mai multe rînduri mîna, apoi se depărtă cu pas ușor și astîmpărat.

Se Inserase cînd ea începu a trece podul, o seară liniștită și călduroasă. Apa Murășului, liniștită și ea, se revărsa oarecum pe furișate și numai pe la pontoane pleoșcăia abia simțit. Din cînd în cînd se arunca pe ici, pe colo cîte o mreană peste luciul ei și cădea iar pleoșcăind în valuri. Liliecii ieșiți de la Sărărie fluturau mereu pe dea­supra podului, iar dincolo, peste Murăș cînta o privighetoare.

Bandi nu se vedea nicăieri.

Persida se opri neliniștită.

Nu mai încape îndoială că băiatul a găsit pe Națl și că amîndoi o așteaptă în dosul Sărăriei.

Ea răsuflă o dată din greu; îi era parcă o-neacă ceva și nu mai găsește aer.

Nu se poate! șopti ea. N-așfi vrednică de lumina zilei dacă l-aș părăsi și eu cînd toți îl nedreptățesc... Ce face el în deznădăjduirea lui?! Da! are maica Aegidia dreptate, mai bine ar fi pentru mine să fug de el, dar nu m-aș ierta, urmă ea luîndu-și avînt, niciodată nu m-aș ierta și viața întreagă mi-ar fi o necurmată mustrare.

Ca dusă apoi de o putere tainică, ea se-ntoarse și o luă cu pași mari, hotărîți și iute călcați spre Sărărie.

Națl, care aștepta chinuit de îndoieli, tresări cînd o zări în depărtare, apoi rămase ca înfipt în pămînt, iară Bandi făcu înviorat cîțiva pași, arătînd spre ea.

Ce e, Ignatius? grăi dînsa? Ce s-a întîmplat? Cum a căzut o atît de groaznică nenorocire pe capul tău?

Era în acel "Ignatius" pe care nu-l mai auzise de la nimeni, în tonul cu care vorbise ea, în întreaga ei fire atîta căldură, atîta inimă deschisă, o atît de curată iubire, încît el rămase cuprins de uimire și uitîndu-se la ea ca la o ivire mai presus de fire.

Tu nu ai ridicat cuțitul asupra tatălui tău! urmă ea.

Nu! răspunse el ușurat. Îl aveam din întîmplare în mînă și l-am aruncat cînd el s-a apropiat de mine.

Cum, atunci, s-a rănit el? urmă ea.

Nu știu! răspunse el strîmtorat. A voit să mă pălmuiască și eu l-am depărtat de la mine. Se vede că s-a împiedicat de tocila care se afla în dosul lui și s-a lovit cu capul de piatră!

Persida-și acoperi fața cu mîinile și tot vedea parcă în fața ei sîn­gele țîșnit.

Ah! ce nenorocire! strigă ea îngrozită. Cuprinsă apoi de o pornire neînțeleasă, ea făcu un pas spre el ca și cînd ar voi să-i scoată ochii cu ghearele. Nemernicule! șopti cu patimă. Obrazul tău n-ar fi fost el oare mai curat dacă, fie chiar și pe nedrept, ar fi suferit cu fiiască răbdare palmele? Trebuie să-i fi zis ceva, ca să-l scoți din răbdare, și pă catul de-a fi scos din răbdare pe părintele tău e destul de mare ca să fie răsplătit cu palme.

Am făcut rău, răspunse el tare și fără de șovăire, și mă căiesc.

Persida era învinsă și muiată. Era cu totul altul omul pe care-l vedea în fața ei, blînd, duios, purtat de cele mai bune porniri.

Cîtă durere mie și ție și sărmanei tale mume și cîtă mulțumire diavolească oamenilor răi din fire dintr-o singură clipă de nechibzuință, urmă ea înduioșată. Tu să te duci să-i ceri iertare, să i-o ceri mereu pînă ce nu ți-o dă...

Știu că în zadar mă voi umili, grăi dînsul întristat, dar din iu­bire către mama și către tine am s-o fac și asta!

Are să se moaie, zise dînsa înviorată. Maica Aegidia și părintele pleban îl vor îndupleca după ce vor fi încredințați că ești năpăstuit!

El se uită lung la ea, mai întîi cu un fel de mirare, apoi cu milă și rîzînd în cele din urmă cu amărăciune.

Sărac de sufletul tău! grăi el încet. Curat și pornit spre bine, el vede lumea sub cer senin; eu însă, tulburat din mine însumi, nu mai pot vedea în viață decît furtună și zbuciumări. Nu te amăgi însăți pe tine, urmă el mai tare, și nu mă ispiti pe mine. Se poate că tatăl meu se va muia ori va face, pentru ochii lumii, ca și cînd s-ar fi muiat. Eu mă-ndoiesc, dar cu putință este. Mie însă tot nu mi-ar fi dată pacea, căci sunt certat însumi cu mine, și-n toată clipa ar trebui să mă tem că-mi voi pierde iar sărita, și grozavă nenorocire mi se poate întîm­pla. E înspăimîntător gîndul că nu poți să trăiești în pace cu părintele tău, dar mă stăpanele gîndul acesta și mi-e adeseori parcă nu mai sunt în toată firea. Un demon nevăzut mă urmărește și-mi reamintesc mereu suferințele pe care muma mea și eu le-am avut și le vom avea pe urma lui: mă înspăimînt cînd mă gîndesc la el, tremur cînd îl văd și-mi vine să fug cu ochii închiși cînd ajung a fi singur cu dînsul. Asta e o boală fără de leac, un blestem greu pe capul meu: nu-mi mai sta în cale; lasă-mă să mă duc gonit de soarta mea și fugi de mine și nu te mai uita-napoi și-nchide ochii, ca să nu mă mai vezi, și alungă-mă din gîndul tău. Tu ești prea bună pentru mine, strigă el deznădăjduit, și sufletul tău cel curat se spurcă însuși pe sine prin gîndul de mine! Fugi!

Uitîndu-se cu ochii mari și înduioșați la dînsul, Persida prindea una cîte una vorbele de pe buzele lui, și cu cît mai mare era deznădăjduirea lui, cu atît mai senină se făcea fața ei.

Nu! grăi dînsa în cele din urmă cu liniștită hotărîre. N-am să mă înspăimînt, n-am să fug, n-am să te părăsesc, zise și-i apucă mîna și se alipi de el și-și trecu gingașbrațul peste gîtul lui. Ah! urmă apoi ca dusă-n altă lume, ce ademenitor e gîndul că am să te scot din întunericul în care ai căzut, să-ți luminez viața, să te văd... iarăși voios ca odinioară. Am eu, eu am să te scot, să te luminez, să te văd. Uită-te la mine și rîde cum ai rîs atunci cînd ne-am întîlnit pe pod, Igna-tius! uită-te! adause privind cu nebiriută stăruință în ochii lui.

El se uita rîzînd cu ochii scăldați în lacrimi în ochii ei plini de văpaie.

Plecîndu-se apoi puțin, el atinse încet și sfios cu buzele tîmpla ei, o sărută și o depărtă încet de la dînsul aruncînd o căutătură de ochi la Bandi, care se uita cu mirare la dînșii.

Persida tresări ca deșteptată din somn.

Mîine, tot aici, tot pe timpul acesta, zise ea, apoi se depărtă cu pas grăbit, făcîndu-i bă latului semn să vie cu dînsa.



XV

ISPRĂVILE LUI TRICĂ


Marta avea trei copii, doi băieți mai mici și o fată mai măricică, Sultana. Era trecută Sultana de unsprezece ani, adică fată aproape mare, dar mama ei, măritată mai-nainte de a fi împlinit vîrsta de cincisprezece, se simțea încă femeie de tot tînără și era mereu gătită, mereu voioasă, aproape zburdalnică, doritoare de petreceri și ușoară, așa se zice, și de inimă, și de minte.

Adevărul e că Marta numai de inimă era ușoară. Avînd bărbat pe Bocioacă, ea se deprinsese ca toate să vie de-a gata și n-a ajuns niciodată să afle ce sunt grijile vieții. Se bucura dar de ziua de astă zi, adepta cu părere de bine pe cea de mîine și căuta totdeauna și în toate împrejurările numai ceea ce îi făcea plăcere: celelalte erau în grija bărbatului.

E deci lucru firesc că dînsa, femeie adevărată, o singură grijă sta-tornică și neadormită avea: să-și păzească bărbatul. Ținea să intre în voile lui și să-i placă, ținea însă mai ales să-l ferească de ispitiri. De aceea se simțea mai bine între bărbați decît între femei, îi erau nesuferite femeile frumoase, nu putea să le vadă în ochi pe cele care plăceau și lua drept dușmancă neîmpăcată pe nevasta despre care bărbatul ei scăpa vreo vorbă bună. Femeia cea mititică, durdulie și blajină se făcea într-însa leu-paraleu cînd bărbatul ei își dădea pe față slăbiciunea pentru vreo altă femeie.

Degeaba au fost dar silințele lui Bocioacă de-a o pune bine cu Persida.

Lasă că-i părea prea așezată Persida, prea sfătoasă, prea înfumurată și bătrînicioasă, dar ea nu putea să-nțeleagă ce adică le place bărbaților în acel muieroi, cum îi zicea dînsa, și simțea o mulțumire diavolească dacă putea să-i găsească Persidei vrun cusur și s-o grăiască de rău.

Atît i-a trebuit apoi lui Bocioacă pentru ca să nu-și mai dea silința de-a mărita pe fata Marei. Om cu slăbiciuni, el se simțea măgulit cînd vedea că nevasta lui le place și altora, și era mîngîiat în suflet cînd simțea că dînsa nu lasă pe alte femei să se apropie de dînsul; ținea însă mai presus de toate să n-o mîhnească și nu era în stare să grăiască de bine pe vreun om care îi era ei nesuferit.

Știa Bocioacă prea bine că i se face Persidei o mare nedreptate: tocmai de aceea însă el răsplătea nedreptatea aceasta prin o neobișnuită bunătate față cu Trică, fratele ei. Trică era omul lui de încredere, mîna lui cea dreaptă, al doilea stăpîn la casă, cum n-ar mai fi putut să fie decît feciorul ori ginerele lui. Lasă că Trică era vrednic de toată încrederea, sprinten, isteț și gata la orișice, dar cînd era vorba de dînsul, era și Marta de un gînd cu bărbatul ei.

Nu trece-n lumea aceasta nimic peste prevederea femeii care e mumă și are fată. E broască mititică fata, încît abia poate să alerge de ici pînă colo, și muma începe a se îngriji ca nu cumva să rămîie fată bătrînă și chibzuiește cum are să o mărite; iară Marta avea fată măricică, pe care peste trei-patru ani putea s-o mărite. Era hotărît în gîndul ei că un bărbat mai bun decît Trică n-ar putea să-i găsească. Era ca făcut anume pentru fata ei, voinic, deștept și harnic, plin de inimă și supus, tocmai potrivit la vîrstă, bărbat mai bun decît Bocioacă și minunat ginere în casă.

Atît era de înfiptă Marta în gîndul acesta, încît ea nu băga de seamă că Trică nu se simțea deloc și era cel mai nespălat și mai nepieptănat, cel mai soios dintre calfe și că foarte ușor s-ar putea întîmpla ca Sultana, fată curățică, să aleagă mai tîrziu, după ce i se vor fi deschis ochii, vreun alt flăcău, mai potrivit cu dînsa. Chiar acum ea-l socotea mai puțin decît celelalte calfe și-l lua drept un fel de slugă proastă, căreia poate să-i poruncească orișicine.

Mai puțin încă decît ei îi trecea lui Trică prin minte gîndul că are vreodată în viața lui să-și bată capul cu Sultana, ținea la ea, fiindcă era fata lui Bocioacă și a nevestei lui, și-i făcea toate voile, dar, luat de scurt, n-ar fi putut să-ți spună dacă e oacheșă fata ori bă lană, ci ar fi zis numai, așa, pe nimerite, că e mai mult oacheșă și cu ochii albaștri, fiindcă așa era și muma ei.

Pe muma ei o știa Trică foarte bine. Și cum, Doamne, să n-o știe, cînd îi era stăpînă atît de bună?! Dacă avea să mute vreun dulap din casă, să urce vreun coșori vreun sac în pod, să coboare vreo pu-tină în pivniță ori să ia ceva din cămară, pe el îl chema, și tot pe el îl lua cu dînsa și cînd avea, fie peste zi, fie seara, să meargă undeva. Nu simțea Trică deloc că, ajuns calfă în toată firea, nu-i prea șade bine să fie mereu în coada stăpînei sale, ci se bucura că poate să-i facă voile și se uita și-n ochii, și-n gura ei, încît ar fi fost, de dragul ei, în stare să se pună-n harță pînă chiar și cu soră-sa. Ba s-a și pus, fără ca să-și dea seama.

Marta n-o grăia, ce-i drept, în fața lui nici de rău, dar nici de bine pe Persida: lui îi era însă destul și atît ca să știe că stăpînă-sa nu are tocmai cele mai bune păreri despre soră-sa. Iar stăpînă-sa nu putea să n-aibă dreptate; simțea și el că Persida e, în adevăr, prea sfătoasă și prea încăpățînată. Dar tot sora lui era.

Acum, cu cele petrecute la casa lui Hubăr, Marta a scăpat vorba că Persida a putut să aibă slăbiciune de un om ca Națl.

Obrajii lui Trică se făcură roșii ca bujorul.

Nu, zise el, ea s-a ferit de dînsul, dar el umbla după dînsa. Asta n-o știuse Marta.

Unde? întrebă Marta.

Trică simțea că asta n-avea s-o spună, dar nu putea să nu ră spundă cînd stăpînă-sa-l întrebase.

De mult acum, ră spunse el cu anevoie, cînd ne aflam la Arad.

Așa?! grăi Marta, care abia acum începu să-nțeleagă cele pe­trecute toamna trecută.

Și multe poate să înțeleagă femeia deșteaptă cînd începe să înțeleagă.

Mare lucru tot n-ar fi fost însă dacă nu s-ar mai fi nimerit la mijloc și Oancea.

Oancea era cel mai bun om din lume și mai ales pentru Hubăroaie și pentru feciorul ei ar fi fost în stare să sară și-n apă, și-n foc.

El avea însă păcatul că nu știa să se stăpînească. Stînd la lucru ori mergînd în căile lui, el vorbea singur, adeseori atît de tare, încît oamenii se uitau dînd din cap după el, iar nopțile bolborosea întruna prin somn. Cum ar fi putut el să tacă?!

Națl nu i-a spus, ce-i drept, atunci seara, unde l-a dus Bandi și ce-a pus la cale; prea ar fi trebuit însă Oancea să fie prost ca să nu-și dea cu socoteală că Bandi numai de la Persida putea să vie. Națl s-a-ntors apoi cu totul schimbat acasă și n-a mai plecat, cum fusese vorba, iar zilele următoare maica econoama și popa cel nemțesc umblau cu ca­pete să-l împace pe Hubăr cu feciorul său. N-au putut, ce-i drept, să-i împace, dar încetul cu încetul tot orașul a aflat cum s-au petrecut lucrurile, iar Hubăr nu mai stăruia ca feciorul său să fie tras în judecată. Se vedea cît de colo mîna Persidei.

Pe-nserate Națl pleca fără ca să spună unde se duce: asta-l ardea pe Oancea; trebuia să spună, fie chiar și numai nevestei sale, ceva, nu însă vorbind singur, nici bolborosind prin somn, ci de la rost la rost, cum vorbește omul cînd vrea să se ușureze. Nu-i vorbă, tot aco­lo venea, fiindcă nici așa Oancea nu vorbea, ci scăpa vorbele de se vorbea dintr-însul.

Pare-mi-se, i-a zis el nevestei, dar nu știu, ba nici nu cred.

Nevastă-sa însă știa hotărît și credea neîndoios că serile Națl se duce să se întîlnească cu Persida, și cînd o nevastă știe și crede ceva, puțin mai trece pînă ce știu și vecinele.

Aha! zise Marta, cînd vorba ajunse pînă la dînsa. Și: Ce ți-e femeia?!

Parcă se bucura c-a prins-o pe Persida cea smerită. Zicea, fără îndoială, că nu crede și era foarte supărată că alții cred; trebuia deci să-i spună și lui Trică o vorbă, ca să știe băiatul și să-i spună mamei cam ce fel vorbește lumea.

Trică s-a făcut foc, nu însă pentru că soră-sa se întîlnește cu Națl, ci pentru că-i era rușine de stăpînă-sa.

Nu! Era peste putință! Națl a fost totdeauna și era, mai ales acum, în gîndul lui, cel mai nemernic om, și nu putea să se uite Persida decît cu groază la un asemenea om.

El, cu toate aceste, se temea, și cu cît mai mult se gîndea, cu atît mai vie îi era temerea.

Omul acela turbat, mai ales acum, era în stare să le facă toate ca s-o scoată din minți pe Persida, s-o ademenească, s-o înșele, s-o prostească.

Și nu-i făcea bine lui Trică să se gîndească la asemenea lucruri. Era tocmai la vîrsta cînd e mai nebunatic flăcăul și, gîndindu-se așa, el vedea mereu în fața lui pe stăpînă-sa și se înspăimînta... Ce-ar zice ea dacă Persida în adevăr ar fi, în cele din urmă, destul de slabă ca să intre în voile neamțului?! Grozavă rușine!

El trebuia să facă ceva!

Dar ce să facă?

Lucrul cel mai firesc era să se ducă și să-i spună mamei sale, ca să bage de seamă, s-o închidă pe Persida în mănă știre, ori s-o păzească într-alt fel mai bine. Așa și era hotărît să facă. N-a putut însă. Cînd era să se ducă, îi venea greu, îi era rușine.

"Am, își zise el, să vorbesc cu Persida deschis, cum am mai vorbit, și să-i spun, cum i-am mai spus, că are să fie rău dacă nu se ferește de neamțul acela."

Nici asta nu-i venea însă s-o facă. Simțea acum, ceea ce atunci încă nu putea să simtă, că degeaba-ți dai silința să păzești pe un om cînd el însuși nu se păzește. Ce ar fi făcut adică el dacă cineva i-ar fi zis să nu se mai uite la stăpînă-sa, să nu se mai apropie de dînsa, să nu mai vadă brațele ei și carnea cea moale de pe gîtul ei?! S-ar fi supărat foc și tot ar fi făcut cum îl trage inima. Știa și el însuși și nu mai era nevoie să -i mai spună și alții că e primejdios lucrul acesta și se ferea de el: tot așa știa și Persida că trebuie să se ferească de neamțul.

Mai bucuros ar fi fost Trică să nu facă nimic, să nu se amestece, să lase lucrurile în mersul lor; era însă la mijloc stăpînă-sa, care parcă nu se mai uita la el ca mai înainte.

Trebuia să facă ceva, să arate că e om și el.

Trebuia, dar nu știa ce, iar omul se supără cînd nu știe ce să facă, și supărărea te pune în cele din urmă la cale.

Frămîntîndu-se așa din el, Trică a ajuns în cele din urmă de-ar fi fost în stare să se arunce ca un leu asupra lui Națl, care atît de mult îl supăra.

Pe-nserate deci el s-a dus spre casa lui Oancea, și sîngele i s-a oprit în vine cînd a văzut că în adevăr Națl iese, pleacă și se duce undeva așa singur.

S-a luat după el, așa pe departe, ca să-l urmărească nebăgat în seamă, apoi să se apropie cînd vor putea să fie singuri și să-l ia de scurt. Pe cînd însă Națl își căuta de drum liniștit, ca omul care știe unde se duce, Trică era galben la față și la fiecare pas se înfigea tot mai tare în gîndul că are să-l apuce pe neamț și să-i sucească gîtul.

În dosul Sărăriei, cînd el se apropie, Națl se opri tulburat în loc. Nu știa ce să -i facă și cum să se poarte. Vedea deslușit că Trică a aflat ceva, și singurul lui gînd era să-l ducă de aici, ca nu cumva Persida, care putea să sosească în toată clipa, să dea peste el.

Trică nu prea știa nici el cum are să -nceapă.

Au stat dar cîtva timp uitîndu-se unul la altul, și cum se uitau așa, Trică nu mai vedea, parcă, pe omul pe care-l știuse el. Era-n ochii lui Națl, împrejurul buzelor lui, în trăsăturile feței lui, era în tot felul lui de a fi ceva ce te muia.

De! pe om n-ai să-l judeci mai-nainte de a te fi uitat bine în ochii lui.

Uite, grăi Trică în cele din urmă, tu umbli, așa se zice, după soră-mea!

Dar de ce să te mint? răspunse Națl așezat. Nu mai ești copil acum și vei înțelege că n-am încotro. Am umblat, urmă apoi plecînd spre Murăș și mi-e dragă și acum, mai dragă decît orișicui în lumea aceasta, chiar și decît ție: mai departe însă nu e nimic... nu e, adăugă îndurerat, și n-are să fie. Ea nu-i femeie ca altele, iară eu m-aș omorî mai bucuros decît să-ncerc a-i face vreun rău. Lasă-i pe oameni să vorbească: sunt răi și nici nu știu ce zic!

Mirbele aceste erau grăite cu o liniște atît de tînguioasă, încît Trică, îndurerat și el, nu-și mai dădea seama că lucrurile au ieșit cu totul altfel de cum și le închipuise și el ar fi voit să-l mîngîie.

Dar acum, îi zise, unde ai plecat? unde te duci?

Națl se uită cu coada ochiului înapoi, ca să vadă dacă nu cumva s-a ivit Bandi, care venea totdeauna înaintea Persidei. Gîndul lui era că băiatul, văzîndu-l cu cineva, va vesti pe Persida, ca să mai aștepte. Tocmai de aceea nu voia să se depărteze prea tare, fiindcă se temea că Bandi nu-i va mai vedea. Se opri dar strîmtorat pe țărmul rîului. Îi era greu să mintă și tot trebuia să facă ceva ca să-l depărteze pe Trică.

Mă duc, îi răspunse, să mai ră suflu cel puțin acum seara, cînd oamenii nu mă văd și copiii nu arată cu degetul după mine. Tu du-te acasă și nu-ți mai bate capul cu lucruri în care tu nu poți să schimbi nimic!

Grăind aceste vorbe, el porni de-a lungul țărmurelui la deal.

Uite, grăi Trică mergînd după el, să nu te superi: n-ar fi oare mai bine să pleci pe un an, doi de aici?

Națl se opri și se uită lung la el.

Era singurul om care-l sfătuia să plece, și îi dădea sfatul acesta fără de nici un gînd ascuns.

Uite, îi zise și el, așa zic și eu, dar nu pot să plec, sunt prea slab...

Cum nu poți dacă vrei?!

Națl se uită iar înapoi și parcă -l cuprindeau amețelile. La colțul Sărăriei se ivise Bandi, care venea spre dînșii, și cîțiva pași în urma lui stă tea Persida, înaltă și nemișcată. Nu mai era chip să scape de Trică, și urît lucru ar fi fost dacă el se întîlnea cu soră-sa aici fără ca să fi fost de mai-nainte pregătit pentru aceasta. Trebuia să-i vorbească deschis.

El își adună toate puterile.

Trică, gră i apoi apucîndu-i mîna, tu cunoști pe soră -ta și ții la ea: ce ai zice tu dacă cineva ți-ar spune că ea nu mă lasă să plec?

Cum nu te lasă? întrebă Trică zăpăcit.

Zice, răspunse Națl așezat, că vine, dacă plec, și ea după mine. Trică rămase nemișcat. Îi era parcă tot sîngele i se răcise în vine. O cunoștea pe soră-sa, îi cunoștea firea și le știa, parcă, toate.

Carevasăzică, e adevărat, grăi el, că voi vă întîlniți!?

În toate serile, răspunse Națl.

Trică se cutremură, ră suflă o dată din greu și sîngele i se puse iar în mișcare. Era lucru grozav!

Tu singur cu ea toate serile aici! șopti el cu glas înăbușit de patimă.

Nu, rfspunse Națl, singuri nu! Ferit-a Dumnezeu. Dacă singuri am fi fost, poate că n-am mai trăi astăzi. Era însă cu noi băiatul Ban­di, care nu ne lăsa din ochi și tresărea mereu...

Adică mai știe cineva și mîine are să știe toată lumea! Știi tu, nemernicule, că mi-ai necinstit sora, că ai nenorocit-o pe toată viața? urmă apoi cu glas înăbușit și puse mîna în pieptul lui Națl.

Era o prostie ceea ce făcea Trică, deoarece om voinic o fi fost el, nu-i vorbă, dar cu Națl nu se putea măsura. Omul supărat însă nu-și dă seama despre ceea ce face, și Trică își închipuia că neamțul are să rămîie, ca tot omul vinovat, cuprins de spaimă și pe jumătate leșinat.

Națl se înțepeni însă ca stîlpul bătut în pămînt, încît Trică rămase rușinat. Tocmai rușinea aceasta îl îndărătnici apoi și, cuprins de un fel de turbare, el lovi pe Națl cu pumnul în față, încît sîngele îi porni și pe nas, și din gură.

Națl se dete amețit un pas îndărăt, apoi apucă pe Trică de amîn-două mîinile și-l ținu departe de sine.

Ah! zise el cuprins de adîncă amărăchine, ce blestem pe capul meu ca toți să se lege de mine și să-mi ispitească puterea?! Vino-ți în fire, omule, că om sunt și eu și așputea să-mi pierd sărita.

Bandi, care se apropiase și-i recunoscuse, se întoarse în fuga mare înapoi, iar Persida, văzîndu-i încăierați, porni în pași mari spre dînșii.

Lovele-mă cît vrei, urmă Națl, că eu tot nu vreau să mă bat cu tine, dar vino-ți în fire și înțelege că n-ai să mă loveai, ci să mă ajuți.

Trică se opintea să-și scoată mîinile, era însă ținut ca-n verigă de oțel.

Ești tu mai tare decît mine, răcni el în cele din urmă, dar tot am destulă putere ca să te arunc în Murăș fie chiar și dac-aș cădea și eu cu tine!

Prostule! răspunse Națl rîzînd cu îndîrjire. Cu ce te-ai alege? Aș ieși iar înot, ba te-aș mai scoate și pe tine.

Trică-l mușcă de mînă.

Atins de o durere sfîșietoare, Națl îl scăpă din mîini, dar îi dete în același timp brînci, de-l aruncă departe de la sine.

Ce e aici?! strigă Persida și sări să-i dea ajutor lui Trică, pe care abia-l putu ridica. Călăule! zise apoi mergînd spre Națl; deodată însă ea se opri și, văzîndu-l plin de sînge, se dete îngrozită înapoi.

Era cu totul altă femeie.

În timpul celor din urmă nouă zile, de cînd se întîlneau toate serile cu Națl, ea căzuse încetul cu încetul și pierduse gîndul bun pe care însăși îl avea despre sine și despre lume. Se simțea nemernică și gata pentru orișice faptă rușinoasă, iar acum, în clipa aceasta, uitîndu-se la fratele ei, se vedea pe sine însăși umblînd copilă desculță printre picioarele oamenilor din piață, ră sturnînd mese și încăierîndu-se cu copiii.

Fata Marei ieșind iar la iveală în fața sîngelui, ea era gata să se arunce orbiș și să dea, să zgîrie și să muște fără ca să mai întrebe pe cine și de ce.

Zadarnică a fost purtarea de grijă a maichii Aegidiei, căci nimic nu poate să șteargă reamintirile copilăriei.

Ce a fost aici?! strigă ea cu ochii încruntați,

Orișice a fost, numai tu ești de vină, și orișice ar mai urma, vinovată numai tu ai să fii! îi ră spunse Trică, pe care-l cuprinsese deodată un nemărginit dispreț față de soră-sa. Numai tu, care nu lași pe omul acesta în pace și înșeli pe binevoitorii tăi, înșeli pe muma ta, m-ai înșelat pe mine, ca să-l poți scoate pe el din minți! Ticăloaso! Ticăloasa ticăloaselor!

Așa era, și Persida cea alte dăți atît de mîndră stătea nemișcată, umilită, cu capul plecat în fața lui.

Națl însă făcu cîțiva pași rar călcați spre Trică.

Măsoară-ți, te rog, vorbele, îi zise el stăpînindu-se, că pe mine poți să mă loveai fără să mă scoți din răbdare, dar pe ea să n-o atingi, căci de o mie de ori de i-ai fi frate, rămîi strivit la picioarele ei! Ea binele mi l-a voit, dar sunt blestemat eu că stric viața celor ce binele mi-l vor!

Cine, dracul, m-a făcut pe mine să mă amestec în treaba asta?! zise Trică, cuprins de simță mîntui că puțin îi mai pasă de cele ce vor urma. Eu tot n-am s-o mai scap nici de nenorocire, nici de rușine.

Liniștiți-vă, că o să scăpați voi toți de mine, grăi Persida, cuprinsă de o durere atoatecovîrșitoare. Eînspăimîntător gîndul vieții petrecute în lumea aceasta, și fiecare clipă de mulțumire e numai un repaos trecător după un lung șir de grele suferințe. Cuprinsă de o grea boală sufletească, în care am că zut din clipa zămislirii mele, eu alerg chinuită prin lume, mă muncesc însămi pe mine, și cînd țip, cînd răcnesc de durere, oamenii, semenii mei, nu-și dau seama că tot ca mine suferă și ei și nu împătășesc durerea mea, ci se depărtează cu dispreț de mine. Știu, urmă ea cu vioiciune, că o nenorocire e pentru noi amîndoi că ne-am văzut și ne vedem, dar sufletul mi se umple de o nespusă dulceață cînd privesc în ochii lui, fie ei chiar încruntați, și mă cutremur cînd mîna lui mă atinge. Nu eu din mine însămi voi-esc, nici nu voința lui mă siluiește, ci o soartă neînduplecată ne ține sub stăpînirea ei, și nu putem altfel decît cum putem. Îmi arde pă mîntui sub picioare cînd stau, astfel pe ascuns venită, cu dînsul, și totuși viață pentru mine sunt numai clipele petrecute cu dînsul: de aici înainte totul e zbuciumare, neliniște mistuitoare, dorință fierbinte. Nemaiputînd să port rușinea pe care eu însămi mi-o fac, nu-mi mai rfmîne decît să fug din lume, fie în mormînt, fie în tăinicia unei mănăstiri. Trică dragă, fratele meu cel dulce, nu mă osîndi, ci mîngîie pe mama noastră cea bună și plîngi și tu dimpreună cu noi! Aceste erau vorbe în fața cărora Trică nu putea să stea țeapăn.

N-am zis nici eu, grăi el plîngînd cu lacrimi mari, că tu ești rea, Persido. Ești suflet bun și plin de duioșie! Mi-e greu însă cînd te văd unde ai ajuns și-mi vine să turb și-aș fi în stare să fac moarte de om! Uite, urmă el ridicînd mîna spre cap, aici mi se face, parcă, un nod cînd mă gîndesc că nu te mai pot gîndi cum te știam pînă acum. Voi trebuie să vă luați, adăugă el tare și hotărît.

Asta nu se poate, îi răspunse Persida, oarecum obosită de gîn­dul acesta, care atît de mult o frămîntase. Lasă că nici mama, nici tatăl lui n-o să-și dea niciodată învoirea, dar chiar și dacă s-ar putea, nu e binecuvîntată de Dumnezeu că snicia făcută peste voința părinților.

Prostii! grăi Trică. Ce vă pasă de dînșii dacă altfel nu puteți trăi! Eu nu știu, nu înțeleg...

Las-o, îl întrerupse Națl, că n-o îndupleci, ci o faci numai să-și iasă din fire.

Și în adevăr Persida se dete ca speriată înapoi.

Nu mă ispitiți, șopti ea încet, că sunt slabă și Dumnezeu vede și ceartă! Nu! urmă apoi, mai presus de muma mea e numai Dumnezeu și numai lui mă pot da fără de voința ei!

Grăind aceste vorbe, ea se depărtă, ca dusă de o hotărîre nestrămutată, cu pași mari și cu capul ridicat, ca odinioară.

Persido! strigă Trică și porni după dînsa.

Națl îi puse mîna pe umăr, ca să-l oprească.

N-o mai întărîta, îi zise, așa face de cîteva zile. Și-a pierdut somnul, se zbuciumă stînd, peste zi, așa singură, nu are cui să-și împărtășească gîndurile, zice că s-a pus în vrajbă cu toată lumea și e adeseori ca ieșită din fire; iar se potolește însă dac-o lași de capul ei.

Trică se opri: el însă nu putea să se uite în fața lui Națl. Ochii lui se opriseră la sîngele scurs pe haine și la mîna care începuse a se umfla; îi venea să intre în pămînt de rușine; nu mai înțelegea cum a putut să fie atît de pripit; îi era milă și ar fi voit să ceară iertare.

Lucrul acesta trebuie să se aleagă într-un fel! Așa, ori așa! răspunse el, apoi plecă cu pași mari după Persida, care se depărtase cu Bandi pînă spre colțul Sărăriei.

Alergînd însă, el își scurta pașii.

Îi era parcă stăpîna lui le știa toate și se uită cu mirare la el.

"Dar ce-mi pasă mie?! Ce am eu să mă amestec în treburile aceste?!" grăi în cele din urmă și apucă alt drum, spre Lipova, în vreme ce Națl se întorcea spre Murăș ca să se spele de sînge și să-și lege mîna.

"Ce-mi pasă?!" zicea Trică, și nici că i-ar fi păsut, poate, dacă n-ar fi fost feciorul Marei, care nu știa să fie nepăsătoare. I se răscolea însă toată firea cînd se gîndea la starea în care se afla soră-sa.

Femeie năvalnică, ea putea într-o clipă de amără chine să-și curme șirul zilelor; femeie îndărătnică și crescută de călugărițe, ea putea să se lepede de legea ei și să se înfunde în vreo mănăstire. Sărmana ei mamă! Ce-a păcătuit ea ca să-i cadă toate aceste pe cap?!

"Și adică de ce n-ar putea să trăiască ei și așa, necununați?! zise el. Dacă se iubesc, e voința lui Dumnezeu, și puțin le pasă pe lume și de popi! Tot e mai bine așa!"

Da! însă cu Persida nu puteai să vorbeai liniștit; ea era ca smintită.

Deodată el se opri, cuprins de un gînd cu totul nou.

Sîn-Miclăușul nu era departe; mergînd bine, în vreo trei ceasuri putea să sosească acolo, iar în altre trei ceasuri se întorcea, și dimineața era în patul lui, la Lipova, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.

Minunat lucru! Și popa, și preoteasa de la Sîn-Miclăuș erau prie­teni Persidei: de ce adică popa să n-o cunune pe Persida, așa, fără de știrea nimănui?

Atît era gîndul acesta de nou, de plin de farmec, atît de ademenitor, încît feciorul Marei se îmbătase de el și, ca dus de o tainică putere, se puse pe drum și o luă spre Sîn-Miclăuș fără ca să se mai uite înapoi.

Cuprins de simță mîntui că face un lucru mare și bun, Trică trecea ușor prin întunericul nopții, încît picioarele lui nici nu atingeau, parcă, pă mîn tul.

Mai era încă mult pînă la miezul nopții cînd el a ajuns să bată la fereastra popii.

Speriat din somn, popa abia își mai putea aduce aminte de el.

Ce e? îl întrebă după ce-l recunoscu, în sfîrșit, și-l primi în casă.

Erău cu soră-mea Persida, răspunse Trică, și am venit la d-ta să scapi două suflete.

Ce s-a întîmplat? întrebă iar popa, cuprins de îngrijire.

Îți mai aduci aminte de neamțul care a venit atunci, la nuntă, și a vorbit cu Persida? grăi Trică.

Popa se gîndi puțin.

Da, da, îmi aduc aminte, răspunse el. Un om cam bălan, cam plăpînd, pare-mi-se măcelar.

Așa e, urmă Trică. Uite! Încă de atunci și chiar de mai nainte Persida a prins slăbiciune pentru el și el nu se lasă de dînsa. Mama însă nu vrea s-o mărite după un neamț, iar tatăl lui nu vrea nici el însoțirea lor, e rău cu Persida: zice că ori se omoară, ori se papistășește și se face călugăriță nemțească.

E lucru greu să sperii pe un om din somn, să-i spui așa, pe apu­cate, ceea ce numai cu anevoie și încetul cu încetul se poate înțelege și să-l faci să simtă o durere despre care mai nainte nu știa nimic. Părinitelui îi venea să rîdă de grija lui Trică.

Era însă în cele zise de Trică și un lucru pe care-l înțelegea popa.

El cunoștea pe Persida și știa că dînsa și în gîndire și în simțire e foarte papistășită și că nu i-ar fi deloc greu să se lepede de legea ei dacă prin aceasta ar putea să cîștige învoirea bă Iranului.

Îi cunun, grăi popa, îi cunun eu!

Și dacă-i cununi, sunt bine cununați? întrebă Trică.

Popa-și ridică capul.

Cununia, grăiel stăpînit de simțămîntui preoției sale, e o taină, și eu, preot odată, am darul de a-i lega pe toată viața. Cînd bărbatul și femeia se întîlnesc în căile vieții și vor cu tot dinadinsul să se însoțească, Dumnezeu le este tainic povățuitor, și să fie ei cretini adevărați, fie schismatici, fie păgîni, fii ai lui Dumnezeu sunt și Dumnezeu îi împreunează prin binecuvîntarea dată de mine. Nimeni nu poate dar să dezlege ceea ce am legat eu, cîtă vreme voința lor e nestrămutată. Oamenii pot să-i despartă prin siluire, dar în fața lui Dumnezeu un trup sunt și un suflet. M-ai înțeles? Eu sunt popă adevărat!

Trică era foarte fericit și ar fi voit să-i sărute mîna.

Prea bine! urmă popa. Ce crezi însă, se vor împăca părinții cu faptele împlinite? n-are, fie mama ta, fie tatăl lui să ceară desfacerea căsătoriei?

Mama o să fie foarte supărată, grăi Trică strîmtorat, dar o să tacă și o să -i treacă în cele din urmă.

Dar tatăl lui, neamțul? întrebă popa.

Nu știu, răspunse Trică de tot strîmtorat. E om rău și încăpățanat. Apoi e certat cu fecioru-său, ba s-au și bătut.

Popa rămase gînditor.

De! e lucru greu. Trebuie să știi că e pusă o pedeapsă grea, pînă la 20 ani de temniță, pe capul preotului care cunună cînd sunt piedici la mijloc.

Ei rămaseră timp îndelungat tăcuți.

Ce zici? întrebă Trică în cele din urmă.

Să mai vedem, răspunse popa, să ne mai gîndim. Pedeapsa e grea, iar eu am nevastă și copii.

Așa au rămas lucrurile.

Plecînd, înspre miezul nopții, înapoi, Trică era obosit sufletele. Îi părea rău c-a venit: ce avea el să se amestece în lucrurile acestea?

Da, popa avea dreptate: de ce să-și bage el capul în primejdie?

Și totuși mai era încă un popă care a ținut foarte mult la Persida. N-a fost ea vrednică de el! Acela ar fi fost în stare să-și pună capul în primejdie.

Are însă și el nevastă și copii.



XVI

GREUL VIEȚII


Mara nu mai avea astîmpăr.

În luna mai oamenii n-au de lucru nici în cîmp, nici la vii, și ziua de lucru e mai ieftină decît alte dăți: acum era timpul să mai co­boare din pădure o parte din stînjenii tăiați peste iarnă, să-i încarce pe plutele sosite după sărbătorile Pagilor și să-i ducă în magazia de la Arad. Ea alerga dar de la datornic la datornic, ca să-i scoată cu carele lor la pădurea înmugurită, și la Sărărie, ca să cumpere plute și să se învoiască cu plutașii, și din jos de pod, ca să încarce stînjenii și să-i pornească la vale. Alerga biata femeie greoaie de-ți părea ușurică, și unde n-o căutai, acolo o găseai, acum ici, apoi colo, și iar dincolo, și pretutindenea răsuna glasul ei înăsprit de vremuri, căci fără de supărare, fără de vorbă, fără de ceartă cu oamenii treabă nu se face.

"Procletă muiere!" ziceau oamenii uitîndu-se după dînsa, dar in­trau în voile ei, puneau mîna și lucrurile mergeau strună.

Cui i-ar fi trecut prin minte gîndul că ea nici că-și mai dă dea seama despre ceea ce face?!

Aiurea era inima și mintea, aiurea tot sufletul ei cel veșnic treaz.

Nu știa Mara nimic, dar era mamă și simțea că se petrece ceva grozav în casa ei, ba dădea cu socoteală ce anume se petrece, și pă mîntui îi ardea sub picioare, inima îi era mereu strînsă și adeseori puterile o părăseau, încît o cuprindeau amețelile.

Sfinte Doamne! cît a alergat și a ostenit, cît s-a zbuciumat, cît s-a pierdut ea însăși pe sine în gînduri despre viitor, și toate erau zadar­nice: de ce atît de mult s-a temut nu putea să scape! Cînd gîndul acesta o stăpînea, îi venea să se trîntească la pămînt și să stea așa nepăsătoare, amorțită, fără de simțiri.

Dimpreună cu iubirea, însă, Dumnezeu i-a dat omului și credința, și nădejdea, și nimic nu putea să covîrșească iubirea Marei către copiii ei, nimic dar nici credința ei în soarta lor cea bună, și atunci cînd temerea îi era mai mare, se ivea în inima ei și simță mîntui că Dumnezeu, care toate le vede, are să-i treacă prin toate încercările și să -i scape de toate ispitirile. Mai era încă multă viață în trupul ei cel greu trăit, și ea nu putea să trăiască fără de gîndul că toate au să iasă bine în cele din urmă.

Bine, fără îndoială bine, dar inima îi sîngera cînd vedea că copiii ei nu mai au inimă deschisă către dînsa și se-ntîlnesc în taină, vorbesc pe șoptite, se-nțeleg din ochi: ăsta era un greu păcat, pe care Dumne­zeu nu putea să-l treacă nepedepsit cu vederea, iar spășirea tot pe dînsa o durea mai tare decît pe dînșii.

Alergînd dar în treburile ei, ea se ruga în gîndul ei mereu la Dumnezeu, ca omul ce trece prin mii de primejdii. Persidei însă nu-i zicea nimic: ce ar fi putut să-i zică ea, femeie neștiutoare?!

A treia zi după ce Trică umblase pe la Sîn-Miclăuș, întorcîndu-se pe-nserate acasă, Mara și-a gă sit fata cu totul schimbată: era liniștită, aproape voioasă, ca omul care, după multe frămîntări sufletești, a învins, în sfîrșit, să se hotărască într-un fel și să pornească cu gîndul în o singură direcțiune.

Mara se liniști și ea: orișicum ar fi fost să fie, tot era mai bună hotărîrea decît neîncetata zbuciumare. Ea însă nu ținea să știe ce s-a petrecut în sufletul fiicei sale. Se temea să afle adevărul.

Ținea însă Persida să mai facă o încercare și era voioasă, fiindcă firea ei o împingea să creadă că nu va fi zadarnică încercarea.

Mamă, zise ea, eu nu mai pot s-o duc așa.

Mara se uită lung și cu drag la ea. O înțelegea deplin și parcă se despărțea pe toată viața de dînsa.

Ai mai zis tu că nu mai poți, și tot ai putut, răspunse ea. Să nu-i deie Dumnezeu omului cît poate suferi, cînd vrea. Trebuie să poți!

Era cu totul altfel atunci, grăi Persida. Am obosit, mi s-au isto­vit puterile, nu mai am voință în mine.

Tu fă ce știi, mergi cum te mînă inima și cum te povățuiește mintea ta, întîmpină Mara. Eu nu te pot silui, iar sfaturi nu sunt în stare să-ți dau. Tu știi mai bine cum te simți și cum te mînă gîndul; orișice ți-aș zice eu, tu tot nu faci decît ceea ce tu însăți ești pornită a face. De ce să-mi mai dau silința de a te opri, cînd știu c-ai fi mîh-nită cînd ai vedea că nu mă poți asculta? De ce să intru în voile tale cînd simt că bine n-au să iasă lucrurile? Nu! eu la rău nu am să te împing! Fă cum ți-e ursita și cum vrea Dumnezeu, care știe mai bine unde are să te scoată și cum are să ne ispitească!

Grăind vorbele aceste, ea se ridică înaltă și greoaie și ieși din casă.

Persida, rămasă singură, începu să plîngă cu lacrimi line ca vărsarea ploii de toamnă.

Da! mama ei avea dreptate: nu vedea nici un bine în fața ei, dară soarta nu putea să și-o schimbe și nu-i rămînea decît să facă pe răspunderea ei ceea ce făcea și să meargă cu inima întreagă înainte.

Mara, singură și ea, nici nu plîngea, nici nu era mîhnită. Nu putea să intre în mintea ei gîndul că Persida se va arunca orbișîn valurile vieții.

"Orișicum ar fi ispitită, orișicare i-ar fi hotărîrile, își zicea muma, ea nu e în stare să facă ceea ce prea bine știe că eu nu voiesc, ci va sta pe gînduri și se va zbuciuma pînă ce-i va trece."

De aceea a ieșit din casă și era hotărîtă să nu mai vorbească cu dînsa, ci s-o lase să se lămurească ea însăși din sine.

Se înșela însă Mara. Nu e pentru tinerețe nimic mai ademenitor decît gîndul unei vieți noi și încă necunoscute. Gîndindu-se la viața aceasta, ea se simțea atrasă de suferințele pe care le vedea în fața ei, și în timp de cîteva zile întregul ei fel de a vedea lucrurile se schimbase atît de mult, încît maica Aegidia s-ar fi înspăimîntat dacă ar fi auzit-o vorbind. Tot ceea ce mai nainte îi părea sfînt, acum era o prostie pen­tru dînsa: hotărîtă odată într-un fel, ea nu mai putea să-și schimbe hotărîrea, își schimbase deci vederile, ca să poată fi împăcată cu sine.

La asta nu se gîndise Mara; ea vedea în fața ei numai pe Persida cea înțeleaptă și mîndră; ea s-a culcat dar liniștită, dimineața zilei următoare liniștită s-a sculat și a ieșit în treburile ei, ba nu și-a pier­dut liniștea nici seara, cînd n-a găsit pe Persida acasă.

Nu era încuiată nici portița, nici ușa casei: ăsta era, așa dădea Mara cu socoteală, un semn că Persida se afla pe aici prin apropiere, dusă numai pe o clipă.

Clipele treceau însă, și ea nu se mai întorcea.

Muma începu să stea la îndoială și să se uite prin casă.

Hainele Persidei nu erau, nu erau nicăieri!

Era peste putință, dar hainele ei nu mai erau aci.

O vedea acum desculță, nespă lată și nepieptănată, umblînd printre picioarele oamenilor din piață, răsturnînd mese și bătîndu-se cu copiii vecinilor; o vedea cu fratele ei în luntriță, dusă de valurile iuți ale Murășului umflat: era fata ei cea îndărătnică și pornită spre nebunii; zadarnice au fost toate, căci tot fata ei a rămas!

Da! da, fata ei era în stare să fugă, dacă așa o poartă pe ea firea, să fugă cu cel mai nemernic om.

Bandi nu era nici el nicăieri.

Mara stete o clipă nehotărîtă și parcă-i venea să rîdă.

O clipă însă numai. Clipa următoare sîngele îi nă văli în obraji, de rușine și de mînie, că copiii ei au putut s-o înșele.

Ea-și aruncă -n cap cîrpa, încuie ușa casei și plecă cu pași întinși spre Lipova, ca să dea ochi cu Trică.

Sosită la casa lui Bocioacă, ea nu intră, ci așteptă pînă ce zări pe unul dintre ucenici, prin care-l chemă pe Trică la dînsa.

Unde e Persida? întrebă ea ră stită.

Trică știa că i se va pune întrebarea aceasta și-și chibzuise de mai nainte răspunsul.

S-a dus, îi ră spunse el.

Unde s-a dus?

Asta nu pot să ți-o spun, grăi Trică rece și hotărît; să mă tai în bucăți, și tot nu pot să ți-o spun.

Mara se uită lung la el și începu să rîdă.

Tot n-avea nimeni copii ca dînsa: dacă și-au pus ei odată ceva în cap, nu-i mai scoate nimeni din ale lor.

Carevasăzică, nu v-ați temut voi de mînia lui Dumnezeu, grăi dînsa amărîtă; mi-ați făcut rușinea aceasta! m-ați înșelat pe mine! mi-ați stricat toată viața!

Nemaiștiind ce să zică și ce să facă și temîndu-se ca nu cumva să-și piardă în amărăciunea ei sărită și să-i blesteme, ea se întoarse și plecă spre pod.

Mamă! grăi Trică plecînd după dînsa, mamă, stai, liniștește-te, ca să vorbim ca oamenii cuminte! Uite! n-ai decît să vrei pentru ca să mergem după dînșii. Am găsit popă, care-i cunună, dacă-ți dai și d-ta învoirea. Pleacă-te și scap-o pe biata noastră Persida: n-o lăsa să se ducă-n lume cu rușinea în cap, că e rușine și pentru noi.

Mara se opri, se-ntoarse spre el și dete cu îndărătnicie din cap.

Nu, zise ea, mișelia aceasta n-am s-o fac cînd văd bine că o să se sature foarte în curînd de el; n-am să leg eu pe fata mea de un om care n-a putut s-o scoată la capăt nici chiar cu tatăl său. S-a dus: dusă să fie! Cu cît rău s-a dus, cu atît mai curînd are să-și vie în fire și cu atît mai căită se va întoarce. Rușinea tot nu mai poate nimeni s-o spele; viața mea tot e stricată: n-am eu să fac păcat din nenorocire!

Ea-și urmă drumul spre casă mai potolită și oarecum împăcată cu cele petrecute.

În zadar, fata ei tot copilul ei ră mînea, și inima ei de mumă nu putea s-o urgisească.

Erau duse, pierdute pentru totdeauna gîndurile frumoase pe care și le făcuse despre viața fiicei sale, asupra căreia priviseră toți cu mirare; auzea, parcă, gurile rele și vedea privirile disprețuitoare ale celor pizmătareți; resimțea suferințele de tot felul care o așteptau pe nenorocita ei fiică; era, cu toate acestea, împăcată și din ce în ce mai înfiptă în gîndul că altfel nu se putea, că așa trebuia să fie, ba adese­ori era parcă mîndră de fiica ei, căci nu e nimic mai frumos decît ca femeia să se dea întreagă bărbatului pe care-l iubește și să ieie asu­pra ei, cu ochii închiși, sarcina vieții grele.

Nu-i vorbă, plîngea Mara, mereu plîngea, atît acasă, cînd se afla singură, cît și umblînd în treburile ei, cînd scăpa de privirile altora, plîngea și umbla răzleață prin lumea acum pustie, dar ea-și ștergea lacrimile și nu se plîngea, nu-și învinovățea fata și nu se mînia, nici nu se tulbura măcar cînd trecătorii se uitau cu milă după dînsa ori vreun nesocotit o întreba unde-i este fata.

Nu știu, răspundea și cu asta îi tăia vorba.

După vreo patru săptămîni a venit Trică să-i spună c-a primit scri­soare de la Persida din Viena și o roagă de mii de ori s-o ierte și să nu-i poarte gînd rău.

Să-i scrii, zise Mara ștergîndu-și lacrimile, că n-o învinovățesc, ci o plîng și mă rog mereu lui Dumnezeu s-o aibă în paza lui și să-i deie tărie; să-i scrii că n-are să-i pese de gura lumii și c-o aștept să vie cînd îi va fi prea greu; să-i scrii, urmă înecată de lacrimi, că tot mumă îi sunt și că nimeni în lumea aceasta nu poate să aibă pentru dînsa atîta durere ca mine.

Așa i-a și scris Trică, și rău i-a făcut.

Mult s-a zbuciumat Persida pînă ce s-a hotărît într-un fel; tocmai de aceea, însă, hotărîtă odată, ea se simțea foarte ușurată și a pornit cu toată inima pe calea ce-și croise. Trăia într-un fel de beție, din care nu se mai putea dezmetici, și atîta dulceață era în sufletul ei, încît nu-i intra în minte gîndul că va putea în viața ei vrodată să-i pară rău de ceea ce a făcut.

Nu! zicea dînsa uitîndu-se cu inima deschisă la Națl, orișice mi-ai face, mi-e destul să-mi aduc aminte de viața mea de acum, pen­tru ca să nu mă plîng.

Pe drum pînă la Viena și în Viena, orașul cel mare și zgomotos, ea nu vedea decît pe Națl, care nu mai știa ce să-i facă. Totdeauna el s-a uitat la ea ca la soarele de pe cer, iar acum mai era cuprins și de simță mîntui că nu este el în stare să răsplătească îndeajuns jertfa pe care dînsa i-o adusese, și în toată clipa-și dădea silința să-i arate că înțelege și cuprinde în toată întinderea ei jertfa aceasta.

N-avea să-și deie nici o silință: Persidei îi era destul să-l vadă mereu voios și să-și aducă aminte în ce stare l-a găsit pentru că să simtă că ea l-a scăpat, l-a ridicat, i-a luminat viața și să se uite la el parcă ea l-ar fi făcut. Al ei era întreg acest om minunat, și nimeni, afară de dînsa, nu mai avea nici un drept asupra lui.

Înainte de plecare Națl se mai împrumutase de la Griner cu opt sute de florini. Gîndul lui era să intre în tovărășie cu vreunul dintre măcelarii mai tineri și mai săraci. Deocamdată și-au închiriat o locuință cu două încăperi, și-au cumpărat ceea ce era de neapărată trebuință pentru mobilarea acestei locuințe, și Persida avea toate bucu­riile stăpînei de casă care e ferită de grijile zilei de mîine. Ieșeau în fiecare zi să vadă frumusețile orașului și mai ales bisericile cele mari, în care Persida se simțea atît de bine, mîncau la birt, iar serile le petreceau fie la muzică, fie la teatru, un lucru pe care Persida mai nainte numai din auzite îl știuse. Și nicăieri Persida nu putea să treacă nebăgată-n seamă. În casa cea mare unde-și aveau locuința în curînd toți o știau pe Frîu Huber, femeia tînără, înaltă și cam slăbită, cu deosebire frumoasă și totdeauna așezată și plină de o plăcută cuviință. Pe uliță, prin grădini, prin localuri publice Națl își purta capul sus, înălțat în gîndul lui cînd vedea cum toți se uită la nevasta lui. Umblînd așa fără de nici o treabă, Persida se oprea cînd întîlnea în calea ei vreo măcelărie, și nimic în orașul cel mare și frumos nu-i plăcea atît de mult ca măcelăriile curate, cu cărnuri frumos tăiate și puse în vederea trecă lorilor. Inima îi rîdea cînd se gîndea că-l va vedea în curînd pe soțul ei, cu șorț curat, în dosul butucului, ca odini-oară în fața mănăstirii și că nu va mai mînca la birt, ci-și va găti ea însăși într-o bucătărie curată ca cea de la călugărițe. Îl mîna deci me­reu înainte pe Națl, și săptămîna a doua ei au și intrat în vorbă cu doi măcelari, amîndoi încă necăsătoriți, ca să ieie împreună o măcelărie mai mare din apropierea barierei de la Lerchenfeld, o pozițiune foarte bună, unde se făcea vînzare de 100―150 florini pe zi.

Lucrurile erau ca puse la cale cînd a sosit scrisoarea lui Trică.

Citind scrisoarea, Persida nu-și putu stăpîni lacrimile. Dar de ce să și le stăpînească? Era aici, în mijlocul acestei lumi străine, prima știre de la fratele ei și de la muma ei, și era atîta dragoste în scri­soare! De ce să-și stăpînească lacrimile cînd Națl era și el înduioșat?

Draga mea, mama mea cea bună! grăi Persida după ce sfîrși scrisoarea și o puse pe masă.

Națl tăcu. Îi venea parcă și lui să plîngă. Lasă că avea și el mamă, care era nu numai dragă și bună, ci totodată și nenorocită, dar în scrisoare nu era nici o vorbă despre dînsul, și, cu toate acestea, era o grea lovitură pentru dînsul.

Era grozavă lovitura ce i se dăduse prin acele cîteva vorbe și el tremura în tot timpul cînd își d ădea seama că Mara avea dreptate și nu putea să vorbească decît cum trebuia să gîndească.

Persida și Națl vorbeau totdeauna nemțește. Așa o porniseră de la început și Persida ținea ca așa să și rămîie.

Grozav o să-ți fiu eu ție odată de urît, îi zise el acum în ro­mînele.

Persida se uită lung la el. Înțelegea gîndurile lui; simțise și ea du­rerea de care era cuprins el.

Nu fi prost, îi zise ea tot în romînește. Mama vorbește după cum vede ea lucrurile, și o să vie și timpul cînd le va vedea altfel. Tu știi prea bine că eu n-am făcut ceea ce am făcut într-o clipă de avînt ușuratic, ci după multă zbuciumare, după multă chibzuire, după ce m-am întărit cu desăvîrșire în gîndul că așa și numai așa pot să fac: nu mai e în lumea aceasta nimic ce m-ar putea face să șovăi; orișice s-ar întîmpla, tu îmi ești mai presus de toți.

Ei! o să treacă și asta! zise el. Dacă muma ta se pune între tine și mine, o să te saturi în cele din urmă de mine.

Nu! îi răspunse ea ridicînd degetul. Asta puteai s-o zici mai nainte de a-ți fi fost nevastă; acum însă tu-mi ești toate și pentru tine pe toți am să-i părăsesc. Îmi voi da toată silința să-ți cîștig și inima mamei mele, dar dacă nu voi putea, îmi voi face datoria; de tine nu mă lepăd niciodată, nici chiar dacă tu te-ai lepăda de mine. Lasă-o, te rog, pe mama: eu o cunosc mai bine decît tine și-ți spun eu că n-avem decît să fim fericiți pentru ca ea să te iubească ca pe copilul ei, și e destul să ne știe ajunși în grea strîmtoare ca să ne sară într-ajutor. E mîhnită astăzi, dar o să-i treacă mîhnirea. Noi să fim oameni cumse­cade, și toate vor ieși bine.

Națl nu mai avea ce să zică. Simțea și el că de la dînsul atîrnă toate și se îmbărbăta însuși pe sine să meargă cu hărnicia înainte, ca să dea de rușine pe cei ce-l socoteau om slab.

Încă în ziua aceea el s-a învoit cu Ladmann și cu Gubacek, care era maistru și avea o mică măcelărie, ca fiecare dintre dînșii să pună acum cîte cinci sute și peste trei luni, la l septembrie, alte cinci sute de florini, iar din cîștig Gubacek să ia 40 și ceilalți doi cîte 30 la sută.

La l iunie ei au închiriat măcelăria și, oameni tineri toți trei, s-au pus cu hărnicie pe lucru. Națl și Gubacek tăiau carne în măcelărie, iar Ladmann cumpăra vitele, lucra la tăietorie șile aducea carnea tăiată.

Persida purta socotelile și ținea rînduiala casei.

Deoarece la măcelărie nu era și locuință, au luat în apropiere o locuință mai încăpătoare, și era împlinită și dorința Persidei.

Diminețile ea punea servitoarea să facă rînduială în iatacurile ce­lor doi tovarăși, în vreme ce ea însăși făcea rînduială în locuința ei, apoi se duceau împreună în piață, ca să cumpere cele de trebuință pentru prînz.

După ce se întorcea din piață, Persida punea la foc, apoi, lăsînd servitoarea în bucătărie, mai ștergea o dată praful și iar se-ntorcea la mașina de bucate, iar de prînz masa era curată în casă curată, bu­catele gustoase și bine alese.

După prînz Persida-și făcea însemnările în condica de socoteli, apoi, în vreme ce slujnica spăla vasele, ea lucra cu acul pînă pe-nserate, cînd Națl se întorcea, ca s-o scoată la plimbare și să petreacă seara în vreo grădină.

Era bine, de tot bine; măcelăria le mergea mai presus de toate așteptările, iar în casă era pace și bună înțelegere.

În inima lui Națl a rămas însă simțămîmtul că s-a pus cineva între el și Persida, că Persida ține prea mult la muma ei, și adeseori era cu­prins de temerea că are s-o piardă pe Persida, că nu poate să fie dăinuitoare o fericire ca a lui. Atunci el o iubea fără de cumpăt, o te­mea din senin, nu mai era în stare să stea departe de dînsa, se întor­cea fără de vreme acasă, îi vorbea, ca s-o îndulcească, în limba ei.

Persida știa, ce-i drept, să-l potolească; de cîte ori însă el o da pe romînește, ea se neliniștea, se simțea adînc jignită de neîncrederea lui. Viața ei nu mai era atît de senină ca mai nainte, și nu o dată cînd se afla singură ochii i se umpleau de lacrimi.

N-avea de ce să plîngă, dar se ivea în sufletul ei un fel de presimțire că triste zile, grele încercări o așteaptă.

Dac-ai ști tu ce adîncă e durerea ce mă cuprinde cînd te văd așa, îi zise ea într-una din zile, te-ai stăpîni și nu ți-ai mai da pe față temerile venite din chiar senin.

Cum să mă stăpînesc? răspunse el, uitîndu-se lung la ea. Cînd mă uit, cînd mă gîndesc la tine, mi-e ca și cînd ai fi prea mult pen­tru mine și mă tem c-o s-o simți și tu în cele din urmă aceasta și să mă părăsești.

Cum să te părăsesc? grăi dînsa. Mai pot eu să te părăsesc? Nu sunt oare legată de tine prin cel mai sfînt jurămînt? Nu am oare față de tine cele mai grele datorii? Ce mă socotești tu pe mine? Sunt eu femeie ușuratică? Nu vezi tu cît dispreț e în aceste temeri lipsite de orișice temei?

O, Doamne! răspunse el nerăbdător. Ești femeie frumoasă, deșteaptă și plină de nuri; și cîți dintre cei ce privesc cu ochi doritori la tine sunt oameni mai și mai decît mine? Ceea ce mi-ai făcut mie ai putea să-i faci altuia; ceea ce de dragul meu i-ai fă cut mamei tale, ai putea să-mi faci și mie de dragul vreunui mai norocos.

Persida se simțea ca lovită de moarte. Ce putea să facă? Așa era cum zicea el; așa trebuia el să vorbească; temerile lui erau urmarea firească a faptei pe care dînsa o să vîrșise. Apăcătuit, și nu-i rămînea decît să-și ispă șească pă catul.

Ea stătea albă la față și răcită în tot trupul înaintea lui și nu putea să zică nimic, nu mai putea să-l vadă în ochi. O cuprinsese deodată simță mîntui că e peste putință ca ea să trăiască cu un om care poate să fie atît de nemilos, și ar fi voit să plece fără de întîrziere și să se ducă -n lume.

Mirbele din scrisoarea lui Trică îi ră sunau în urechi, și ea vedea parcă pe muma ei chemînd-o la sine.

Dar trebuia să stea: mai bine moartă!

O să vezi tu odată ce mare e nedreptatea ce-mi faci, zise ea, apoi trecu în odaia de alături și încuie ușa în urma ei.

Națl stete cîtva timp zăpăcit, apoi puse mîna ca să deschidă ușa.

De ce ai încuiat ușa? întrebă el neliniștit.

Miiesc să fiu singură, îi ră spunse ea.

Descuie-o, c-o sparg! strigă el stăruitor.

Persida rămase nemișcată în mijlocul odăii.

Descuie! strigă el iar.

Ea nu se mișcă.

El apucă clanța cu mîna dreaptă și se opinti să împingă ușa, apoi, cînd văzu că ușa stă țeapănă, puse umărul, împinse o dată cu toată puterea lui și ușa se deschise, crîcnind de răsună toată casa.

Persida stătea și acum în mijlocul odăii, țeapănă, îngrozită și disprețuită de dînsul.

Bine, îi zise ea, ești tu în toată firea?!

Nu sunt, ră spunse el. Nu acum, nici de ieri, ori alaltăieri, ci din clipa în care te-am văzut pe tine mi-am ieșit din fire, mi s-a schimbat tot rostul vieții, m-am făcut om nesuferit și pentru mine, și pentru alții. Sunt un nemernic care nu mai știe ce face: fac ce nu vreau și nu pot să fac ceea ce voiesc. Nu vezi tu că nu este cu putință să nu te cuprindă în cele din urmă scîrba de mine?! Ai să fugi, Persido, de mine, să te ascunzi, să blestemi ceasul în care m-ai văzut!

Ea dete din cap.

Nu, zise apoi înduioșată, n-am niciodată să fac așa. Orișice s-ar întîmpla, tu ești soțul meu, și dac-ai fugi tu de mine, eu așalerga, ți-o spun din nou, cu toată inima, după tine, dacă te-ai ascunde, te-aș căuta, dacă m-ai blestema, eu mi-aș da silința și aș ruga pe Dumnezeu să mă ajute să te potolesc, ca să-ți vii în fire și să binecuvîntezi ceasul în care m-ai văzut. Mă cuprinde un fel de deznădăjduire cînd te văd astfel acum, dar am să le port toate cu răbdare, numai să nu dai în mine, să nu mă bați, Națl, căci asta nu mă simt destul de tare să o rabd.

El se uită lung la dînsa, apoi ochii i se umplură de lacrimi și, rușinat de slăbiciunea sa, se întoarse, își luă pălăria și se depărtă.

Rămasă singură, Persida se uită cîtva timp la zăvorul ieșit din cuie, apoi își acoperi fața cu amîndouă mîinile. Ah! ce rușine! Era peste putință ca servitoarea să nu fi înțeles cum s-au întîmplat lucrurile și să nu le spună celorlalți chiriași ce s-a întîmplat, cînd toți au auzit crîcnitura ușii... Dar ea n-avea timp să stea ca să dreagă ușa, mai ales să plîngă nu: se apropia timpul prînzului și trebuia să alerge ca să vadă de rîndul mesei.

Era în gîndul ei lucru de sine înțeles că Națl s-a dus și el la măcelărie, de unde nici n-ar fi trebuit să plece fără de vreme. Cu atît mai greu a fost atinsă cînd Gubacek, întorcîndu-se singur și cam supărat, a întrebat-o ce s-a făcut Națl.

Îi venea să plece fără întîrziere ca să-l caute; dar unde putea să-l găsească în orașul cel mare și zgomotos?! Îi venea să meargă la poliție, dar nu putea. Nu-i rămînea decît să-și înăbușe neliniștea, să se prefacă voioasă și să spună un neadevăr ― că soțul ei a primit de acasă o scrisoare și a trebuit să se ducă în grabă ca să caute pe un prieten.

După ce a venit și cellalt tovarăș s-au așezat la masă ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, iar după masă Persida a făcut rînduială în casă și în bucătărie și abia tîrziu după-amiază a ajuns să rămîie singură și să-și dea seama despre starea deznădăjduită în care se afla.

Nu e în viața că snică lucru mai urît decît ca unul din soți să plece fără ca să-i spună celuilalt unde se duce; iar Națl plecase supărat, cu ochii plini de lacrimi, în urma unei certe venite ca din senin, și o lăsase pe dînsa singură în mijlocul acestei lumi străine, unde ea nu putea să găsească pe nimeni ca să-și împărtășească durerile și să ceară sprijin.

Nu! Era peste putință ca ea să mai trăiască așa: aici, în lumea aceas­ta, singură cu dînsul ea nu mai putea trăi.

Cam același simțămînt îl făcuse și pe Națl să plece.

Prea erau singuri el și ea, și el avea aici la Viena un prieten, pe Burdea. De cîte ori și-a adus însă aminte de el, îl vedea parcă rîzînd în bătaie de joc și nu-i mai venea să-l caute. Acum nu s-a mai putut stăpîni. Deși simțea că e un fel de duh rău de care se apropia, s-a dus la Universitate ca să-i dea de urmă, apoi, după ce i-a aflat adresa, l-a căutat acasă și pe la cafenelele unde umblau studenții.

Astfel a colindat toată după-amiazăzi, cu gîndul acasă, cu inima încleștată, cuprins mereu de simță mîntui că rău face de nu se întoarce la soția lui.

Tîrziu după-amiazăzi, cînd a dat de el, era obosit trupește și isto­vit sufletele, îi părea rău că l-a căutat și l-a găsit și n-a schimbat decît puține vorbe cu el.

Cum?! întrebă Burdea uitîndu-se țintă la el cu ochii ageri, Persida a venit cu tine?

Îți spun: suntem amîndoi de trei luni de zile aici, răspunse Națl strîmtorat.

Lui Burdea nu-i venea să creadă. Nu putea să înțeleagă cum femeia care atunci seara n-a venit la via lui Corbu a putut să vie la Viena.

Bine, sunteți cununați? întrebă el cu îndoială.

Ce-ți pasă?! răspunse Națl. Suntem soț și soție.

Pot s-o văd și eu? întrebă iar Burdea, gata de plecare.

Națl rămase cîtva timp strîmtorat. Nu, mai ales acum nu ar fi voit să-l ducă pe Burdea la Persida.

Eu nu mă duc acum acasă; am să mai fac și alte drumuri, dar am să te caut mîine ori poimîine, zise el, apoi îi întinse mîna și plecă fără să se mai uite înapoi.

Îl căutase ca să-i vorbească și nu i-a vorbit nimic; umblase după el și acum era muncit de gîndul cum ar putea să scape de el.

Întors acasă muiat și umilit, el a găsit pe Persida șezînd liniștită la fereastră, cu lucrul ei de mînă. La intrarea lui ea și-a ridicat capul și s-a uitat la el înveselită, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.

Sunt un nemernic, zise el după ce-și aruncă pălăria și se lăsă istovit pe un scaun.

Ea ridică din nou capul și se uită așezată la el.

Nu mai încape nici o îndoială că ești, zise ea cu blîndețe, și e un semn bun c-o recunoști și tu aceasta; nu e însă destul s-o recunoști, ci trebuie să-ți mai și dai silința de a nu fi. Nemernic e omul care lucrează fie sub impulsiunile momentane, fie împins de alții, și face lucruri de care îi pare rău în urmă: e dar destul să voiești pentru ca să nu fii nemernic.

Dacă n-am tărie de voință?! întîmpină el mîhnit.

Ai destulă, zise dînsa, dar ești rău deprins. Tu vezi acum cît de rău e ceea ce ai făcut, cît de mult m-ai mîhnit pe mine și cum te-ai muncit tu însuți. Trage cuvenita învățătură din această experiență și fă-ți regula de viață: n-am niciodată să plec supărat de acasă, nici să adorm supărat. Supărărea, orișicît de mare ar fi ea, n-are nici să iasă din casă, nici să treacă de azi pe mîine. Dă-ți seama, urmă ea după o pauză, cum te-ai fi simțit și ce-ai fi făcut dacă eu așfi fost tot atît de slabă ca tine și aș fi plecat, ca la întoarcerea ta să nu mă găsești acasă. Mi-a venit și mie să plec, dar știam că acesta e un lucru pe care nu trebuie să-l fac și m-am stăpînit. Stăpînește-te, că ești bărbat.

El se uită lung și cu ochii împăienjeniți la dînsa. Atîta bunătate, atîta blîndețe, atîta înțelepciune era în vorbele, în tonul, în toată purtarea ei, încît ea îi părea o ființă mai presus de om, de care nu cuteza să se apropie și la care numai cu sfială își ridica ochii.

Ți-e ușor ție să-mi spui ce trebuie să fac, zise el, dar mi-e greu mie că nu pot să fac. Eu nu sunt ca tine.

Ea se uită cu drag la el. Căit și umilit din sine, el îi părea cel mai bun om din lume. Ar fi voit să se uite în ochii lui; el însă stătea cu ochii în pămînt. Dînsa puse deci lucrul la o parte, se ridică și se duse la dînsul, ca să-l mîngîie și să-i sărute fruntea.

Ai să fii și tu ca mine, îi zise apoi. Știu că ai, de aceea nu pot să mă supăr pe tine.

El îi sărută mîna, și timp îndelungat ei steteră tăcuți și fericiți.

Ei, spune-mi acum, grăi dînsa în cele din urmă glumind, unde ai fost și ce prostii ai făcut?

La dracu am fost, răspunse el mînios. M-am întîlnit cu Burdea.

Persida, atinsă neplăcut, tresări și se depărtă puțin de el.

I-ai spus? întrebă ea îngrijorată.

Nu! zise el. I-am spus numai că ești și tu aici.

Ah! ce n-ar fi dat Persida să nu-i fi spus nici atît. Se temea de ochii scrutători ai acelui om, de gura lui cea rea și îi era nesuferit gîndul că mai curînd ori mai tîrziu ar putea să se întîlnească cu el.

Nici n-a trecut mult pînă ce s-a întîlnit.

Burdea a așteptat o zi, două ca Națl să vie să-l ia; văzînd apoi că Națl nu vine, s-a pus să-l caute.

Era după-prînz și Persida ședea, ca de obicei, cu lucrul de mînă la fereastră, cînd servitoarea a venit să-i spună că un domn, care se numește Burdea, dorește s-o vadă.

Să-i spui că nu sunt acasă, grăi Persida strîmtorată.

I-am spus, zise servitoarea, că ești acasă.

Atunci să mergi cu el la bărbatul meu, urmă Persida. Spune-i că nu mi-e bine, că sunt dezbrăcată.

Ea nu grăise încă vorbele acestea, cînd ușa se deschise și Burdea se ivi în pragul ei.

Eu te văd rumenă și voinică și foarte bine gătită, zise el zîmbind cu răutate, și-mi pare foarte bine că te pot vedea.

Persida se roși, nu însă de rușine, ci de mînie. Ar fi fost în stare să-l apuce de piept și să-l dea pe scări.

Și mie mi-ar fi părut bine, zise ea înțepată, dacă ai fi venit cu Națl.

De ce, mă rog? Nu cumva te temi să stai singură cu un cavaler ca mine?!

Persida își adună puterile.

Vedea că nu e chip să scape de dînsul. Sunt în lume o mulțime de lucruri pe care oameni ca Burdea nu sunt în stare să le înțeleagă, și el era nerușinat fără ca să-și dea seama că este. Nu-i rămînea deci decît să-l ia cum era și să vorbească cu el în felul lui.

Servitoarea, deși nu înțelegea ceea ce dînșii vorbeau, vedea că stăpîna ei e strîmtorată, vedea zîmbetul batjocoritor în fața lui Bur­dea și numai cu anevoie își mai stăpînea rîsul. Persida îi făcu semn să iasă.

Poftește să șezi, îi zise apoi lui Burdea. Știu că ai venit ca să ai mulțumirea de a-ți bate joc de mine. Poți s-o faci!

Nu, răspunse el. Mulțumirea mea e, din contra, că ai intrat în vederile mele și ai făcut, ca orișicare om cuminte, precum te trăgea inima.

Așa e, gră i dînsa dezghețată; legea supremă sunt pornirile pro­priei noastre inimi. E nebun acela care le înăbușă, tiran, care le stăpînește și se martirizează el însuși pe sine. Mi-a plăcut Hubăr și am fugit cu el aici, unde nimeni nu ne cunoaște și toți cred că suntem după lege soț și soție. Acasă s-ar fi uitat chiorîș la noi. De aceea nu-mi pare bine că te-am întîlnit aici pe d-ta, care o să spui la toată lumea că nu sunt soția legiuită a lui Hubăr.

Ce Ai pasă?! îi răspunse el convins. Îți place, te simți fericită: de ce să mai minți lumea?! Las-o să se încredințeze că numai așa poate omul să se fericească. Cînd ți se va urî de el, ești frumoasă și n-ai decît să alegi pe vreun altul.

Persidei îi venea să plîngă. Îi era ca și cînd ar fi căzut la pămînt și el ar călca-o în picioare.

Da, zise ea rîzînd a plînge, așa am să fac, fără îndoială așa. Deocamdată însă tot mai țin la Hubăr... și mă vei ierta dacă te rog să plecăm, căci avem să facem un drum împreună.

Nu mai putea să stea cu Burdea și, ca și cînd ar fi singură în casă, ea luă o cutie de pălării de pe unul din dulapuri, își puse pălăria în cap și ieșiră amîndoi.

"Nu, își zise dînsa coborînd scările, aici nu mai rămîn, nu mai pot rămînea. Trebuie să am un reazem în lumea aceasta, o inimă apropiată de mine."

Lumea se învîrtea parcă împrejurul ei și zgomotul marelui oraș o-năbușea.

Apropiindu-se de Națl, ea a început, cu toate acestea, să zîmbească; n-o ierta firea să-l mai supere și pe el dîndu-și pe față supărarea.

Ei au petrecut seara cu Burdea, și pe la zece ceasuri, cînd s-au întors acasă, Persida nu mai avea simță mîntui că e nesuferită viața la Viena. Timpul îi trecuse fără de veste; n-avuse în viața ei ore atît de plăcute ca cele petrecute astă dată.

Era om sucit Burdea, dar era deștept și știa multă carte, vorbea frumos și-și susținea părerile cu multă căldură. Și abia acum, stînd de vorbă cu vechiul lui prieten, s-a dat pe față și Națl. Nu, Persida nu-și închipuise că soțul ei e atît de deștept, nu, mai ales că știa atît de multe. Un om ei cu totul nou ieșise într-însul la iveală și ceea ce o atingea cu deosebire plăcut era căldura și chibzuiala cu care el susținea părerile atît de deosebite de ale lui Burdea. Știa acum de ce îl iubește cu tot dinadinsul; numai în culcușul ei, mai nainte de a adormi, a început să-și dea seama despre contrazicerea care era între părerile lui Națl și faptele lui și să se întrebe cum se face că un om care vede lucrurile atît de bine să aibă o viață atît de neorînduită ca a lui.

A adormit fără ca să se dumerească, iar ziua următoare s-a deșteptat din somn cu simță mîntui ei predomnitor în suflet.

Se visase toată noaptea acasă, cu muma ei, cu Trică, cu toți cei ce o știau și pe care dînsa îi știa din copilăria ei. A venit aici ca să scape de mustrările lor, iar acum îi era mai grea nepă sarea străinilor decît mustrarea ce-ar fi așteptat-o acasă, și ivită odată în inimă dorința de a se întoarce acasă, ea nu mai trăia cu gîndul aici, unde se afla.

Nu se putea, cu toate aceste, îmbărbăta să-i vorbească lui Națl de­spre aceasta. Lasă că-i era greu să strice rostul lui cu măcelăria, care mergea peste toate așteptările bine, dar el se înstrăina din zi în zi tot mai mult de dînsa, și ea nu mai putea să-i vorbească tot atît de des­chis și fără de sfială ca mai nainte.

Avea ceva pe sufletul lui: era dus mereu pe gînduri, nu mai venea la ora obișnuită acasă, ba a ajuns în cele din urmă s-o lase serile singură acasă. El, care nu de mult o temea fără de nici un cuvînt, umbla acum parcă dinadins s-o alunge de la sine, s-o înstrăineze, să scape de ea.

Bine, îi zise ea, în sfîrșit, cînd el se întorsese după miezul nopții acasă, ce e cu tine?

El se uită lung la dînsa.

Mi s-a urît, răspunse apoi, de viața aceasta: eu nu mai pot să stau aici.

Să ne întoarcem acasă, grăi dînsa înviorată.

Nu se poate! strigă el cuprins de mînie... Eu cu tine nu mă pot întoarce; nu mă simt destul de tare ca să nu omor pe acela care s-ar uita chiorîș la tine, fie el chiar și tatăl meu. Dacă mă duc, trebuie să le spun tuturora că-mi ești soție legiuită.

Persida se îndreptă cuprinsă de spaimă și cu mîinile încleștate spre el.

Te rog... te rog, grăi dînsa, mi-ai jurat că asta n-o s-o faci: sufăr mai bucuros disprețul lumii decît ca să arunc în primejdie pe un om care ne-a făcut cel mai mare bine în viața noastră. Ce ne pasă nouă de oameni dacă ne știm curați în fața lui Dumnezeu?! Să rămînem aici!



XVII

BIRTUL DE LA SĂRĂRIE


Nu trece nimic peste iubirea de mamă!

"Și adică ce e?! își zicea Mara în cele din urmă. Parcă ea nu tot aceeași rămîne?! Cîte femei trăiesc în căsnicie fericită fără ca să fie cununate?! Cîte se fericesc după ce au făcut un pas greșit?!"

"Mai bine moartă!" zicea odinioară, iar acum se simțea mîngîiată cînd își dădea seama că fata ei nu e cununată cu neamțul. Știa că nu poate să trăiască răzleață; a putut să se ducă, dar nu putea să rămîie, și o aștepta în toate zilele să se întoarcă. De un singur lucru se mai temea și se ruga în toate zilele lui Dumnezeu ca s-o ferească de lu­crul acesta, singurul care ar fi putut s-o lege pe Persida pentru toată viața de Națl. O treceau un fel de fiori de moarte cînd se gîndea, lucru foarte firesc, că Persida ar putea să se întoarcă mumă acasă; aici mintea i se oprea în loc; nu mai știa cum s-ar simți, ce ar zice și ce ar face atunci.

De aceea sîngele i se opri în vine cînd, patru zile înainte de Sf. Petru, Trică veni să-i spună, luînd-o mai pe departe, că Persida s-a întors de la Viena.

Cum i-ar fi venit, Doamne, să se bucure, și nu îndrăznea. O așteptase singură și nu se îndoia că-l va părăsi pe neamțul care i-a stricat toată viața; iar ea venise tot cu dînsul, ba zicea că n-are niciodată să-l părăsească.

Nu cumva?... întrebă ea cu inima îndoită.

Trică se uită în ochii mumei sale și înțelese întrebarea.

Nu știu, răspunse el, nu cred, nu mi se pare.

Și chiar dac-ar fi una ca asta, ba mai ales atunci, grăi Mara luîndu-și inima în dinți, să-i spui că nu vreau să știu că mi-e fată cîtă vreme trăiește cu dînsul: ori eu, ori el!

Persida era greu lovită. Nu, mai aspru nu putea să fie pedepsită; dar așa trebuia să fie, pedeapsa era dreaptă și ea se simțea înălțată de gîndul că muma ei este o femeie care nu vrea să-și ierte fata, pe care o știe trăind în căsnicie nebinecuvîntată.

Seara ea plîngea pe înfundate în culcușul ei. Ea, care nu se abătuse nici pe o clipă din calea cea dreaptă, prea era umilită în fața lumii, prea căzută în gîndul semenilor săi, și fire de om avea, de om care, orișicît de fericit ar fi, se simte nenorocit cînd semenii lui îl prețuiesc mai prejos de ceea ce este.

Ah! De ce nu putea dînsa să spună?! de ce nu putea să ridice de pe inima mumei sale greutatea ce atît de mult o apăsa?!

Gîndul acesta o fră manta atît de mult, încît la Viena s-a dus fără de știrea soțului său la un avocat, ca să-i ceară sfat.

Ar fi, o întrebă avocatul, muma d-tale în stare să declare că cununia s-a făcut cu știrea și învoirea ei?

Nu cred, i-a ră spuns atunci.

Dar dacă ai avea un copil? întrebase iar avocatul.

Eu cred că da! grăi dînsa.

Așteaptă dar pînă atunci, a zis apoi avocatul, căci de voința tatălui, care trăia în vrajbă cu fiul său, nu se ține seama.

Aștepta deci Persida cu însetare și se ruga în toate zilele lui Dumnezeu.

"Nu mă plîng, Doamne, șopti ea și acum, suspinînd din adîncul inimii. Tu știi mai bine cum ai să-mi croieli viața și mi-l vei dărui cînd tu însuți vei binevoi a-mi lumina și lămuri viața. Al tău are să fie; ție am să ți-l închin: în frica ta am să-l cresc; îndură-te, Doamne, și binecuvîntează că snicia noastră!"

Iar pe cînd ea se zbătea astfel, el dormea pierdut în somn adînc.

Mai norocos decît dînsa, el se întîlnise pe Inserate, la casa lui Oancea, cu mumă-sa, care era tot cea veche, duioasă și slabă.

Stăpînită cu desăvîrșire de dorința de a împăca pe fiul ei cu tatăl lui, care acum nu mai era supărat pe el, ea stăruia cu toată căldura mumei îndurerate să se desfacă de Persida, care i-a tulburat mințile și l-a făcut să intre în vrajbă cu părinții săi.

Erai cu totul alt fel de om, așa zice tatăl tău, grăi dînsa, mai înainte de a te încurca cu Persida, și numai ea te-a făcut să-ți pierzi rostul vieții.

Așa își zisese și Națl de nenumărate ori și din zi în zi tot mai mult era stăpînit de gîndul că Persida e o grea sarcină pentru dînsul. El însă nu putea s-o părăsească. Ar fi fost o prea mare mișelie. Dacă însă ea ar fi voit să-l părăsească, el n-ar mai fi făcut nimic ca s-o oprească, ba acum, cînd mumă-sa și Oancea îl strîmtorau, el era ispitit de gîndul de a se purta cu ea astfel ca dînsa să fie în cele din urmă nevoită a-l părăsi.

Uite! grăi Oancea, să-i dai ceva ca să aibă din ce trăi.

Nu primește, zise Națl, dînd din cap.

Luați, cum ziceai, urmă Oancea, cîrciuma de la Sărărie și las-o în cele din urmă pe ea singură la cîrciumă.

Națl stătea pe gînduri.

Îi era rușine să zică da, dar nici ba nu-i venea să zică. Îi trebuiau bani, și mumă-sa nu i-ar fi dat dacă el ar fi zis ba.

Seara, cînd s-a întors la Persida, el era îngîndurat și scurt la vorbă. I-a spus, ce-i drept, că s-a întîlnit cu mumă-sa și că are să primească bani ca să ia în arendă cîrciuma; în alte amănunte însă el n-a intrat, și nici Persida, pierdută în alte gînduri, n-a mai stăruit asupra lucru­lui. Îi era destul să știe că treaba e ca pusă la cale și se simțea ușurată.

Cîrciuma de la Sărărie era proastă, dar foarte bună. Lasă că trăgeau la ea plutașii și oamenii care veneau după sare și pe timp de tîrg lumea se îndesuia într-însa, dar era la ea și un birt pentru lumea mai bună și trei odăi pentru trecătorii ce voiau să mîie. Aici puteau, dacă erau oameni harnici și cu rînduială, nu numai să trăiască bine, dar să-și mai și facă avere frumoasă.

Gîndul c-ar fi o rușine să se facă crîșmăreasă nu-i trecea Persidei prin minte: alăturea cu soțul ei, orișice muncă îi părea cinstită. Sin­gura ei grijă era ca nu cumva el să n-aibă destulă inimă pentru trea­ba de care se apucă, să ia lucrurile cu ușurință și să risipească mai mult decît adună.

Cam așa s-au și croit lucrurile chiar de la început.

Cel ce vrea să deschidă birt trebuie să se pună bine cu toată lumea și să-și facă pretutindenea prieteni. Îndată dar ce s-a hotărît lucrul cu cîrciuma de la Sărărie, Națl s-a pus să-și caute prietenii vechi și să-și facă alții noi. După ce au deschis apoi cîrciuma, fiecare din aceștia venea cu cîte alți doi-trei, și Persida era mulțumită cînd vedea birtul plin de prieteni de-ai soțului său. Ca să-i îndulcească, ea le turna cel mai bun vin în pahare, le așternea masă curată și gătea cele mai bune mîncări pentru dînșii. I-a și îndulcit, încît peste cîteva săptămîni era mereu îndesuială în birtul cel curat, unde se puneau pe masă mîncări nu numai gustoase, ci totodată și ieftine, și beamterimea toată se obișnuise foarte de curînd să prînzească și să cineze la Sărărie.

Era apoi lucru de sine înțeles că Națl stătea cu prietenii lui, pe care nu putea să-i lase singuri, și toată osteneala, toată grija rămînea în sarcina Persidei. Așa trebuia să fie acum la început, și Persida se bucura că soțul ei știe atît de bine să facă pe stă panul casei. Străinului care intra în birt nici prin minte nu putea să-i treacă că Națl nu e și el tot oaspe, ca ceilalți; el vedea numai pe Persida, care le știa pe toate, se învîrtea ca prîsnelul, era pretutindenea, avea pentru fiecare un deosebit zîmbet și le făcea toate iute și bine. Și tot cam așa vedeau lucrurile și prietenii lui Națl. Cel mai de căpetenie lucru, sufletul care toate le cîrmuia, centrul împrejurul căruia toate se învîrteau era, la urma urmelor, și pentru dînșii, birtășița cea frumoasă și sprintenă și harnică, care atît de bine se pricepea la toate, iar Națl era numai bărbatul nevestei sale, care ar fi putut, dacă e vorba, și să nu-i fie nevastă.

Baarte curînd dar toată lumea, cînd era vorba de cîrciuma de la Sărărie, zicea numai "la Persida".

Chiar și Națl el însuși nu se mai simțea ca la el acasă și stătea ca-n gazdă 'la Persida".

Diminețile stătea, după ce se deștepta din somn, pînă tîrziu în culcușul lui și nu se scula decît pe timpul cînd știa că lumea începe să vie. Nici n-ar fi avut ce să facă, cînd Persida le făcea toate atît de bine și se bucura că el n-o mai încurcă.

Peste zi stătea apoi cu oaspeții și mai ieșea, mai ales fără de nici o treabă, prin oraș, iară serile petrecea cu prietenii adeseori pînă tîr­ziu după miezul nopții. Și fiindcă așa, fără de nici o treabă, oamenii nu pot să stea, el se dăduse, de dragul prietenilor săi, la jocul de cărți.

Nu-i era Persidei nimic în lumea aceasta mai nesuferit decît jocul de cărți; dar n-avea încotro; acum așa trebuia să fie: în vreme ce dînsa alerga în treburile cîrciumii, el trebuia să intre în voile oaspeților.

Abia mai tîrziu, spre toamnă, a început ca să stea pe gînduri.

Era lucru hotărît încă de la Viena că socotelile Persida are să le poarte. Le și purta, întocmai ca mama ei, și dac-ar fi stat pînă în zori de zi, tot nu era în stare să se culce mai înainte de a-și fi făcut soco­teala zilei. N-ar fi putut să doarmă liniștită dacă nu s-ar fi încredințat mai înainte de a se culca că nu în zadar a ostenit. Nici c-a avut o singură zi fără de cîștig; a avut însă zile în care a pierdut mult din cîștigul pe care ar fi trebuit să-l aibă.

Neguțătorie fără de pagubă nu se poate; înțelegea dar și Persida că trebuie să fie și cîte un om care mănîncă și bea fără ca să plătească. Trebuia Națl să-și cinstească prietenii, și Persida s-ar fi simțit greu jignită dacă vreunul dintre dînșii i-ar fi cerut socoteala.

Ea ținea însă socoteală și despre ceea ce beau și mănîncă prie­tenii, și din zi în zi socoteala era tot mai încărcată.

Cînd cîștiga în jocul de cărți, Națl era voios, iară Persida se simțea jignită de gîndul că el ia în cărți banii de la oamenii veniți la casa lui.

Îi făcea deci semn să cinstească pentru ca să arate că nu rîvnește la cîștig.

El cinstea și masa se umplea de pahare, pe care Persida le umplea fie cu vin, fie cu punch, fie cu ceai.

Cînd pierdea, Națl era nerăbdător, și Persida îi făcea semn să cinstească, pentru ca să arate că puțin îi pasă dacă cîștigă ori pierde, că nu joacă decît spre a le face altora o plăcere.

Așa ori așa, socoteala se încărca și Persida tremura cînd vedea cărțile de joc.

Mai era apoi și o altă socoteală care o neliniștea pe Persida.

Îi mersese vestea lui Națl că dă și pe datorie, și atît le trebuia oamenilor, ca să se îmbulzească. Din zi în zi se sporea nu numai suma datoriilor, ci totodată și numărul datornicilor, de la care numai cu cleștele mari ai fi putut să scoți banii. Iară Națl nu era omul care știe să dea zor ca să ajungă la ceea ce este a lui.

Deși dar cîrciuma mergea foarte bine, cîștigul era foarte mic, fiindcă partea lui cea mare se pierdea în birt, unde atît de mult se trecea pe așteptare.

Așa nu puteau lucrurile să meargă înainte, și nu trecea nici o seară fără ca Persida să-și pună de gînd că are să vorbească cu Națl. Ea însă nu ajungea să vorbească cu el. Lasă că era mereu nedormit și posac, dar stătea totdeauna cu alții, încît treceau adeseori mai multe zile una după alta fără ca ea să mai poată schimba trei vorbe cu dînsul.

După Sfînta Maria, Persida s-a făcut deodată foarte voioasă. Ar fi voit să vadă numai oameni fericiți împrejurul ei, ar fi fost în stare să-l poarte pe soțul ei ca pe un copil în brațe, miluia cu mînă largă pe săraci și masa prietenilor lui Națl era totdeauna plină.

Simțea la început și știa foarte hotărît în urmă că Dumnezeu s-a Indurat de dînsa și a ascultat rugăciunile ei fierbinți, că în curînd viața ei se va lumina și lămuri, că muma ei va veni la dînsa.

Se simțea nespus de fericită, totuși, adeseori serile, cînd ea își fă cea socotelile, iară el petrecea cu prietenii săi în joc de cărți, o cuprin­deau temeri grele, își punea de gînd să-l strîngă pe Națl, ca să nu mai risipească cîștigul, care de aici înainte nu mai era numai al lor, și ca din senin își aduse aminte de Bandi, a căruia urmă se pierduse, și de nenorocita lui mumă.

Trebuia să-l caute pe băiat, să-l găsească, să-l aducă la dînsa: nu era, la urma urmelor, în lumea aceasta nimeni care ținea la dînsa ca el și putea să-i fie la cîrciumă de un folos de neprețuit.

Și trebuia să vorbească, în sfîrșit, cu Națl, care de un timp încoace se ferea parcă dinadins de dînsa.

Simțise și el că Persida e mai voioasă și își dăduse seama ce anume a deschis atît de mult inima ei, și un fior de bucurie l-a străbătut și pe dînsul. Numai pe o clipă însă. Foarte în curînd el și-a dat seama despre sarcinile ce cădeau asupra lui. Om acum, care nu se simțea legat prin nimic și fă cea tot ceea ce îi plă cea lui, el vedea în norocul ce-l adepta o grea nenorocire, prin care ajungea să fie legat de mîini și de picioare pe toată viața.

Nu! Atît de mult se obișnuise cu traiul fără de griji, atît de mult se deprinsese cu gîndul că n-are el să-și petreacă viața cu Persida, încît nu mai putea să încapă în mintea lui gîndul că el are să fie părinte.

Spune-mi chiar acum ce vrei! zise el nerăbdător cînd Persida îl chemă peste zi la o parte și-l rugă ca deseară să potrivească lucrurile astfel încît să poată sta un ceas de vorbă cu dînsa.

Am să-ți spun multe, fiindcă au trecut luni de zile de cînd n-am vorbit cu tine, zise ea amărîtă, și trebuie să ne înțelegem în toată liniștea.

Nu pot să-i las pe oameni singuri, întîmpină el îndărătnic, apoi se depărtă.

Persida stete cîtva timp tulburată, apoi grăbi și ea în treburi. O mîhnea purtarea lui, dar ea n-avea timp să stea mîhnită și orișicum ar fi vorbit el, dînsa nu se îndoia că are deseară să vie mai devreme decît de obicei în iatacul lor. Era peste putință să nu vie: așa îl știa dînsa; așa zicea inima ei.

Ea-l știa însă precum era odată, la Viena, mai nainte de a se fi întîlnit cu Burdea și mai ales mai nainte de a fi stat toate serile cu Oancea. De atunci încoace ea nu mai avuse timp să-și dea seama despre schimbările petrecute în sufletul lui, și s-ar fi înspăimîntat dacă și-ar fi dat seama. Ea avea, cu toate aceste, dreptate. După ce s-a gîndit și răzgîndit, Națl a luat hotărîrea de a se duce, și pe-nserate, cînd a venit Oan-cea, i-a spus că n-are să stea decît pînă la zece.

M-a poftit domnia-ei, adăugă el apăsat, pe astă-seară, ca să mă ia de scurt. Și am să mă și duc! adăugă apoi încă mai apăsat. Tot n-o s-o ducem noi mult, și e bine s-o știe aceasta cît mai curînd.

Oancea nu zicea nici albă, nici neagră, ci zîmbea numai a om care nu crede.

Pe la zece el trăgea mereu cu ochiul și vedea că Națl fierbe și se frămîntă în el, ar vrea și-l împinge firea, stă ca pe spini și nu se poate urni din loc.

Mai împarți de trei ori, zise Oancea în cele din urmă.

Da! răspunse Națl cu jumătate de gură și împărți înainte și jucă mai departe.

Iar după ce trecuseră cele trei rînduri, el tot mai împărți cărțile.

Nu te duci? întrebă Oancea.

Mai așteaptă ea, răpunse Națl, poate să mai aștepte.

Ași așteptat Persida, stînd așa singură în iatac și gîndindu-se la toate cîte se petrec în lume.

Cum poate omul să se schimbe în lumea aceasta!

Odinioară s-ar fi simțit adînc jignită, greu umilită și ar fi plîns lacrimi de amără chine dacă cineva, și mai ales el, ar fi lăsat-o să adepte; acum ședea liniștită și, ca să nu stea degeaba, și-a scos din dulap ghergheful cu o lucrare de mult începută și ar fi stat, dacă e vorba, pînă-n zori de zi. Îi era parcă nimic în lumea aceasta n-ar fi putut să-i strice voia bună și nu s-ar fi lăsat să fie tulburată în lucra­rea ei decît dacă ar fi aflat, poate, că-i arde casa în cap. Și totuși lucrul nu mergea ca mai-nainte; era alta mîna care duce mai departe floarea începută astă-vară.

Femeie greu muncită, se pierduse încetul cu încetul înfățișarea ei aleasă și gingașă; ridicînd ciuberele de apă și oalele de la foc, mutînd mesele de la un loc la altul, punînd mîna la toate, ea se făcuse mai voinică, mai țeapănă, dar totdeodată și mai noduroasă oarecum, ca copacul încă tînăr, dar mult bătut de vînturi. Astfel, nici mișcările ei nu mai erau cele de mai nainte; călca mai iute, mai lat și mai apăsat, prindea cu mîna întreagă cînd lua ceva și se-nvîrtea în călcîie cînd se întorcea din o parte într-alta. Un singur lucru îi rămăsese: se ținea și acum dreaptă ca un grenadier.

Și omul e cum îl vezi dacă te uiți bine la el.

Trăind mereu cu slugi proaste și cu lume adunată în cîrciumă, ea pierduse încetul cu încetul și gingășia sufletului. Nu se mai rușina cînd auzea vorbe proaste, nu se simțea jignită cînd i se zicea vreo vorbă aspră, lua lumea cum o găsea și vorbea iute, scurt și aspru, ba era în stare să tragă și palme ori să dea brînci cînd vorba era să facă liniște și bună rînduială în casa ei.

Dacă s-ar fi văzut ea însăși pe sine cu ochii ei de odinioară, ar fi rămas cuprinsă de spaimă și ar fi strigat: "Ah! tare am căzut, Doamne!"

Nu putea însă să se vadă decît cu ochii ei de acum, și așa cum era se simțea mai bine decît odinioară, mai potrivită cu lumea în care trăia, mai croită pentru nevoile vieții.

Schimbarea o vedea numai cînd se uita în oglindă: obrajii odinioară rotunzi se făcuseră lătăreți, pielița cea albă-rumenită era galbenă și oarecum întinsă, iară ochii ieșeau mari din cap; se vedea c-a fost odată frumoasă, nu era nici acum slută; dar floarea se ofilise și începea a-și scutura foile.

Puțin îi păsa și de asta: sănătoasă să fie, căci de celelalte nu se îngrijea.

Pierdută în lucrul ei de mînă, ea nu numai că nu s-a mîhnit, dar și uitase că îl așteaptă pe Națl, și abia după unsprezece ceasuri, cînd somnul a început să-i biruiască trupul obosit, a început și ea să se neliniștească. Acum însă nu mai putea să se ție; e mare stăpîn somnul cîtă vreme omul e în putere, și Persida nu l-a mai așteptat pe soțul ei.

Vorba era să mă aștepți ca să-mi spui ceva, grăi Națl dimineața, pe cînd Persida se gătea ca să iasă la lucru.

Așa era vorba, răspunse ea; te-am și așteptat, dar se apropia miezul nopții fără ca să vii și oamenii cu mintea întreagă nu se înțeleg pe la miezul nopții, cînd ți-e mai mult să dormi decît să stai de vorbă.

Ea le zicea aceste fără pic de supărare, și Națl, care atît de mult se frămîntase în el, se simțeajignit că dînsa nu s-a supărat.

Ei! spune-mi acum ce ai pe suflet, căci văd că nu mai ți-e să dormi! zise el înțepat.

Persida rămase cîtva timp pe gînduri. Grabă mare n-avea și ar mai fi putut să stea, așa gătindu-se, vreo jumătate de ceas cu dînsul.

De ce nu?! grăi dînsa. Dar să vorbim liniștiți, ca oameni cu minte.

Ca oameni cu minte, zise el. Mai ales tu nici nu poți să vorbești altfel. Care-i porunca?

Nu mă lua așa, căci din ale mele nu poți să mă scoți, grăi dînsa așezată. Tu știi că mie îmi place rînduiala bună la toate, și dacă am găsit odată că ceva e bine, nu mă abat de la hotărîrea mea. Sunt mai întîi două lucruri asupra cărora trebuie neapărat să ne înțelegem.

Cel dintîi e să nu mai stau la joc de cărți, o întrerupse el, ridicîndu-se puțin în culcușul lui.

Nu, zise ea, acesta e al treilea. Cel dintîi e să-ți faci socoteala despre ceea ce prietenii tăi mănîncă și beau în cinste. Eu am făcut-o și e foarte mult.

Și ce vrei adică? să-i pun să plătească? întrebă el supărat.

Vreau numai să ne înțelegem amîndoi și să chibzuim ce e de făcut ca să stai mai puțin cu dînșii și să începem a strînge banii de la datornici.

Națl se dete jos din pat și începu să se îmbrace și el.

Ai, la urma urmelor, toată dreptatea, grăi el printre dinți. Aici tu ești stăpînă. Eu nu sunt decît a cincea roată la car. N-ai însă decît să te scapi de mine dacă eu cu prietenii mei îți suntem o sarcină prea grea.

Persida se uită lung și rîzînd la el.

Tu vorbești așa și crezi că faci vreun lucru mare. Ia spune drept, zise ea cu inima deschisă, nu ți-e ție rușine cînd te gîndeai că cîr­ciuma ar merge fără de tine tot atît de bine ca și cu tine, dacă nu chiar mai bine?

Pe mine nu m-a făcut Dumnezeu ca să fiu cîrciumar, răspun-se el.

Eu văd că te-a făcut, deoarece ești cîrciumar, întîmpină ea. Nu, Națl, nu am să mă scap de tine, ci să te iau mai de scurt. Tu ești om harnic, vrednic la toate și bine pornit; vinovată sunt numai eu, care am luat toată sarcina asupra mea și prea te-am lăsat în voile tale. Asta nu mai poate să rămîie așa. Gîndește-te că nu mai suntem noi singuri stăpîni pe avutul nostru; mîine ori poimîine Dumnezeu ar putea să ne dăruiască vreun copil.

Ba să ne ferească Dumnezeu de așa ceva, căci sunt destui nenorociți în lumea aceasta, grăi Națl cu fața întunecată.

Persida se cutremură, se uită speriată la el, apoi se lăsă încet pe un scaun din apropiere; tot sîngele i se tulburase, vederea i se împăienjenea, îi venea să leșine.

Deși vedea că e pus de cineva la cale, nu se așteptase la o vorbă atît de grea, și lovitura era pentru dînsa cu atît mai strivitoare cu cît venea ca din senin.

Știu că nu grăiești din inimă, zise ea după ce-și mai veni în fire; mă doare însă că pot să treacă asemenea vorbe peste buzele tale.

Lui Națl îi părea rău de ceea ce făcuse; el n-avea însă destulă virtute ca să o mărturisească aceasta; era și se simțea vinovat, dar tocmai simță mîntui acesta îl făcea mai îndîrjit.

Ba vorbesc din inimă, zise el cu îndărătnicie.

Minți! strigă ea, sărind în picioare. Tu știi tot atît de bine ca mine că în ziua în care am avea un copil, n-am mai fi nevoiți să lăsăm lumea să creadă că nu suntem soț și soție după lege și căsnicia noastră ar fi mai fericită.

Aș! întîmpină el. Căsnicie fericită cu tine nu se poate. Ar rîde și curcile de mine dac-aș spune că sunt cununat cu tine. Auzi cununie?!... noaptea, prin ascuns, ca să nu afle nimeni! Minciuni popești, ca să mă prostească pe mine și să te încarce în spinarea mea!

Persida stătea cu răsuflarea oprită în fața lui. Îi părea că visează; auzea și nu putea să creadă că de el sunt rostite vorbele pe care le auzea, și sîngele îi năvăli spre cap.

Codreanu, care o cununase după ce dînsa s-a purtat atît de rău cu el, era ca un sfînt în gîndul ei.

Nu te temi tu, zise ea, că Dumnezeu o să te pedepsească pen­tru aceste vorbe grăite asupra omului care ți-a făcut cel mai mare bine în lumea aceasta?! Ce s-ar fi ales atunci de tine dacă el nu m-ar fi ajutat ca să pot merge cu tine?!

Veneai tu și fără de boscoanele lui, întîmpină Națl. Știi tu prea bine ce căutai și de ce te-ai legat de mine. Cine știe ce va fi fost între voi mai nainte?!

Persida nu se mai putea stăpîni. I se răscolise toată firea. Era lovită în tot ceea ce îi era mai sfînt și-i venea să se repeadă asupra lui, să-l scuipe-n față, să-i smulgă părul din cap, să-i scoată ochii cu ghearele. Fără ca să-și dea seama de ceea ce face, ea înaintă spre el și-i trase o palmă, apoi rămase dreaptă și neclintită în fața lui.

El se ridică zăpăcit în picioare.

Nu-și mai aducea aminte de cînd n-a îndrăznit nimeni să-i tragă palme lui, iar acum o femeie îl pălmuise. Nu știa ce să facă: îi era greu s-o atingă și nu putea s-o ierte.

Ți-ai ieșit din fire?! zise el. Nu te temi că te strivesc ca pe un pui de pasăre?!

La asemenea vorbe, răspunse ea, numai asemenea răspuns se cuvine; nu m-ar ierta Dumnezeu dacă mi-ar fi frică să ți-l dau. Nu suntem noi din cei ce știu de frică: poți să mă omori, dar nu să mă umileai!

El îi dete brînci, ca s-o depărteze de la sine. Ea se repezi din nou asupra lui și-i trase încă o palmă. Cuprins acum de mînie oarbă, el încleștă mîna stîngă în părul ei bogat și începu s-o lovească cu pumnul, așa, pe nimerite, în spate, peste umeri, în față, cum dă omul care nu mai știe ce face, iară dînsa se zvîrcolea ca să-l lovească și ea ori să-l apuce cu dinții, dar un sin­gur geamăt de durere nu scotea.

Înspăimîntat apoi de fapta sa și temîndu-se ca nu cumva să se întețească și s-o lovească prea rău, el o lăsă, ieși repede din casă și încuie ușa în urma sa.

Persida, înfierbîntată, cu obrajii aprinși și cu părul vîlvoi, stete puțin zăpăcită, apoi se repezi după dînsul. Îi venea să iasă pe fereas­tra care era deschisă, să spargă ușa, numai să ajungă la el, ca să-i arate că nici nu s-a muiat, nici nu se teme de dînsul.

Ea puse mîna pe ușă și o zgudui de răsună toată casă.

Vino-ți în fire, îi zise el, și nu ne face de rușinea slugilor.

Persida se dete înapoi, se potoli și începu să-și rînduiască părul și hainele de pe trup.

Abia acum își dete seama despre cele petrecute și o amără chine ei pînă acum necunoscută îi cuprinse sulfetul.

Stăm noi oamenii în căile vieții adeseori cuprinși de îndoială în loc și nu putem să ne dumerim dacă ceea ce înșine facem ori pățim e lucru aievea petrecut ori numai un vis deșert și fără de ființă adevărată, o închipuire a sufletului nostru, el singur cu ființă de-a pururea neîndoioasă.

Așa stătea Persida acum.

I se pareă visează un vis urît afară din cale și nu se poate deștepta.

Vedea în gîndul ei pe maica Aegidia și, uitîndu-se în fața ei aspră, ea se simțea cum odinioară fusese și nu mai putea să se înțeleagă însășipe sine.

C-a fost bătută de dînsul, aceasta i se părea lucru firesc; i se oprea însă mintea în loc cînd se gîndea c-a fost ea însă și în stare să-l lovească pe el cu palma, c-a putut să se însoțească cu un om care a dezbrăcat-o de firea ei.

"Ah!... ce-am ajuns, Doamne!" suspină ea și-și acoperi fața cu amîndouă mîinile.

Nu! nu îi era iertat să trăiască în niște împrejurări în care se înjosește ea însăși pe sine.

Trecuseră luni de zile de cînd s-a întors la Lipova și în timpul acesta n-a văzut nici pe muma ei, nici pe maica Aegidia, nici pe vreuna din prietenele ei de mai nainte. Nu pentru că i-ar fi fost, poate, greu să dea ochi cu ele, ci pentru că nu-i venea să le vadă. Se stinsese din inima ei orișice simțămînt de iubire ori de recunoștință: trăia numai cu el, pentru el și pierdută în purtarea de grijă pentru dînsul. Era ca fermecată și nu mai vedea în lumea aceasta decît cîrciumă și birt, slugi proaste, oameni amețiți de băutură și în mijlocul tuturora pe soțul ei jucînd cărți cu prietenii lui.

Iar acum nu mai înțelegea cum au fost acestea cu putință.

Persida căuta în sufletul ei simțămintele care au împins-o spre dîn­sul și nu-și mai aducea aminte cuvintele care au înduplecat-o să-și lege viața de a lui.

"De ce? de ce toate acestea?! se întrebă ea. Ce am voit? ce am căutat?! unde voiam să ajung?!"

Cheia intră pe dinafară în zăvor și se învîrti o dată, apoi iar.

Persida tresări ca speriată din somn și rămase apoi neclintită în mijlocul iatacului, gata de a întîmpina pe soțul ei.

Trecu însă cîtva timp și ușa nu se deschise.

Era lucru învederat că el a descuiat numai pentru ca dînsa să poată ieși cînd va voi.

Un semn de pace, de părere de rău, de căință!

"Ah! Doamne! zise ea. El are, la urma urmelor, toată dreptatea!"

Îl scosese din averea părinților lui, îl despărțise de muma lui, stricase tot rostul vieții lui și voia acum să -l mai desfacă și de prie­tenii lui.

Ce viață i-a fă cut ea lui?! Ce i-a dat în schimb pentru tot ceea ce i-a luat?!

Ochii ei acum, abia acum, se umplură de lacrimi.

"Nu! zise ea adînc pătrunsă, fără de binecuvîntarea părinților nu e cu putință fericirea casnică!"

El avea dreptate: minciună, o mișelească înșelătorie a fost cunu­nia lor. Nu din răutate a făcut Codreanu această nenorocită cununie, nu, ci fiindcă e om slab, care nu putea să zică ba, fiindcă ea a voit.

"Cununia se face nu pentru Dumnezeu, care toate le știe, ci pen­tru lume și-n fața lumii, strigă ea disprețuită de sine, și eu nu soția lui am fost, ci femeia care i s-a dat cu ochii închiși!"

Cuprinsă apoi de fiori spasmodici, ea începu să tremure și-și aco­peri fața cu mîinile: vedea în fața ei pe Reghina.

Căci ea nu se mai simțea singură, ci avea să răspundă și pentru o viață încă neîncepută.

Iar femeia, cînd nu mai știe ce să facă, începe să plîngă și plînge mereu pînă ce nu se luminează.

"Ah! sărmana mea mamă!" suspină ea în cele din urmă mai ușurată și începu să-și adune lucrurile și să se gătească de plecare.

Era hotărît și-n gîndul, și-n inima ei că nu poate să stea aici, unde nu mai avea ce să caute și nu gă șea decît înjosire.

Ușa se deschise încet, și Talia, slujnica, se ivi sfiicioasă în prag.

Porcii, zise ea, sunt flămînzi și n-avem tărîțe ca să le gătim lăturile.

Persida tresări din nou.

Să vă dea jupînul, răspunse ea fără ca să se uite la slujnică.

Jupînul nu-i acasă, s-a dus de-acasă, întîmpină slujnica.

N-aveți decît să așteptați pînă ce se întoarce.

Talia ar mai fi voit să zică ceva; văzînd însă că stăpînei sale nu i-e a sta de vorbă, ea se retrase și închise iar ușa.

Persida rămase pe gînduri.

Cine putea să știe unde se va fi dus și cînd se va fi întorcînd el?!

Ea nu putea să lase porcii flămînzi, nu putea să lase cîrciuma și birtul și întreaga gospodărie în voia slugilor, trebuia să mai stea pînă ce se va fi întors el.

"Ah, ce om! zise ea. Jaf are să fie! Praf și cenușă au să se facă toate după ce voi fi plecat eu!"

Aruncîndu-și apoi o cîrpă-n cap, ea ieși ca să vadă ce se mai pe­trece pe afară. Nu băgase de seamă că împrejurimile ochiului stîng îi erau roșite, aproape sîngerate, și puțin i-ar fi păsat dac-ar fi băgat de seamă; putea lumea să știe de ce dînsa nu mai poate să stea cu el.

Un lucru nu-i trecea Persidei prin gînd: că el s-a dus cu hotărîrea de a nu se mai întoarce.

O știa aceasta Talia, căreia el i-o spusese, o știau peste puțin toate slugile, o știa în cele din urmă întreaga Lipovă, singură Persida alerga ca și cînd nimic nu s-ar fi petrecut, îl adepta să se întoarcă și abia tîrziu după-amiazăzi a început să se neliniștească.

"Fie ce-o fi, eu tot eu rămîn!" zise ea ridicîndu-și ca odinioară capul și simțindu-se mai tare decît orișicînd.

Și era în adevăr tare Persida; mai tare însă decît dînsa era altă ceva.

Pe-nserate, o apuca din cînd în cînd cu frig, i se tăiau picioarele, îi venea să leșine: ea se ținea, se opintea să-și biruiască firea, dar era din ce în ce mai istovită.

Talio, grăi dînsa în cele din urmă, grăbită și cuprinsă de spaimă, vino cu mine-n casă, vino, că mor!... Vino, Talio, vino și mă freacă să mă-ncălzesc, că nu mă mai simt!



XVIII

BLESTEMUL CASEI


Se deprinde omul cu toate, și Mara se deprinsese și ea a nu-și vedea fata, care era numai aci peste Murăș. Ședea în toate zilele casa în care o știa adăpostită și afla în toate zilele, fie de la Talia, fie de la altcineva, ce face și cum îi merge. Așa trebuia să fie și altfel nu se putea. Se înfipsese în mintea Marei gîndul că fata ei are în cele din urmă să-l părăsească pe neamț, și cu cît mai singură o lăsa, cu atît mai curînd ajungea să-l părăsească. De aceea Trică n-avea nici el să meargă pe la dînsa: toți trebuiau s-o părăsească, pentru ca, văzîn-du-se singură, să-și vie în fire.

Creștea inima Marei cînd afla că Persida e harnică, strîngătoare și totdeauna la locul ei, și mai vîrtos credea cînd i se spunea că neamțul mănîncă și bea, pierde zilele și petrece nopțile în joc de cărți; așa trebuia să fie, dacă era vorba ca Persida să se sature de dînsul.

Nu s-ar fi împăcat însă Mara atît de ușor cu soarta dacă Persida ar fi fost singurul ei copil. Îl mai avea însă și pe Trică. Ah, ce fecior! Se făcuse deodată ca bradul de munte, și înalt, și pieptos, și lat în umeri, și era sprinten, și harnic, și îndemînatic, și cuminte ca o fată mare. Nu trecea în fața lui Bocioacă nimeni înaintea lui, iar nevasta lui Bocioacă se uita la el parcă i-ar fi fost frate, copil, nu alta. Iar Bocioacă și nevasta lui aveau o fată, pe Sultana, care trecuse de doi­sprezece ani: li se vedea gîndul cît de colo. Dară nici c-ar fi putut să facă o mai bună alegere.

De un lucru nu ținea Mara seama: că feciorul ei era o matahală nespălată și nepieptănată, de care fetele se speriau. Puțin îi păsa lui Bocioacă de aceasta: el vedea pe omul verde, voinic, cu bună rînduială și totdeauna la locul lui. Iară nevasta lui Bocioacă vedea nu­mai pe omul care era-n stare să sară și-n foc, și-n apă, să-și dea chiar sufletul pentru ea. Ții la un cîine pe care ți-l știi credincios: cum să nu fi ținut la omul pe care-l știa gata de a face orișice pentru dînsa?! Îi era parcă ar trebui să i se întîmple o mare nenorocire dacă el ar fi departe de dînsa, și de aceea îl ținea mereu pe lîngă sine, se uita-n ochii lui cînd voia să facă ceva și era destul ca el să stea la îndoială pentru ca ea să-și calce pe inimă. Mare lucru e să găsești un om în care ai deplină încredere.

Tot mare lucru e însă și să știi că te bucuri de toată încrederea. Tremura Trică în toată clipa și stătea mereu treaz ca nu cumva fie stăpanul, fie mai ales stăpînă-sa să se căiască de a-i fi dat toată încre­derea, și nu o dată se petrecea o grea luptă în sufletul lui.

Intrase băietan, copil aproape, în casa lui Bocioacă; încetul cu înce­tul însă s-a făcut flăcău, om deplin. Asta o vedea și Bocioacă; nevasta lui însă îl lua și acum tot drept băietan, mai mult copil decît om făcut, și-ar fi fost în stare să-l pună să-i toarne apă cînd se spă la pe cap. Ba ea se simțea oarecum răsfățată cînd ochii lui cruzi se opreau ca pierduți asupra brațelor ei rotunde, asupra umerilor ei înveliți în carne moale și căutau cu un fel de frică părțile mai ascunse ale nurilor ei. De ce adică i-ar fi fost date aceste dacă ochii nevinovați n-ar fi putut să se încînte de ele? Dacă-i place bogatului să-și desfășure comorile, e firească și pornirea femeii de a-și arăta nurii, mai ales cînd n-are de ce să se teamă.

N-avea, nu! n-avea de ce să se teamă: Trică era ca steanul de piatră și nici ars în foc, nici tăiat cu ferăstrăul n-ar fi spus nimănui ce se petrece în sufletul lui.

Prea se simțea bine pentru ca să nu rămîie el singur de sine.

Nu se petrece însă în lumea aceasta nimic fără ca să iasă în cele din urmă la iveală.

Mara ședea singură-n casă, pe-ntuneric. De ce să mai strice lumînarea, cînd n-avea pe cine să vadă în zarea ei, iar gîndurile i se înșirau mai limpede așa pe nevăzute? Se zbătea femeia, căci om era și avea inimă de părinte.

Aflase că neamțul a bătut pe Persida, apoi s-a dus, a părăsit-o, în sfîrșit, a părăsit-o! O aflase aceasta și nu putea să se bucure.

Ah! cum ar fi vrut să-l scuipe în față, să -i scoată ochii, să-i smulgă părul din cap, să-i rupă hainele de pe trup! Nu! asta nu putea să rămîie așa!

Nu-i vorbă, lucrurile veniseră cam după cum și le închipuise ea; n-ar fi crezut însă c-o să-i cadă atît de greu. Nu mai avea odihnă: din ce în ce tot mai tare se simțea împinsă a se duce să -și vadă fiica.

Afară, în tindă, se ivi un zgomot: intrase cineva și căuta pipăind ușa casei.

Mara sări furtunoasă în picioare, făcu un pas mare și deschise ușa.

Nu putea să vadă nimic.

Cine e? ce vrei? întrebă ea.

Să vii, răspunse Talia gîfîind, că e foarte rău. Am lăsat-o cu moașa și alerg după doctor!

Cu moașa! strigă Mara ca ieșită din fire și se porni ca alungată de iele și fără ca să mai închidă ușile în urma ei. Cu moașa?! zise iar peste puțin. Dar eu nu știam nimic; mie nimeni nu mi-a spus!

Nu știam nici noi, grăi Talia alergînd după dînsa. O știi cum e: nu stă cu nimeni de vorbă; le închide toate în sufletul ei.

Așa mă pedepsele Dumnezeu pentru că am fost cîinoasă, urmă Mara și alergă mai departe, făcîndu-și mereu cruce și rugînd mereu pe Maica Preacurată să fie milostivă și să n-o certe cu prea multă asprime.

După ce trecu podul, ea se opri: îi era parcă ar vrea să se despice în două. Singură nu putea să meargă; trebuia să-l ia și pe Trică cu dînsa. Trebuia, și-i era atît de greu să se abată din drum, iar Talia își urma drumul ca să-l caute pe doctor.

Mara scrîșni puțin din dinți și ridică pumnul, apoi o luă cu pași încă mai grăbiți spre casa lui Bocioacă.

Trică, doi ucenici, Marta, Sultana și o slujnică erau adunați în curte, la cazanul în care fierbea cu clocote lictarul de prune, cînd Mara intră cu o falcă în cer, cu alta în pămînt.

Ce e? întrebă Trică speriat.

Să vii cu mine, grăi Mara grăbită. Neamțul a stîlcit pe Persida în bătăi. E rău, foarte rău. Moașa e la dînsa, și Talia s-a dus după doctor. Asta nu poate să rămîie așa!

Trică rămase ca înfipt în pămînt.

Știa și el că Persida nu are trai bun cu soțul ei și nu o dată își făcuse amarnice mustrări pentru c-a alergat pe la Sîn-Miclăuș și pe la Buteni ca să-i lege pe toată viața. încetul cu încetul însă se deprin­sese cu gîndul că așa le era soarta și că mai rău ar fi fost dacă ei n-ar fi cununați. Văzînd acum pe mumă-sa tulburată și aflînd că soră-sa e rău, se tulbură și el și-și desumecă mînecile de la cămașă, ceea ce era obișnuit să facă totdeauna cînd pleca undeva.

Marta se uită lung la el.

Așa, în starea în care-l vedea, nu-l putea lăsa să se ducă. Îl știa om de fire năvalnică, și în starea în care se afla ar fi putut să se avînte în vreo primejdie.

Dacă e moașa la dînsa și mai vine și doctorul, zise ea, eu nu știu ce ajutor ar mai putea să -i dea Trică.

Să-i arate că e frate, grăi Mara.

Asta o știe dînsa, întîmpină Marta.

Iară Trică tăcea și sta nemișcat.

Carevasăzică, nu vii?! îl întrebă Mara cu stăruință.

Ce să fac eu acolo? răspunse el.

Mara se uită lung și aspru la dînsul, apoi la Marta: le înțelegea toate și era cuprinsă de simță mîntui că nu mai are nici băiat.

Ei bine! Sunt eu și singură destul om! grăi dînsa, apoi le întoarse spatele și se duse ca vîrtejul peste cîmpul întins.

Persida știa că mama ei ar veni la dînsa dacă ar ști, dar n-o aștepta. Se gîndise în mai multe rînduri să trimită pe Talia la dînsa, îndată însă ce se simțea mai bine, ea își schimba gîndul. "Nu e nimic, își zicea; are să treacă și asta; de ce s-o mai tulbur degeaba? Eu singură mi-am făcut-o, eu singură s-o și port!" Cînd însă îi era din nou greu, cînd o cuprindea simță mîntui că nu mai poate să trăiască, îi scăpau vorbele: "Ah, săracă mama mea!" Așa i-a venit moașei gîndul să trimită pe Talia și la Mara.

Era bun gîndul acesta, nu însă acum, cînd Persida avea trebuință de cea mai deplină liniște, iar în liniște și cu bună cumpănire nu pu­teau să se petreacă lucrurile după ce trecuse atîta timp de cînd Mara nu și-a văzut fata și erau atît de triste împrejurările în care o revedea. A dat însă Dumnezeu ca Trică tocmai acum să-și dea pe față slăbiciunea, și Mara, mergînd spre cîrciuma de la Sărărie, era atît de supărată pe Trică, încît își uitase supărărea de mai înainte. Depărtîndu-se cu inima de la Trică, toată dragostea pe care o avuse mai nainte pentru dînsul se revărsă deodată asupra Persidei. Ar fi stat ori nu mai nainte vreodată pe gînduri, acum era pătrunsă cu desă vîrșire de simță mîntui că Persida nu e vinovată de nimic.

"Eu am fost mamă rea, femeie cu inimă cîinoasă!" își zicea ea bătîndu-se cu pumnii în cap.

Atît era de căită și muiată, încît, ajunsă la cîrciumă, unde aler­gase cu atîta grăbire, se opri în loc și nu îndrăznea să intre la fata ei.

Ea trimise pe o fetișcană, care spăla vase în bucătărie, să cheme pe moașă, iar după ce moașa ieși, o întrebă dacă Persida știe ori nu că ea vine.

S-o iei de departe și să-i spui că sunt aici, îi zise apoi. Iar dacă vezi că n-ar fi bine să intru, eu stau și afară.

Și era gata Mara să stea toată noaptea la ușă. Vorba e numai că n-avea nevoie.

Uite, îi zise moașa Persidei, care ză cea într-un fel de amorțeală, ar fi, poate, bine să trimit pe cineva la mama d-tale, ca să vină și ea.

Persida își deschise ochii și-i ridică spre ea.

De ce s-o mai mîhnim?... răspunse ea. I-ar fi foarte greu. Mai bine să nu afle nimic decît după ce vor fi trecut toate.

Ea știe, răspunse moașa, a aflat de la nu știu cine; crede însă că te-ai supăra dacă ar veni.

Nu-i adevărat! grăi Persida, ridicîndu-se puțin. Mama nu poate să creadă una ca asta. Ea știe că nu sunt eu vrednică să vie dînsa la mine.

Uite, e aici, zise moașa; să intre?

Săraca mama mea! mama mea cea bună! grăi Persida și-și as­cunse capul în perine.

Așa a găsit-o Mara cînd a intrat.

Lasă, draga mamei! Să nu te sperii, că au să treacă toate cu bine. Asta e soarta femeilor! zise ea încet și se plecă asupra ei, ca să-i potrivească perinele la căpătîi și să-i mîngîie fruntea, atingînd-o cu vîrfurile degetelor. Nu e nimic, adăugă ea; fii liniștită, draga mamii.

Persida, fără ca să ridice ochii la dînsa, îi apucă mîna, o duse la buze, o sărută în mai multe rînduri, și astfel steteră cîtva timp tăcînd amîndouă.

Dumnezeu e bun, șopti în cele din urmă Persida, și a voit să mă scape de cea mai aspră pedeapsă. E bine că s-a întîmplat așa. Te rog, mamă, urmă apoi peste puțin, să cauți pe Bandi. E nenorocit, sărmanul, n-are pe nimeni în lume și mi-a fost credincios; să-i dai, dac-ar fi să nu mă mai scol, tot ceea ce rămîne de mine.

Ei, ră spunse Mara, nu moare omul atît de ușor; abia de aici înainte ai să trăiești și tu. Mulțumește lui Dumnezeu că te-a scăpat de omul acela, care ți-a făcut atîta rău.

Persida se întoarse puțin în culcușul ei și ridică ochii spre dînsa.

Nu-l osîndi, mamă, grăi dînsa, că e nenorocit și el, mai ne­norocit decît mine.

Mara se dete puțin înapoi. Îi venea să plece.

Carevasăzică, și acum tot vorba cea de odinioară, zise ea cu amărăciune. Tot tu cea vinovată!

Persida se întoarse mai mult spre muma ei și se ridică puțin.

Eu, mamă, și sîngele tău, grăi dînsa. Niciodată el n-ar fi ridi­cat mîna asupra mea dacă nu l-aș fi lovit eu mai nainte. Nu poate un bărbat să treacă peste una ca asta, și mi-ar fi mie rușine dacă el...

Ușa se deschise încet, și, sfiicios, Națl lăsă pe doctorul Blaubach, un bătrîn mărunțel, cu favorite cărunte, să intre în casă.

Persida se lăsă iar în culcușul ei, iară Mara se ridică și rămase-n fața patului, stînd dreaptă, țeapănă și cu ochii țintă la ginerele ei, care, zărind-o, se dete, cu capul plecat și cu fața galbenă, un pas înapoi.

Așa rămaseră ei tot timpul în care doctorul vorbi încet cu moașa, ca să se dumerească asupra stării în care se afla Persida. Cînd doc­torul se apropie apoi de pat, ca să cerceteze mai de aproape, Mara se dete la o parte, cam spre ușă, iară Națl înaintă umilit spre dînsa, îi luă mîna și i-o sărută de două ori, una după alta.

Lucrul acesta se petrecuse atît de iute, și-n fața lui Națl, în mișcările lui, în toată înfățișarea lui era atîta căință și atîta umilire, încît Mara se simțea cu desăvîrșire muiată și abia după cîtva timp se dezmetici și se dete un pas înapoi.

De!... grăi doctorul, eu puțin ajutor pot să dau aici. Trebuie să mai așteptăm, ca natura să-și facă lucrarea. Dacă s-ar întîmpla ca să se piardă prea mult sînge și să leșine, să mă chemi, urmă el întorcîndu-se spre moașă. Pe cît pot să judec, îi zise apoi lui Națl, copilul e pierdut, dar mai departe toate au să se sfîrșească bine, numai liniște să-i lăsați, înainte de toate liniște! Am să mai trec pe aici înainte de miezul nopții.

Grăind acestea, el se depărtă, iar Națl îl însoțipînă afară.

Mara nu mai știa ce să facă. Era-n ea ceva ce o împingea să meargă după el, să-l apuce, să-i zică trei vorbe acolo unde Persida nu putea să le audă; firea ei cea slabă n-o ierta însă să se depărteze de la patul Persidei, iar în fața Persidei nu putea să-i zică nimic, trebuia să le primească toate, să le sufere toate, ca să n-o tulbure pe dînsa.

"Ah! Doamne! își zicea ea cătrănită. Ține și acum la el, ține mai mult decît la orișicine! Ăsta e blestemul casei mele: țin amîndoi copiii mai mult la străini decît la mine și la ai lor. Prea li-e slabă inima!"

Cînd îl văzu pe Națl întorcîndu-se, ea nu-și mai putu stăpîni firea: înaintă spre el și-i zise încet și aspru:

N-ai auzit ce-a zis doctorul? Lasă-ne singure, ca să fie liniște!

Națl se opri.

Eu rămîn aici afară, la ușă, răspunse el, dar nu pot să plec.

Nu e liniște-n casa aceasta cîtă vreme te afli tu în preajma ei! grăi Mara mai tare, ridicînd amîndouă mîinile. Te-ai dus odată: dus să fii!

Persida se ridică cuprinsă de spaimă din culcușul ei, iar moașa alergă la Mara s-o liniștească.

Nu pot să mă duc, grăi Națl așezat și hotărît. Cînd m-am dus, o știam sănătoasă și vrednică, și m-am dus ca s-o scap de un nemer­nic ca mine, care numai rău i-a făcut și nici un bine nu poate să-i facă; în starea în care ea se află acum, nici cel mai nemernic bărbat nu poate să-și părăsească soția.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu c-o scap și așa din ghearele tale! strigă Mara. Tu, bărbatul ei?! Ea, ție soție?! Călău i-ai fost! Iată ce-ai făcut din ea!

Rabdă, Națl dragă, strigă Persida, rabdă-le toate de la mama, că mi-e mamă și e bună mama. Da, mamă, mi-e bărbat și-i sunt soție, după lege, în fața lui Dumnezeu, ca să ne ajutăm la nevoie unul pe altul, eu pe el, el pe mine.

Mara-și puse mîinile în cap: îi venea să-și smulgă perii din cap, să-și rupă hainele de pe trup, să se dea cu capul de perete.

N-ai tu la nici o nevoie trebuință de ajutorul lui, zise ea mai potolită. Dacă e vorba...

Deodată ea se opri și rămase cu ochii sticloși, ca ieșită din fire.

Vai de mine! vai de mine! Ușile casei au rămas deschise și tainița din perete nu-i acoperită! strigă ea și ieși ca dusă de frica morții.

Și cum, Doamne, să nu fugă, cînd atît îi mai rămăsese și ei?!



XIX

VERBONCUL


Mari lucruri se pregăteau în lume.

Feciorii duși la cătănie pe la Mantua, Verona și țeneția scriau de acolo că s-a ivit un oarecare Garibaldi, mare general, care umblă să-i adune pe italieni sub arme și să-i ridice asupra împărîtului; iară un­gurii șopteau între dînșii și se lăudau prin ascuns că Kossuth al lor stă în legătură cu Garibaldi și are și el să se întoarcă la primăvară, ca să alunge cătanele împărătești, să-i scoată pe beamteri din țară și să facă iar vreme ungurească, cum era pe timpul rezistenței.

La masa cea mare din birtul de la Sărărie, unde beamterii puneau lumea la cale, era, ce-i drept, lucru hotărît că Garibaldi are, cu toți ai lui, să pată mare rușine. Erau însă și acolo oameni care, mai ales prin apropierea Murășului, nu bucuros umblau serile singuri. Venise adică și știrea că italienii au început să arunce beamteri în mare, în lacul Guarda, în rîul Adige, și mare minune n-ar fi fost dacă ungurii s-ar fi luat și ei după italieni.

Pe la Lipova nu prea erau, ce-i drept, mulți unguri, dar puteau să vie de pe puste, unde se sporiseră făcătorii de rele, încît nu trecea zi fără ca să se întîmple ceva pe drumurile ce duc spre Arad.

Curat ca în vremea ungurească!

Se uita Persida, biata, și de cîte trei ori la fiecare necunoscut ce-i intra în cîrciumă, ba nici de cunoscuți nu se apropia decît cu sfială. Atît de mult se învrăjbiseră oamenii între dînșii, încît nu mai știai în cine poți și în cine nu poți să ai încredere, și Națl își făcea cu gura lui slobodă prea mulți dușmani.

Dar nu se mai plîngea Persida de dînsul.

Scos, sărman de el, din ale lui, despărțit de mamă-sa, la care ținea din zi în zi mai mult, și învrăjbit cu tată-său, care se uita în altă parte cînd se întîmpla să-l întîlnească, el trăia și nu trăia. Singur gîndul că asta nu poate să meargă tot așa mai ținea caldă inima în el. Adepta însă, mereu adepta, ca vreo întîmplare să schimbe mersul lucrurilor, dar nu era în stare să ia vreo hotărîre. Odată s-a hotărît și el, atunci cînd a părăsit pe Persida; foarte în curînd însă s-a încredințat că fără de Persida nu poate să trăiască. Îi fusese dragă odinioară; acum însă, văzînd-o iar voinică și plină la față, harnică și mereu voioasă, se uita la ea ca la un fel de minune, și adeseori își zicea cu lacrimile în ochi: "Doamne, cum ar iubi-o mama dac-ar cunoaște-o!"

Persida, văzîndu-l mereu posomorît și nerăbdător, supărat pînă chiar și de bunăvoința ei, ba adeseori chiar răstit, umbla cu el parcă nu i-ar fi fost bărbat, ci copil bolnă vicios. Singurul ei gînd era să-i facă viața mai suferită, și orișice ar fi făcut el, ea era mulțumită dacă-l vedea mai voios.

Nopțile se deștepta în mai multe rînduri din somn, ca să vadă dacă somnul lui e ori nu liniștit. Diminețile el se scula tîrziu și cu anevoie, lua papucii în picioare și scurteica cu blană în spinare și era în stare să rămîie toată ziua nespălat și nepieptănat. Persida îi peria deci hainele, îi curăța ghetele și-l ajuta ca pe un copil să se îmbrace. Fața lui nu se lumina însă decît seara, la masă cu beamterii.

Ochii i se umpleau de văpaie cînd vorba venea la război și la Radetzky, generalul împărătesc, care știa să-i țină de scurt pe italieni și putea, la nevoie, să-i învețe minte și pe unguri. Cînd vorba era de­spre aceasta, i se ră scolea toată firea, i se încordau toate puterile și iar se simțea om deplin, căci tare îi erau nesuferiți ungurii, care ocărau mereu pe nemți. Persida nu se supăra deci dacă el pleca serile, ca să însoțească pe vreunul dintre beamterii mai fricoși, și încurcîndu-se mai pe ici, mai pe colo, se întorcea numai tîrziu după miezul nopții. Știa că aceste cîteva ceasuri petrecute cu nemții sunt viața lui, și se bucura că mai trăiește și el; iar acasă nu mai stătea singură, ci cu Bandi, care se fă cuse bă iat voinic și inimos.

Sărmanul Bandi.

Era ungur și el, singurul ungur pe care Națl putea să-l sufere, și avea de ce.

Într-una din zile, Vlaicu, unul din cărăușii care trăgeau des la cîrciumă, ceruse de la Națl o roată cu împrumutare, pînă ce rotarul va fi dres pe a lui, care se stricase.

Bine, omule, îi zise Națl peste vreo săptămînă, cînd dete iar ochii cu el, dar roata cînd mi-o aduci?!

Oho! răspunse Vlaicu, am adus-o demult și am dat-o în primire fratelui d-tale!

Ce fel de frate? întrebă Națl.

Băiatul, Bandi, grăi Vlaicu. Tare seamănă cu d-ta; nu ți-e frate?

Națl era atît de tulburat, încît nu-i mai răspunse nimic.

Așa era!

Îl vedea pe Bandi ca-n aievea în fața sa. Nu o dată îi păruse și lui că seamănă acum, după ce a mai crescut băiatul, cu cineva, dar nu putuse să -și dea seama cu cine anume. Acum era dumerit.

Nu, zise el speriat de gîndul ce se ivise în mintea lui, cu mine nu seamănă. O fi semănînd cu tata.

Era urît gîndul acesta, dar nu mai putea să scape de el. I se răscolise deodată sufletul și-și aducea acum aminte și de Reghina. O știa din copilăria lui; o vedea și pe dînsa ca-n aievea cum fusese atunci cînd venea cu coșul după carne și stătea voioasă și rîzînd în ușa măcelăriei.

Așa era!

Era viu afară din cale, dar încă nehotărît simță mîntui pe care-l stîrnise gîndul acesta în sufletul lui. Ceea ce știa era numai c-ar fi voit să nu știe, să scape, să nu-l mai vadă în ochi pe Bandi, să uite că l-a văzut în viața lui.

Prea îi era milă, și nu voia să-i fie, căci mila te leagă, te supune, te robește.

Lumea toată luase parcă deodată altă față, și toate lucrurile ieșeau altfel în ea la iveală.

Vlaicu se dusese de mult în căile lui, și Națl stătea tot uimit în loc, neștiind încotro are să apuce.

"Sărac de tine, tată!" zise el în cele din urmă, înduioșat și plin de căință.

Era peste putință ca el să nu fi știut toate, și fiul era cuprins de fiori reci cînd își închipuia suferințele prin care a trecut tatăl său văzînd pe acea femeie atît de nenorocită și știindu-și copilul de pripas.

"Și toate pentru mine și pentru mama mea, zise el; toate pentru liniștea casei sale, toate din simțămîntui de datorie; înspăimîntătoare pedeapsă pentru o clipă de slăbiciune! nemiloasă lege de viețuire!"

Da! da! Altfel nu putea tatăl său să facă! Orișice alta ar fi făcut, ar fi fost un nou păcat din alt păcat născut. Așa trebuia să facă, și fiindcă așa a făcut, el avea dreptul de a fi aspru și de a cere mult de la alții.

Dacă-n clipa aceasta s-ar fi pomenit în fața tată lui să u, el ar fi căzut în genunchi la picioarele lui, i-ar fi sărutat mîinile și i-ar fi cerut ier­tare. Simțămintele însă, întocmai ca gîndurile, vin și trec prin suflet, și peste puțin, cînd a dat cu ochii de Bandi, Națl a scăpat vorbele:

"Dar el ce-a păcătuit, sărmanul?!"

Era în sufletul lui o luptă grea, și dacă în clipa aceasta Bandi îi părea o jertfă adusă bunei rînduieli, în clipa următoare el i se arăta ca o pedeapsă viețuitoare!

De ce s-a mai născut și el pe lumea aceasta?! De ce trebuia să se nască, să rămîie în viață și să treacă prin toate suferințele?! De ce ne mai naștem, la urma urmelor, cu toții?!

Frămîntat de aceste și de alte asemenea întrebări, el nu putea să scape de gîndul că viața nu e decît o pedeapsă, pe care nu-ți rămîne decît s-o porți așa cum ți s-a croit, că vinovat e orișicine care trăiește și că, suferind, spășești, te curăți de păcat și te înalți tu însuți prin tine. I-o spusese aceasta Persida în atîte rînduri, dar el nu era în stare s-o înțeleagă; acum o înțelegea și Persida i se părea născută anume pentru ca să-l despartă de părinții lui, să-l despoaie de averea lui, pentru ca printr-însa să sufere el și ai lui. Vedea o legătură tainică în toate, și mintea i se oprea în loc cînd se gîndea la slăbiciunea pe care Persida o avea pentru Bandi. Tocmai de aceea însă nici tăiat n-ar fi dat pe față gîndurile ce-l frămîntau.

Era însă peste putință ca Persida să nu simtă că soțul ei e frămîntat de vii stări sufletești. Era obosit și muiat, vorbea mai încet și glasul îi era mai puțin aspru, i se îndulcise oarecum toată firea.

Ce ai tu? îl întrebă ea tîrziu după-amiazăzi, cînd stăteau, ca de obicei, singuri și fără de nici o treabă.

El tresări ca prins asupra unei fapte rele.

Eu? zise apoi. Ce să am? Nimic! Stau așa pe gînduri. Ce păcat că Bandi nu e încă de optsprezece ani, ca să se dea la oaste: altă viață nu e pentru un om de pripas ca dînsul.

Persida se uită uimită la el. Nu putea să înțeleagă cum a ajuns el, așa deodată, la gîndul acesta și nu știa ce să-i ră spundă.

Știi tu, urmă el peste puțin, că în iarna aceasta se va face re­crutarea cu multă asprime și pe Trică al vostru îl iau fără doar și poate.

Persida se cutremură, răcită pînă în măduva oaselor.

Nu-l văzuse de mult pe Trică. Nu mai venea pe la dînsa: erau supărați unul pe altul, și nici Națl nu-l vedea bucuros la casa sa. Dar tot soră și frate erau. După legea timpului de atunci, feciorii luați la oaste ră mîneau zece ani în linie și încă doi ani în rezervă, erau duși în țări străine și depărtate, li se schimba tot rostul vieții. Cum ar fi putut Persida să se împace cu gîndul că fratele ei are și el să fie luat la oaste?

În nenumărate rînduri, stînd așa singură și gîndindu-se la viața ei cea tristă, ea s-a bucurat că-l știa băiat așezat, harnic și cu rost făcut, și dacă nu mai era mereu mîhnită ca mai nainte, voia bună i-o dădea gîndul că are mama ei destulă mîngîiere prin Trică. Era peste putință ca ea să piardă și mîngîierea aceasta!

Ar fi lucru grozav! zise ea uitîndu-se lung la Națl, mirată că el a ajuns, așa deodată, să vorbească despre Trică.

Eu cred, grăi Națl, că mă-ta are bani și ar putea să-l răscumpere. Eu am fost răscumpărat cu vreo două mii și ceva; acum însă ar putea și cu mai puțin să-și găsească om în loc.

Persida dete zîmbind cu amărăciune din cap.

E peste putință! întîmpină ea. O fi avînd mama, fără îndoială, bani, dar ea nu dă: nu-mi pot închipui pe mama scoțînd deodată atîția bani.

Și totuși trebuia să dea, trebuia să-i spună cineva că are neapărat să dea. Îi venea să se îmbrace fără de întîrziere, să treacă Murășul și să se ducă la mama ei, ca s-o roage cu lacrimi, dar nu putea.

Uite, zise el, să dai și tu ceva, ca să se îndemne ea.

Persida iar se uită mirată la el.

Ce putem să dăm noi?! grăi dînsa sfiicioasă. Abia am prins să adunăm.

Dai cît ai, zise el, căci pentru liniștea ta dai și iar o să aduni. Îți spun eu, are să dea și mă-ta: orișicît de zgîrcită ar fi, ea ține la voi.

Persida nu-și mai putea veni în fire. Se uita mereu la soțul ei și nu-i venea să creadă că el e în adevăr acela care vorbele așa. Era schimbată ca prin minune toată viața ei: nu putea să-și dea seama cum și prin ce, dar nici nu îndăznea să cerceteze.

Știi ce? grăi dînsa, luînd în cele din urmă o hotărîre. Am să mă duc la Bocioacă, ca să-l rog să vorbească el cu mama. De el ascultă.

Îi era foarte greu s-o facă aceasta; acum, însă, după ce soțul ei vorbise bine despre mama ei și despre fratele ei, ea nu se mai sfia, nu se mai simțea, ca mai nainte, scoasă din lume, alungată din rîndul oamenilor cumsecade, și putea să stea fără de rușine cu capul ridicat în fața Martei.

Pe înserate ea s-a îmbrăcat și s-a dus, lăsînd, întîia dată de cînd se afla la Lipova, cîrciuma în grija lui Națl. Atît era de pornită, atît de avîntată, încît, abia sosită la casa lui Bocioacă, ea s-a oprit în loc, ca să-și dea încă o dată seama despre ceea ce voia să facă.

Bocioacă croia pentru cele opt calfe, care lucrau la masa lungă, iar nevasta lui cosea mai la o parte pe gherghef, cînd Simina, sluj­nica, veni să spună că Persida dorește să vorbească cu Bocioacă.

Și-a zis să spun, adăugă ea, că pentru binele lui Trică.

Lui Bocioacă ar fi avut să le spună aceste; în casa lui Bocioacă însă slugile nu erau ale stăpanului, ci ale stăpînei, și Simina n-ar fi cutezat, Doamne ferește, să-i spună stăpînului ceva mai ales de față cu stăpîna. Era treaba stăpînei ce are și ce n-are să afle stă panul.

Iar femeia tot femeie.

Cînd află că Persida e aici și voiește să vorbească cu Bocioacă de­spre Trică, Marta tresări și se făcu albă ca varul.

Persida la casa ei?! Chiar acum după ce Trică de atît timp era stricat cu mumă-sa?! Ce voia dînsa? Ce avea să-i spună lui Bocioacă despre Trică?

"Una singură poate să fie, își zise cu inima încleștată; dar am eu să vorbesc cu dînsa!"

Bocioacă-și croia cojoacele mai departe cînd ea s-a ridicat și a ieșit; Trică însă s-a dus cu ochii după dînsa; el simțea că e ceva deosebit afară și aflase din căutătura ei că e vorba de dînsul.

Persida-l adepta pe Bocioacă și rămase cam tulburată cînd se pomeni în fața Martei; ea însă n-a fost niciodată dintre cele ce-și pierd ușor sărita, iar acum, după ce atît de mult se zolise cu fel de fel de oameni, simți numaidecît că Marta e foarte strîmtorată.

Nu te vei fi așteptat, grăi dînsa zîmbind, să-ți vin așa deodată în casă.

Marta stătea tulburată în fața ei: nu știa cum s-o ia, ce să-i facă, ce să-i zică, cum s-o primească.

Mă mir și eu, ră spunse ea. Dîndu-și apoi seama c-a zis o prostie, ea adăugă: Nu pot să-mi închipuiesc ce vei fi avînd să-i spui bărbatului meu. Trebuie, fără îndoială, să fie vreun lucru mare și grabnic.

E, poate, mai bine dacă-ți spun, grăi Persida, apoi se opri.

Nu știa, să-i zică d-ta, ori tu, ca odinioară.

Da, urmă peste puțin, cu inima deschisă, e mai bine să-ți spun ție, ca să vorbeai tu cu el. Noi, femeile, ne înțelegem mai ușor și de tine ascultă bărbatul tău.

Marta, fără ca să-și dea seama despre ce e vorba, se mai liniști și începu să se uite în ochii Persidei, în care nu mai vedea nici o răutate.

Uite, urmă Persida, care, femeie ca toate femeile, pornită odată, nu se mai poate opri pînă ce nu sfîrșește, Trică a ajuns la anii de cătănie, în curînd are să se facă recrutarea și-l iau și-l duc la război dacă nu se răscumpără. Mama o fi avînd bani ca să-l răscumpere, dar știi cît e de greu să scoți ceva de la dînsa. Bărbatul meu e gata să dea și el cît poate; ar mai da apoi și mama, dacă s-ar pune cineva pe capul ei. Noi nu putem; s-o roage Trică, s-o rogi tu, s-o strîmtoreze bărbatul tău, de care ascultă.

Marta ră suflă ușurată. Nu, poate că nu i-ar fi păsat dacă îl vor lua ori nu pe Trică la oaste, însă de altceva se temuse ea, și gîndul că Trică ar putea să fie dus la război îi era prea nou pentru ca să-l simtă. Pînă atunci mai avea să treacă multă vreme.

Nu putem nici noi, zise ea. Mă-ta e supărată pe Trică și nici ea nu mai vine pe la noi, nici noi nu mai mergem pe la dînsa.

Persida rămase ca trăsnită din senin.

Cum? de ce?! întrebă ea. Ce putea Marta să-i răspundă?

Ea dete din umeri, apoi se uită iar în ochii Persidei, în care nu vedea nici acum nici o răutate.

Prostii, grăi dînsa, căci altfel nu pot zice. S-a supărat mă-ta pen­tru că Trică ține la mine și ascultă de mine. Mi-e parcă și greu să Ai spun...

Doamne! de ce să nu-i vorbească deschis? de ce să nu i se plîngă?

Ar fi în stare să creadă, adăugă ea amărîtă, că eu, femeie făcută, cu copii mari, trecută acum prin toate, aș putea să scot din minți pe un băiat la care mă uit ca la copilul meu!

Sfinte Dumnezeule! strigă Persida, crucindu-se de mai multe ori. Dar să nu i-o luați în nume de rău, adause apoi peste puțin, îndurerată, căci prea a avut și ea să treacă prin multe... Vorbește tu cu bărbatul tău, căci de el tot ascultă și trebuie să le facem toate ca să scăpăm pe Trică.

Martei nu-i dădea mîna ca să zică ba, deși ținea ca Bocioacă să nu vorbească cu Mara, și tocmai de aceea potrivise lucrurile astfel ca nici dînșii să nu meargă pe la Mara, nici Mara să nu vie pe la dînșii. Nu c-ar fi avut, poate, ceva pe sufletul ei, dar o știa pe Mara cu gura slobodă și ținea să nu umple capul lui Bocioacă de presupuneri care-l făceau bănuitor. Asta însă nu putea să i-o spună Persidei. Viclenită, ca toate femeile, cînd vorba e de lucruri care le privesc de aproape, ea se bucura că n-a ajuns Persida să vorbească cu Bocioacă.

Lasă-le toate pe mine și fii liniștită, grăi dînsa. Să nu mai faceți nimic și să nu mai vorbiți cu nimeni fără de știrea mea. Le pun eu toate la cale și o să vă spun ce mai aveți să faceți.

Pătrunsă în adevăr de simță mîntui că Trică n-are să fie luat la oaste, ea rostise aceste vorbe cu atîta căldură, încît Persida se liniști pe deplin și, uitînd cele petrecute, o îmbrățișă și o sărută la despărțire ca pe cea mai bună, acum chiar singura ei prietenă.

Dar și putea să fie liniștită.

Deși n-avea de gînd să -i vorbească lui Bocioacă, Marta era din ce în ce mai neliniștită de gîndul că vine recrutarea și astfel din ce în ce mai hotărîtă de a face tot ceea ce-i stă prin putință ca să-l scape pe Trică. Nu știa încă ce anume are să facă, dar se gîndea, și, deși ea se întoarse la ghergheful ei ca și cînd nimic deosebit nu s-ar fi întîm­plat, ochii ei scăpau adeseori la Trică, și acesta simțea din ce în ce mai mult că era vorba de el și era din ce în ce mai neastîmpărat.

Trebuiau să vorbească.

Ei stă teau în fiecare zi, în mai multe rînduri, adeseori chiar ceasuri întregi, singuri, așa, din întîmplare, cum stau oamenii ce trăiese sub același acoperămînt și au să facă adeseori cîte ceva împreună. Era un lucru de sine înțeles, care trecea nebăgat în seamă. Acum însă, avînd ceva să facă fără știrea soțului său, Marta se sfia și nu știa cum să potrivească lucrurile ca să rămîie singură cu Trică.

Trică o simțea și aceasta și era cu atît mai neastîmpărat, căci seara trecea fără ca dînsa să-i facă vreun semn.

Să mă aștepți, îi zise ea, în sfîrșit, după ce calfele se sculară de la masă, că am să vorbesc ceva cu tine, dar să adoarmă mai înainte jupanul.

Asta nu se mai întîmplase niciodată, și Trică începu să tremure. El, noaptea, după ce a adormit jupanul, singur cu dînsa?

Unde să te aștept? întrebă el.

Fă-ți de lucru pe afară, răspunse ea, că eu am să mă duc în cămară și o să mă vezi cînd merg, apoi vino după mine.

Da! asta putea s-o facă chiar și mai înainte de a fi adormit ju­pînul. Nu era nimic mai firesc decît ca ea să-și facă de lucru în cămară.

Aașteptat cu toate acestea pînă ce soțul ei a adormit și abia apoi a ieșit tiptil și fără de lumînare, ca o hoață, iar inima îi bătea fără ca să aibă, la urma urmelor, de ce.

Bătea și a lui Trică, însă avînd de ce.

Fiecare cu gîndurile și cu slăbiciunile lui omeneai. Neștiind cu ce fel de gînd umblă dînsa să-l vadă prin ascuns, el se amețise și nu se mai putu stăpîni: fără ca să voiască și fără ca să-și dea seama, o cuprinse cu brațul peste mijloc după ce intrară în cămara plină de lăzi, de oale și de saci.

N-o mai făcuse niciodată aceasta, dar tot Marta era de vină dac-o făcea acum.

Și apoi vreun mare păcat nu era nici aceasta! Deși femeie făcută, cu copii mari acum și trecută prin multe, dar tocmai de aceea s-ar fi făcut de rîs dacă ar fi băgat ca o fată mare în seamă fapta lui Trică, pe care nu putea, la urma urmelor, s-o ia decît drept o prostie copilărească. Acum, cînd nimeni nu putea să-i vadă, ar fi putut, el îndeo­sebi, să meargă mult mai departe fără ca ea să se neliniștească.

Tot așa vedea și Trică lucrurile. El însă, neștiind de ce a venit ea acum în cap de noapte, își făcuse alte gînduri și o așteptase cu neastîmpăr. Vîzînd deci că ea nu se dă la o parte, el strînse mai tare brațul peste mijlocul femeii scurte și pline la trup.

Trică, zise ea, știi tu că în curînd are să se facă recrutarea și tu n-ai să scapi dacă nu te răscumperi.

Cu atît mai bine, ră spunse el, fiindcă pe cei ce merg acum la ră zboi n-o să -i țină, așa se zice, doisprezece ani, ci îi lasă acasă îndată ce s-a sfîrșit războiul.

Bine, întîmpină ea, dar mă-ta ar putea să te răscumpere.

Ferit-a Dumnezeu! grăi dînsul. De la dînsa nu poate nimeni să scoată atîția bani, și chiar dacă, prin minune, ar voi dînsa să dea, nu primesc eu.

Marta se dete puțin la o parte.

Te supără dacă te strîng? întrebă el și-și trase brațul sfiit înapoi.

De ce să mă supere?! răspunse ea așezată. Știu că n-o faci cu gînd rău și din gura ta n-o să afle nimeni nimic. Nu Ai șade însă bine s-o faci. Prea ești copil, și eu sunt femeie prea trecută: o să-ți fie rușine odată cînd îți vei aduce aminte.

De ce să-mi fie rușine?! grăi el. Eu văd că-mi place, dacă știu că nu te supără.

Prostie! zise ea. Adică ce ar avea să mă supere? Îmi vine să rîd. Norocul tău e că nu te vede nimeni, c-ai fi de batjocura lumii.

Ba nu! răspunse el strîngînd-o din nou. Și chiar dac-aș fi, puțin îmi pasă cînd știu că Ai place.

Ce adică să-mi placă? întrebă ea.

El o cuprinse cu amîndouă brațele, apoi se lăsă pe un sac din ap­ropiere, încît capul ei căzu puțin înapoi, și îi sărută lung, oarecum pe mușcate, gîtul în preajma urechii.

Ți-ai pierdut mințile?! strigă ea, însă fără ca să se desfacă din mîinile lui.

Te supără? întrebă el.

Marta viața ei toată se juca bucuros cu focul și nu s-a temut niciodată. Acum se temea mai puțin decît orișicînd și mai ales ținea la Trică, în care putea să aibă toată încrederea.

Nu! răspunse ea cu jumătate de gură.

El o culcă mai bine pe brațul lui și o sărută din nou și mai lung, apoi întrebă:

Îți place?

Da, îmi place, șopti ea amețită, însă mai încet, puțin cîte puțin, și să mă lași cînd voi zice că e destul.

Dîndu-se apoi cu ochii închiși în voile lui, ea-și pierdu într-atîta rușinea, încît puse mîna pe capul lui și-l apă să încetul cu încetul mai jos și tot mai jos înspre sînul ei dezvelit.

Și ce era, la urma urmelor?! O jucărie copilărească, pentru care nici o fată mare n-ar fi avut să-și facă mustrări dacă știa să se stăpînească. Ei îi făcea plăcere, el era nesățios, nimeni nu-i vedea și n-avea nimeni de ce să se plîngă.

Ce să-ți mai fac? întrebă el în cele din urmă, sătul oarecum.

Nimic, răspunse ea pe suspinate. A fost destul pentru astăzi.

Cuprinsă apoi de un fel de spaimă, ea-l strînse în brațe și începu să se sărute cu el mușcîndu-i buzele, nesățios, cum numai femeia trecută știe să se sărute cu un băiat tînăr.

Trică, șopti apoi, o să te bată Dumnezeu dacă vei spune cuiva ceva. Mi-e rușine de mine însămi și n-am ce să-mi fac. O să ți se facă scîrbă de mine!

Nu! niciodată! răspunse el și drept dovadă începu din nou s-o sărute pe mușcate.

Destul, zise ea, că nu mai sfîrșim. Trică, să vorbești cu jupînul ca să vorbească cu mă-ta. Eu nu pot vorbi cu el: ar cădea în bănuială. Mă-ta are bani!

Dar nu e păcat să dăm atîția bani? întîmpină el.

Nu vorbi așa, Trică, îi zise ea. Nu se poate să te duci: m-aș prăpădi eu! Vorbele cu el, căci de celelalte, grija mea. Acum nu mă mai poți părăsi.

El o strînse din nou în brațe.

Lasă, grăi dînsa, altă dată, mai în tihnă.

Sărutîndu-l apoi din nou, ea se depărtă repede.

"Altă dată, mai în tihnă": ăsta era gîndul cu care se despărțiră.

Tihna însă n-o găsești cînd o cauți, ci cînd se nimerește.

Zorit de Marta, Trică a vorbit ziua următoare cu jupînul, iar jupînul, luînd lucrurile foarte de scurt, a vorbit și el cu nevastă-sa, fără de care nu putea să facă nimic în treaba aceasta.

Ea dete din umeri, ca și cînd ar fi vorbit de un lucru de care puțin îi pasă.

De, zise apoi, dac-ar fi după mine, eu nu m-aș amesteca; dar tu faci cum crezi că e mai potrivit. A fost ieri pe aici soră-sa, Persida, ca să vorbească cu tine. Zice c-ar da și ea ceva. Nici că ți-am mai spus. Ce să ne mai încurcăm noi cu oameni ca aceștia?

Bocioacă-și cunoștea nevasta și se așteptase ca ea să-i vorbească astfel; deși ținea la Trică, nu putea să uite supărările ei cu muma și cu sora lui.

Ar fi păcat ca un băiat ca Trică să fie dus în cătănie. E bun băiat și harnic, și vrednic, grăi dînsul. Mă-sa trebuie să aibă bani, dar ea nu dă, dacă nu e cineva care o face să înțeleagă că n-are încotro.

N-o cunoști, zise ea, așa văd, nici acum; n-ai să scoți nimic de la dînsa, ba, tresărită cum e, te miri ce gînduri își va fi făcînd dacă vede că umbli în treaba lui Trică parcă ți-ar fi cine știe ce. E băiat bun, păcat de el, noi însă n-avem să ne facem neplăceri pentru dînsul.

Bocioacă ar fi mai avut să zică ceva, dar nu voia să mai lungească vorba, ținea să-i arate, înainte de toate, nevestei sale că el poate să scoată bani de la Mara. Lăsînd deci supărările la o parte, mai cu voia nevestei sale, mai fără de voia ei, s-a dus la Mara după ce se întune­case, cînd știa c-o găsește acasă.

Marta avuse dreptate.

Îndată ce l-a văzut pe Bocioacă, Mara a și dat cu socoteala că el vine pus la cale de nevasta lui și s-a pus la pîndă, ca să vadă ce vrea și cum are să-l apuce.

Se sperie cînd Bocioacă îi spuse că se apropie recrutarea, și dac-ar fi luat-o acum de scurt, ea ar fi dat banii: mai era însă oarecum timp la mijloc, și ea putea să se gîndească și să-și facă socotelile.

Cînd el îi spuse că Persida e gata și ea să dea ceva, Mara își mai veni în fire. Tot fata ei, Persida!

E rău, de tot rău, grăi dînsa întristată. Tocmai acum, așa, pe neașteptate!

Avîndu-și gîndurile, nu-i dădea mîna să zică și de astă dată, în fața lui Bocioacă, că nu erau bani.

Am, zise ea cam în laudă, nu mult, dar am atît și chiar mai mult, dar eu nu țin banii în ladă, ci îi bag în neguțătorie, și tocmai acum nu-i am la mînă. Dacă ai putea să-mi spui pe cineva care se înlesnește să mă împrumute, mare lucru ar fi.

Bocioacă rămase pus pe gînduri. Nu știa pe nimeni. Ea se uită lung și scrută tor în fața lui.

D-ta, urmă ea, care azi, mîine o să ai fată de măritat, trebuie să ai bani adunați pentru zestrea ei. N-ai acum trebuință de ei: ai putea să mi-i dai, și ți-i întorc în carnete cînd îți măriți fata.

Bocioacă era foarte strîmtorat. Nu-i trecuse prin minte asemenea gînd, dar avea un gînd pe care Mara-l simțise.

Era bun băiat Trică și harnic și vrednic de toată încrederea: nu o dată se ivise în mintea lui Bocioacă gîndul că, dacă ar avea un ase­menea ginere, n-ar mai fi nevoie să stea mereu la masă cu calfele. De aici însă pînă la împrumutul pe care-l cerea Mara era foarte departe.

Fiindcă nu-i da nici lui mîna să zică că n-are bani adunați pentru zestrea fiicei sale, trebuia să-și caute altă scăpare.

Să vedem, înainte de toate, ce dă Persida, zise el, o să mai dăm și noi ceva; iar pentru ceilalți voi găsi pe cineva să te împrumute. Vorba e acum să vorbeai cu Persida.

Eu? răspunse Mara ca înțepată de viespi. Eu nu calc pragul ei cîtă vreme trăiește cu nemernicul acela. Am fost o dată și mi-a fost destul: ar trebui să o știu pe patul de moarte ca să mă duc. Mai fă-o tot d-ta și asta: dacă te-ai apucat odată, du-o pînă în capăt.

Bocioacă nu putea să zică ba. Simțea că, în cele din urmă, tot el o să dea banii și era, aducîndu-și aminte de vorba nevestei sale, rușinat de treaba ce făcuse.

Și încă mai rușinat ar fi fost dacă ar fi știut cele ce se petrecuseră acasă la dînsul în timpul pe cînd el umblase pe la Mara.

Pierzîndu-și odată stăpînirea de sine, Marta nu se mai gîndea decît la acel "altă dată, mai în tihnă". Ca poimîine, sîmbătă, era tîrg la Făget, și Bocioacă trebuia să plece cu lăzile pline cu cojoace. Trică, omul lui de credință, avea și el să plece cu dînsul.

Ea îl luă deci, după ce Bocioacă se dusese la Mara, ca să-i dea ajutor tot în cămară.

Tu nu pleci cu jupînul la Făget, îi zise apoi. Spune că vrei să te duci duminică să vorbeai cu mă-ta și cu soră-ta. Așa nu te mai ia.

Trică simțea de ce voiește dînsa ca el să rămîie acasă și rămase cam rușinat în fața ei. Peste puțin însă el nu se mai putu stăpîni și o cuprinse iar cu brațul peste mijloc.

Lasă, îi zise ea, că n-avem acum timp. Sîmbătă seara o să te furișezi la mine în casă și atunci suntem în toată tihna.

Vai de mine! ră spunse el tremurînd. Ce ar zice jupînul dac-ar simți ceva?! Mie parcă mi-e greu.

Ea se dete puțin la o parte.

Nu știu ce-ți închipuiești, îi zise mîhnită. Avem să ne sărutăm, să ne jucăm, să ne răsfățăm, Trică, fără păcat, ca copiii nevinovați. Te bate Dumnezeu dacă te gîndești la mai mult! Ori poate că ți s-a și urît?!

O să vezi dacă mi s-a urît! răspunse el și înțelegerea era luată.

Ce e? întrebă Marta după ce Bocioacă se întoarse. Ai făcut vreo treabă?

Am să vorbesc mai nainte cu Persida, ca să văd ce dă ea, răspunse el cam în silă. Dar o să ți le spun altfel toate.

Marta era obișnuită ca soțul ei să vorbească cu ea seara, înainte de culcare, cînd puteau să stea în toată tihna. Nu era deci nerăbdătoare, deși din fața lui vedea că n-a făcut nici o treabă.

Bine, zise ea. Mie însă nu-mi place că te amesteci așa de tare în treburile lor. La Persida ar putea, mai bine, să meargă Trică el însuși. I-am și spus-o aceasta.

Să meargă! grăi Bocioacă și se duse să-l caute pe Trică.

Trică nu se putea uita în ochii stăpînului său. Nu era, ce-i drept, vorba decît de o jucărie copilărească, dar el știa că jupînul s-ar supăra foc dac-ar simți ceva și îi era greu de dînsul.

Trică, îi zise Bocioacă, am vorbit cu mă-ta și treaba are să se facă. Vorba e acum să te duci să vorbeai cu soră -ta.

N-așputea să mă duc decît duminică, răspunse Trică, scoțînd vorbele în silă, căci mîine și pomîine e multă lume în cîrciumă, iar duminică o să fiu la tîrg.

Ei! n-o să vii la tîrg, grăi Bocioacă. Și, băiete, urmă el peste puțin cu bunăvoință, dă-ți silința să te pui bine cu nevastă-mea. Umblă-n voile ei, căci fără de dînsa nu pot să-ți fac nimic.

Lui Trică îi venea să intre-n pămînt: îl săgetase prin inimă și era hotărît să nu meargă sîmbătă seara, cum rămăsese vorba, cu Marta. Nici că s-a dus; dar nu-l aștepta nici ea.

Să vedem acum ce ai făcut, grăi dînsa după ce se văzu singură cu bărbatul ei. Dă ori nu dă?

Dă, dac-o strîngi.

Ai strîns-o?

Nu, zise el așezat. Uite, urmă apoi peste puțin, aș voi să ne înțelegem asupra unui lucru, dacă pot să mă înțeleg cu tine.

Să ne înțelegem, răspunse ea, așezîndu-se liniștită în fața lui.

Bocioacă-și mai făcu de lucru, ca să mai aibă timp de a se gîndi, apoi se așeză și el.

Tu știi că mie-mi place Trică, zise el. E băiat voinic și sănătos, maistor bun, om de inimă și vrednic de încredere, n-are nici un păcat...

Marta se făcu albă ca varul. Ea înțelegea unde voiește bărbatul ei s-ajungă, căci mai fusese și alte dăți vorba de așa ceva și atunci era și dînsa de părerea lui; acum însă îi venea să leșine.

Așvrea și eu să mai scap de zănat, urmă el, să mai odihnesc, și așputea să fiu tihnit dac-așavea un ginere ca d&ici