Pictorul Grigorescu

Alexandru Vlahuţă

I. UN SOL AL NEAMULUI

"În zile ca acestea, când vechile credinţe, cu sau fără părerea noastră de rău, se dărăpănează, poate c-ar trebui să păstrăm un loc de cinste şi un adăpost respectat artei, cea din urmă dintre religiile omenirii."

Popoarele vorbesc rar. E un anume grad de căldură care lămureşte cugetarea lor şi-i dă glas. Şi atunci vorbesc tare -în auzul veacurilor. Ele îşi au, pentru aceasta, interpreţii şi împuterniciţii lor — crainicii gândului lor. Prin ei, marele suflet înfierbântat al mulţimii se dezvăleşte, în răstimpuri depărtate, cum se dezvăleşte jarul pământului prin gura vulcanilor. Aprins şi luminos întotdeauna, câteodată spăimântător.

Neamul nostru, din firea lui, vorbeşte puţin. Strămoşii noştri — oameni de război — erau tăcuţi. Apoi, şi fără asta, valurile grele prin care am trecut, atâtea veacuri de griji, de zbucium, de luptă pe viaţă şi pe moarte nu ne-au îngăduit reculegerea, concentrarea prisosului aceluia de puteri disponibile care ard parcă de nerăbdarea de a se descărca, de a se turna în formele trainice ale artei.

Mai ales pictura cere linişte şi siguranţă, îndestulare materială, zidiri spaţioase, cu ferestre largi — o viaţă înfloritoare şi liberă, primitoare de acea înaltă aristocraţie sufletească pe care arta ar putea-o numi aerul ei. Noi n-am avut nimic din toate acestea. Câte vijelii au trecut peste viaţa şi peste aşezările noastre ar fi risipit fără de urmă, cum au şi risipit atâtea, orice înfiripare de artă plastică ce-am fi putut şi noi porni. În multe din bisericile care ne-au mai rămas de pe vremuri se văd şi astăzi resturi de icoane arse, ziduri sparte de ghiulele, sfinţi cu ochii scoşi de suliţile turcilor. Căci mai ales împotriva acestor vrăjmaşi ai tuturor creştinilor am luptat noi aici, neajutaţi de nimeni, atâta amar de vreme. Câmp de război ne-a fost ţara, de la Mircea până la Mihai Viteazu. Pictorii noştri, artiştii noştri, toţi aleşii neamului nostru au pierit în bătăliile cu turcii. Deschideţi istoria, şi vedeţi ce era aici, la gurile Dunării, în veacul de aur al artei creştine!

Din aceeaşi rasă de oameni mari au fost desigur şi Ştefan al Moldovei, ca şi Leonardo da Vinci al Italiei. Şi în aceeaşi vreme au strălucit, fiecare aducându-şi partea lui de bine pe lume. Înaintea lui Dumnezeu, în adâncimile tainice ale destinelor omeneşti, cine ştie dacă nu e o legătură între paloşul de la Războieni şi penelul de la Florenţa!

Sufletul artist al poporului s-a destăinuit adesea, în şoaptă de grijă şi de dor, pe minunatele cusături şi alesături ale ţărăncilor noastre, în măiestria cu care îşi ciopleau voinicii ghioaga de luptă, plugul de arat şi fluierul de doinit, în felul cum ştiau toţi la ţară să-şi împodobească portul, casa şi viaţa lor. Ai zice că pe fiecare lucrişor mijeşte geana de lumină a unui răsărit care întârzie. În ce vifor am trăit noi, e de mirare că mai avem şi ce-avem. Mă gândesc la cât sânge s-a vărsat pe bucăţica asta de pământ, şi, pentru prima oară, bag de semă că în limba noastră instrumentul de ţesut se cheamă "război".

Cântece însă, cântece de vitejie şi de dor, avem cum nici un alt neam de pe pământ nu cred să mai fi avut vrodată. E aproape singura artă ce ne-a rămas întreagă din zilele acelea. Binecuvântată, mântuitoare doină, numai sufletul nostru te înţelege!

Sunt insule care răsar deodată din valuri, în urma unei uriaşe zguduiri telurice. Aşa am ieşit noi în vază, după marile zguduiri politice de la începutul veacului al nouăsprezecelea. Şi ca într-o tabără, când sună goarna deşteptării, un freamăt şi un zor de pregătire a fost viaţa noastră de la un capăt la altul al ţării. Din această proaspătă înviorare de puteri, aproape sălbatice în izbucnirea lor, din acest clocot de viaţă frenetică au răsărit eroii mântuirii noastre — oameni deaceia unici, aproape divini, a căror apariţie în mijlocul unui popor înalţă stâlpi de lumină în istoria universală şi despre care cu drept cuvânt se zice că n-au înaintaşi, nici urmaşi. Un astfel de om a fost pictorul Grigorescu

Înainte de venirea lui — în afară de acea veche, amestecată şi risipită pictură bisericească, la care nu se prea uitau cei care mergeau să se închine, pe care foarte puţini ştiau so preţuiască şi din care nimeni nu învăţa ce era de învăţat -nici o cărare, nici un semn luminos nu se arăta sufletului artist care ar fi vrut să afle încotro e adevărul. Atingerea cu Apusul aşternea doar o poleială, o îngânare de artă şi de cultură la suprafaţa vieţii noastre. Şi noi aveam nevoie de un glas care din adâncul acestei vieţi să se ridice şi despre această viaţă să ne vorbească. Un asemenea glas am avut în Grigorescu. Cum a vorbit el, în limba formelor şi a colorilor, despre ţara şi despre neamul lui, a fost mai mult decât îndeplinirea unei chemări de artist. Un apărător înflăcărat, un sol neadormit al geniului nostru, în faţa lumii care nu ne cunoştea şi în faţa veacurilor viitoare, iată ce-a fost omul acesta pentru noi. Ce-a fost pentru cealaltă lume, ce noutăţi a spus el artei universale şi cum le-a spus, şi întrucât le-a spus în chip deosebit de ceilalţi — aceasta se va lămuri deplin de către cei care, uitându-se îndărăt, la lucrurile timpului nostru, vor putea îmbrăţişa cu o privire mai senină, în orice caz mai pregătită, vederea largă pe care o deschide ochiului o anume depărtare.

II. VIAŢA PICTORULUI

Viaţa lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viaţă simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo şi-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele şi de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în ţara şi în făptura neamului lui; acolo iubirea de bine, de adevăr şi de frumos — "treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită" a credinţii lui, a singurei lui religii.

O copilărie de sfânt. S-ar părea uneori că soarta, în înţelegere cu natura, de la început alege, înseamnă şi ia subt ocrotirea ei pe cei care au de spus vreo veste din cer pământului nostru.

Nicolae Grigorescu s-a născut în satul Pitaru din judeţul Dâmboviţa în ziua de 15 mai 1838, într-o casă fără noroc, plină de griji, unde sosirea acestui al şaselea copil de bună

pictorul s-a dărâmat acum. Se cunoaşte însă locul pe care era aşezat, în satul Strâmbeanu, pe marginea apei Suţa, care se varsă mai departe în Răstoacă. Şi azi localitatea aceea poartă numele de Pitaru. Oficial, însă, comuna a încetat de a se mai numi astfel de pe la 1860, timp când Filip Lenş şi-a măritat o fată a sa după un Costache Văcărescu, dându-i moşia de zestre. S-a numit de atunci Văcăreştii-de-Răstoacă, după numele noului proprietar zestraş şi după numele apei care trece prin apropiere, şi aceasta spre deosebire de altă comună, Văcăreşti, aşezată lângă Târgovişte, locul de naştere şi proprietate a marilor Văcăreşti.

seamă că n-o fi fost vro bucurie . O nouă gură de hrănit — iată ce însemna pentru bieţii părinţi şi acest nou-venit, care putea foarte bine să nu mai vie! Văzute de aici, privite postfactum, lucrurile acelea toate au pentru noi ceva din îndeplinirea unei scripturi. Şi anii de secetă care au trecut pustiitori peste bucăţica de pământ în care oamenii aceia îşi puneau munca şi speranţele lor, din ce în ce mai ostenite, şi tristeţea acelei case fără noroc, şi spuza de copii mici, şi moartea neaşteptată a celui ce era sprijinul şi lumina atâtor vieţi, toate parcă au trebuit să fie şi să se întâmple aşa cum s-au întâmplat, pentru ca să avem, în felul cum l-am avut, pe marele nostru Grigorescu.

Gândul nostru se îndreaptă cu recunoştinţă spre fiinţa divină care a fost mama pictorului.

E toamnă pe sfârşite, o ploaie măruntă şi rece, un amurg trist, fără cer, din anul 1843. Într-o căruţă de ţară, încărcată ca de băjenie, o vedem slabă, istovită de plâns, cu şapte copilaşi palizi, zgribuliţi în juru-i, dintre care cel mai mare n-are încă doisprezece ani; după un drum de două zile, soseşte, cu chiu, cu vai, la Bucureşti. În urmă — din atâta viaţă irosită pe meleagurile acelea, unde neam de neamul ei n-avea să se mai întoarcă — nu mai rămânea decât un nume, crestat pe-o cruce de lemn, în cimitirul satului: "Ion Grigorescu". Înainte... se făcea parcă şi mai pustiu, şi mai întuneric. Trăia în Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, o mătuşă a ei, văduvă
— femeie vrednică, bună, curată, ştiind să-şi ţie casa pahar şi zilele cinstite numai cu munca mâinilor ei. La portiţa acelei căsuţe albe cu vechi coperiş de şindrilă au poposit cele opt vieţi rămase fără nici un căpătâi. Constantin şi Elena, care poartă jos semnătura Ghiţă Grigorescu şi leatul 1853. Cei din sat pretind că ea se datoreşte lui Ghiţă Grigorescu, unchiul marelui pictor, care era şi el zugrav de biserici."

— Tu eşti, Ruxando? Şi două braţe se deschid, cu drag, să-i cuprindă pe toţi. Ce încăpătoare sunt casele săracilor! Copiii parcă s-au trezit acolo de când lumea. Cu veselia, cu strigătele, cu jocurile lor au pus numaidecât stăpânire pe casă, pe curte, pe uliţă. Numai Nicu sta totdeauna retras. Gălăgia celorlalţi îl speria. Mişcările lor violente îl fâceau să se depărteze, înfricoşat ca de o primejdie. Era un copil tăcut, timid, străin pe pământ. El se uita la oameni şi la lucruri cu o privire întrebătoare, neliniştită, pururea minunată, ca şi cum atunci s-ar fi deschis pentru întâia oară marii lui ochi fulgerători. Poate că şi unde-l vedea aşa plăpând îl iubea mama lui mai mult decât pe ceilalţi. Într-o zi, când i-au adus mort pe unul din copii, călcat de o trăsură, şi cum faţa bietului copilaş, plină de praf şi de sânge, nu se mai cunoştea, cel dintâi strigăt al ei a fost: "Unde-i Nicu?... Cine ştie ce presimţire, ce tainică vedere în viitor striga astfel din întunericul acelei spaime, din adâncimile acelei dureri?

De-acolo, din căsuţa aceea primitoare a mătuşii Maria, porneau cele dintâi amintiri ale pictorului:

"Cu acul ne-a crescut biata mama. Şi o dată n-am auzit-o plângându-se ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit, sărăcuţa de ea, s-a învăţat singură să citească şi să scrie, ca să ne poată învăţa şi pe noi puţină carte. Că ce şcoli erau pe vremea aia?... De dimineaţă până în noapte muncea şi ne îngrijea s-avem de toate. Surorile începeau să coasă şi ele. Un frate mai mare intrase ucenic la un unchi al mamei, zugrav de biserici... Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau şi mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinţii erau vii: stam cu sfială înaintea lor, şi eram încredinţat că şi ei se uită la mine, mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze. La zece ani am intrat şi eu la un iconar. Da' era un om sucit, Dumnezeu să-l ierte, şi rar auzeai o vorbă cumsecade din gura lui. Mă punea să mătur, să-i legăn copilul, şi când vroiam să mă uit şi eu cum zugrăveşte, mă lua la goană. Numai câteodată, când îi frecam colorile, se mai îmbuna şi mă lăsa pe lângă el — atunci eram în culmea fericirii; îmi vorbea blând, îmi arăta cum se fac sfinţii, îi sorbeam vorbele şi mă uitam la el ca la un dumnezeu. După doi ani m-am întors acasă, ş-am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi aşterneam hăinuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... şi cumpărau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi, şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, şi m-a întrebat îngrijată de unde-s — că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Eram mare -aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mâinilor mele... Cine mai era ca mine!"

Din umbra aceasta, din cuibuşorul acesta ascuns în fundul unei mahalale din marginea Bucureştilor s-a ridicat marele Grigorescu... Singur s-a ridicat. Era un copil delicat, sfios, care se uita în juru-i cu ochii pururea proaspeţi ai nevinovăţiei, ai acelei naivităţi divine care a fost farmecul puterii lui şi care niciodată nu l-a părăsit. Şi aşa fraged şi puţintel cum era, ardea de neastâmpăr, de setea de a zbura, de a pleca în

lume, de a lupta, de a ispiti necunoscutul, vraja şi primejdiile depărtărilor, tăcut şi încrezător în el, ca prâslea cel năzdrăvan din basme. Cine ştie dacă nu au într-adevăr presimţirea chemării lor pe lume copiii aceştia predestinaţi, în sufletul cărora, ca floarea în mugur, se pregăteşte să înflorească sufletul unui popor! Altfel, cum să înţelegi siguranţa cu care se duc năzdrăvanii aceştia drept la ţinta lor, cu toate şi peste toate greutăţile ce li se pun în cale?

Copil sărac, fără nici un sprijin, cu două clase primare, la vârsta de paisprezece ani Grigorescu îşi pune în gând să plece la Paris. Lucrează de zor la icoane, pe care acum le iscăleşte, într-un colţişor, cu litere ca de tipar: NICU. Începe să strângă ban cu ban din produsul micilor vânzări. Învaţă singur franţuzeşte. Îşi atrage, cu o icoană frumoasă, înalta luareaminte a domnului. Se prezintă la un concurs al Eforiei Şcoalelor, pentru o bursă de pictură în străinătate : i se recunoaşte talentul; dar e respins, pentru că n-avea nu ştiu câte clase umanioare pe care le-a avut un altul... mai fericit. Rămâne, tăcut şi răbdător, la iconiţele lui. Se mângâie cu gândul că "toată piedica-i spre bine", şi plin de încredere în biruinţa de la urmă a dreptăţii, munceşte, munceşte înainte, cu din ce în ce mai multă însufleţire. Face un tablou istoric mare, Mihai scăpând stindardul, pe care-l pune în fereastra unui zugrav, unde, văzându-l aga de pe atunci, beizadea Mitică (Ghica), şi minunându-se de frumuseţea lui, îl ia şi-l duce domnitorului Barbu Ştirbei, care-l cumpără cu o sută de galbeni. Un şir de izbânzi: câteva icoane la Căldăruşani, între care Izvorul tămăduirii, ce împodobeşte aghesmatarul din curtea mânăstirii, pun pe "meşterul Nicu" printre cei mai căutaţi zugravi de biserici. Se lămurea uneori în contractele zugravilor: "Iară chipurile de la catapeteasmă să fie de meşterul Nicu". Lucrează aproape doi ani la mânăstirea Zamfira din Prahova.

O duioasă amintire din vremea aceea:

"Eram de cincisprezece ani când meşterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinţii de la catapeasmă. Acolo am cunoscut o fetică tot aşa cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea nişte ochi mari albastri, şi-n toată figura o expresie dulce, de-o cuminţenie îngerească. Şi, nu ştiu cum, că ne-am pomenit prieteni. Seara, când isprăveam de lucru, ne-ntâlneam în grădina bisericii. Era vară, linişte, frumos ca în vis. Şi ne primblam alături, ţiindu-ne de mână, şi nu ne spuneam nimic. Da' eram aşa de fericiţi, cum numai la vârsta aceea poţi fi. Când ne despărţeam, ne strângeam de mână, ne şopteam încetişor: "Noapte bună", şi ne dam întâlnire pe a doua zi, tot la ceasul şi în locul acela... Ea era pentru mine tot ce făcuse Dumnezeu mai frumos pe lume. Şi nici nu mai puteam gândi altceva. Odată, plecase zugravul la târg, şi se vede că se-ncurcase la vrun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creştetul bolţii. Îmi isprăvesc eu ce-aveam de isprăvit şi mă urc pe şchele, mă cocoţez pe un scaun, ca s-ajung, şi cât oi fi lucrat eu acolo nu ştiu, da' când dau să mă depărtez puţin ca să văd ce făcusem, o dată aud, de la spatele meu, glasul jupânului: "Brabo, mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Mariuca popii, da' parcă-i şi mai frumoasă aici." Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin..."

Acolo cunoaşte Grigorescu pe călugărul Isaia, un bătrân foarte deştept, şi om purtat, care povestea frumos tot felul de minunăţii de prin ţările pe unde umblase. Bănuia oare povestitorul ce suflet îl asculta? Plănuiesc să plece amândoi la Paris. Şi încep să se pregăteasă. De astă dată se pare că nu mai e nici o piedică. Se duc mai întâi la M-rea Neamţului, locul de mătanie al călugărului Isaia. Acolo bătrânul se îmbolnăvi. Aşteptându-i vindecarea, meşterul Nicu zugrăvea icoane. Şi ce icoane făcea el acum!... Una din aceste minuni ajunge în mâinile stariţii de la mânăstirea Agapia, maica Tavefta Ursachi, "o femeie care ar fi guvernat o ţară", cum spunea pictorul. De mult căuta maica Ursachi un zugrav pentru biserica cea mare a mânăstirii. Locurile erau frumoase, călugărul Isaia nu se mai îndrepta, şi trei mii de galbeni erau pe atunci o avere. Tânărul zugrav îşi târgui din Iaşi ce-i trebuia, ridică şchelele şi s-apucă de lucru. Parisul era din nou amânat. Norocul Agapiei!

III. AGAPIA

Trei ani frumoşi în acest loc retras, al cărui nume înseamnă iubire. Toată întârzierea, toată vremea asta de aşteptare, petrecută în ruga cea mai curată a muncii, s-ar zice că e un noviciat — o pregătire a sufletului pentru a putea intra în tainele artei.

Pentru istoricul picturii noastre bisericeşti — când se va scrie odată această istorie — biserica Sfinţii Voievozi de la Agapia va fi ca un larg şi luminos limpeziş de câmp, după o îndelungată rătăcire prin codru. Un curent de aer sănătos străbate şi în arta noastră religioasă.

Sfinţii lui Grigorescu sunt vii, omeneşte vii, şi destul de sfinţi prin expresia de bunătate, de îndurare şi de evlavie pe

care pictorul a ştiut să le-o dea, fără să-i desfigureze, fără să-i bizantinizeze prea mult, înţelegând instinctiv că un sentiment ceresc nu poate decât înfrumuseţa o figură omenească. De altfel, încă de pe atunci el nu lucra decât având înaintea lui un model viu, care să-i dea figura şi atitudinea cerută. Pentru sfântul Gheorghe de pe una din dverele altarului i-a pozat profesorul de la Iaşi, Miltiade Ţoni — un tip de frumuseţe; pentru Maica Domnului, cutare femeie din Filioara; băieţaşul unui dulgher — pentru copilul Isus; iar cutare măicuţă, uitată de vremi, slabă, cocoşată şi zbârcită ca un hrib, cată azi cu jale la sfânta Varvara, îşi vede tinereţea ei acolo, aidoma gura şi ochii ei de-acum cincizeci de ani, şi zice oftând: "Mare dar ş-aista, Doamne. Eu am să fiu oale şi ulcele, ş-aici... tot aşa am să stau

Cu ce drag îşi aducea el aminte de anii aceia de aprigă încordare la o muncă îndrăzneaţă, uriaşă pentru vârsta lui fragedă, dar nu şi pentru puterile lui, care în adevăr erau supraomeneşti!

"Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile când tot ce făceam, tot ce făcusem mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie, şi atunci îmi venea să las toate baltă şi să plec în lume. Intra o rază de soare, şi deodată se lumina şi biserica, şi sufletul meu.

Pe-atunci noi n-aveam nici un fel de orientare în artă. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne da reţete de la Muntele Athos pentru prepararea colorilor şi câteva lămuriri despre vârsta, îmbrăcămintea, viaţa şi însuşirile fiecărui sfânt. Atât. Încolo, făceam fiecare cum ne tăia capul. Şi-n meşteşugul ăsta al nostru, când stai şi migăleşti mult, mult la un lucru, de la o vreme nu mai ştii ce faci. Nu mai vezi. De aceea, uneori lăsam bidinelele, ş-o luam razna peste munţi, cu puşca

la spinare. Umblam aşa câte-o zi-ntreagă; şi când m-apucam a doua zi de lucru, parcă eram alt om.

Într-o dimineaţă ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îţi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau horă în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da' unde mai sta cineva în casă? Am văzut bătrânii care plângeau de bucurie. Vro săptămână n-am mai putut lucra. Trimiteam la târg de două ori pe zi după veşti. Plăteam câte trei şi câte patru sfanţi pe-o gazetă, şi ne strângeam toţi s-ascultăm noutăţi — "novitale", cum se zicea pe atunci. Nici nu era chip să ne gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu şi făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor... Vremi de credinţă erau acelea! Era mai multă iubire între oameni, şi mai multă cinste."

Pictura de la Agapia — pictură murală în ulei — aminteşte, prin moliciunea liniei şi prin căldura coloritului, factura maiştrilor italieni ai Renaşterii, despre ale căror opere Grigorescu doar din auzite şi din palide reproduceri de va fi ştiut ceva la vremea aceea. Dar cu siguranţă că era înrudit cu ei. Da, între Grigorescu al nostru şi între Tiziano, Leonardo da Vinci sau Andrea del Sarto erau legături de suflet, care sunt mai puternice decât cele de sânge. Prin sentimentul adevărului, care trebuie să fie acelaşi în toate timpurile şi la toate popoarele, prin farmecul spontaneităţii, prin revelaţia pe care o dă împărtăşirea directă cu natura, prin credinţa adâncă, aproape mistică, în puterea darului ce vine

mai de departe şi merge mai departe decât hotarele unei biete vieţi omeneşti, prin acestea şi prin multe alte neştiute legături, Grigorescu era frate cu uriaşii aceia fără de asemănare din veacul de aur al artei creştine.

Cum intri în biserică, e în dreapta un sfânt Vlasie, în picioare, aşteptând parcă un cuvânt, un semn, o minune de la Dumnezeu, gânditor, senin gânditor, în atitudinea lui cuvioasă de schivnic, pe care nici o bucurie lumească nu-l mai ispiteşte şi nici o suferinţă nu-l mai tulbură. E atâta viaţă cucernică în figura şi în toată fiinţa acestui bătrân, de-o uimitoare putere de adevăr, de armonie şi de unitate în cele mai mici amănunte, încât, dacă n-ai şti, dacă nu ţi-ar spune pisania bisericii de cine şi când e zugrăvit, greu ţi-ar veni să crezi că e opera unui tânăr de douăzeci de ani, care nu făcuse nici o şcoală, care n-a văzut un muzeu, care în afară de vechea carte a zugravilor, nici un fel de dumerire n-a avut de la nimeni. Şi în toată pictura acelei biserici se vede aceeaşi deplină înţelegere a lucrului, aceeaşi hotărâtă personalitate în factură. Partea omenească a sfinţilor i-au dat-o ţăranii din sat — adevărate documente de figuri ale neamului nostru — iar partea divină i-a dat-o sufletul lui. Întocmai ca maiştrii cei vechi a muncit el acolo, în biserica aceea, închinându-se fiecărei clipe, puind o rugăciune în fiecare urmă de pensulă — şoapta de foc a neliniştii, a frigurilor, a tuturor îndoielilor ş-a tuturor speranţelor tinereţii lui, neştiutoare de ce-i pe lume.

O călugăriţă i-a pozat pentru mucenica Varvara. Recunoscător, pictorul i-a făcut o icoană: În mijlocul unei lumini de foc — un fel de vânăt-auriu, care ar fi coloarea eternităţii -stă Maica Domnului în nori, cu mâna dreaptă pe glob, cu stânga ţiind în braţe pe pruncul Isus, care, sprijinindu-şi cotul pe glob, ridică mânuţa dreaptă în semn de binecuvântare; şi ea, şi copilul privesc în infinit; deoparte şi de alta doi serafimi, în adorare, cu braţele încrucişate pe piept; de jur împrejur, o ghirlandă de heruvimi, blonde capete întraripate, ce se pierd, cu cât se ridică mai sus, în zările înălţimii; jos, în margine, câteva pete albastre ne spun că ceea ce vedem acolo e cu adevărat "în împărăţia cerului". Dar ce studiate sunt toate în cele mai migăloase amănunte, figuri, mâini, stofe... şi ce sărbătoare de colori, ce roşu-vioriu în bogata draperie care, după ce încadrează ca o maramă chipul duios al Preacuratei, se revarsă în falduri largi peste tunica de un albastru de smalţ, întinzându-se luminos pe genunchiul stâng şi căzând întunecat în cute adunate la picioare. Dar verdele-sclipitor de pe tunica serafimului din dreapta! Dar albastrul-stins de pe haina serafimului din stânga!... Şi reflexul tuturor acestor colori, cald jucând, ca bătaia unei flăcări pe cămeşuţa încreţită la gât a pruncului divin... Un prodigios cântec de colori. Ce pot vorbele să spuie despre frumuseţea unui cântec?

După trei ani, Agapia, în sărbătoare, îşi sfinţea podoaba, de care cu drept cuvânt se poate mândri. Din câte biserici avem în ţară, nici una nu închide o aşa de aleasă comoară artistică, atâta bogăţie de viaţă cerească, exprimată aşa de frumos, aşa de curat şi cu atâta putere... "Parcă nu mai e de mână omenească!" Aşa se minunau maicile clătinând din cap. Acolo rămâne un muzeu şi o şcoală de pictură bisericească. Lucrarea de la Agapia, sfârşită în anul 1861, încheie prima perioadă din uriaşa activitate artistică a lui Grigorescu -primul capitol din istoria vieţii lui, care ar putea fi intitulat: "Meşterul Nicu". Un sfânt şi el — intrase în artă pe poarta cea sfântă.

IV. LA BARBIZON

Ş-acum toate gândurile lui, ca scăpate din lanţuri, se îndreaptă spre Paris. E liber, e aproape bogat — Kogălniceanu îl cunoscuse la Agapia, rămăsese şi el uimit de darul acestui tânăr zugrav şi-i înscrisese o bursă în bugetul Moldovei —

nimic nu-l mai poate opri . Vine în Bucureşti, lasă familiei o bună parte din bani. Îşi regulează toate cu acel spirit de ordine care a fost una din puterile de căpetenie ale fecundei lui vieţi, şi — în sfârşit! — pleacă. Fără tovarăş — bătrânul Isaia, simţind că i s-apropie ceasul, se retrăsese la Sfântul Munte — pleacă din Galaţi cu vaporul pe Dunăre. E o dulce dimineaţă de toamnă. Satele de pe mal, cu smeritele lor bordeie acoperite cu stuf, cumpenele de fântână, şirurile de care pe drumurile cenuşii, turmele de pe şesuri, pădurile rumenite, toate mândrele privelişti ale ţării lui parcă-l strigă din urmă, parcă spun duios ochilor lui însetaţi de lumină şi încărcaţi de visuri: "Ochilor, ochilor, să nu ne uitaţi"... Nu, nu, n-au să vă uite!

Parisul. Ce era oraşul acesta pentru tinerii noştri de peatunci! Pentru Grigorescu, Parisul e o şcoală. Aici se poate învăţa. Aici vechii dascăli spun taine mari celui chemat să le audă şi să se pătrundă de puterea lor. Pânzele de la Luxemburg, minunile de la Luvru, atelierele pictorilor, astea-s Parisul lui. Toate celelalte ademeniri ale fermecătorului oraş îi rămân necunoscute. Şi e de douăzeci şi trei de ani. Lucrează câteva luni în atelierul lui Cornu. Un concurs la Belearte; se prezintă şi el între cei mulţi chemaţi. Subiectul — cu ce haz ne scanda pictorul acest juvaier al academismului în floare pe vremea aceea! — "O luptă antică între doi păstori, la stânga, în primul plan, un stejar bătrân, la dreapta, o apă curgătoare, în fund, munţii"... Reuşeşte printre cei zece care, după opt zile, trebuiau să treacă, în loji separate, proba hotărâtoare — "Le concours de l'arbre". Pleacă să facă studii de copaci la Fontainebleau; şi vasta pădure seculară îl prinde şi-l ţine în lumea ei de mistere... trei ani. Aici sufletul tânărului zugrav de icoane primeşte marele botez al artei, aici, în mijlocul pădurii sfinte, care a fost şcoala şi templul celor dintâi peizagişti şi celor mai glorioşi pictori ai Franţei. Pe vremea aceea de curată şi profundă adorare a Frumosului, se vedeau închinătorii artei pornind de mânecate, din satul Barbizon, cu sarcina la spinare, răznindu-se, fiecare pe cărăruia lui, pe subt uriaşele bolţi de umbră, spre locul lui de întâlnire cu natura, în căutarea clipei eterne. Şi drumeţii aceia simpli, în bluză albastră de lucrător, se numeau: Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny, Courbet... Seara numai se întâlneau la o pipă şi la un pahar de bere, îşi aveau colţul lor, masa lor ştiută, acolo schimbau impresii, discutau arta, aruncând uneori în tunete de glas, cu gesturi largi, gânduri proaspete, repezi, aprinse — adevărate revelaţii -scăpărări de acelea ce nu se găsesc prin cărţi. Tânărul cu ochii scânteietori, necunoscutul ce se aşeza cu respect, aproape cu teamă, într-un colţişor, la măsuţa cea mai dosită, era Grigorescu. După admiraţia cu care se uita la înţelepţii aceia, după evlavia cu care asculta fiecare vorbă, lesne s-ar fi putut vedea în străinul acela tăcut, pururea dus pe gânduri, cel mai harnic, cel mai însetat de a învăţa ucenic al lor.

Iată care a fost şcoala, şi iată cine au fost — fără ştirea lor — cei mai buni dascăli de la care şi-a învăţat Grigorescu secretele artei lui. Ziua îi vorbea natura, seara îi vorbeau tălmacii ei. Şi în sufletul lui pururea în friguri, noaptea, dospeau vedenii şi vorbe, şi tot alte înţelesuri, şi tot alte puteri izvorau în el, împinse din adâncimile necunoscute ale unei vieţi ce parcă nu mai era a lui, ce de bună seamă că nu era numai a lui.

În zori, cel care pornea înaintea tuturor la lucru era Grigorescu. De multe ori pleca pentru mai multe zile. "Afurisit stăpân, cum îl încarcă pe bietul băiat!" îl căina într-o zi un pădurar bătrân, uitându-se cu milă după el, cum ducea în

spate o sarcină prea mare pe seama unui trupşor micuţ şi delicat ca al lui.

O mână de om era, însă vrednic şi inimos, lucru mare, şi iute la treabă, şi toate le făcea cu acel farmec al puterii ascunse care dă precizia şi eleganţa mişcării.

Trei ani — ce repede trec zilele când munceşti! — trei ani n-a mai ştiut nimic din ce se petrece pe lume. Ca un pusnic a trăit acolo, ş-a lucrat, a luptat cu toată aprinderea, cu toată frenezia, cu toată setea de a birui a celor douăzeci şi trei de ani. Au tăcut în el şi dragostea de ai lui, şi dorul de ţară, şi toate celelalte griji de viaţa lui, de sănătatea lui, de ce viitor îl aşteaptă, toate au stat adormite, subt încordarea, sub frigurile acelor zile de muncă pasionată. Frigurile erau în sângele lui! De pe atunci trebuie să fie copia aceea puternică după tabloul de la Luvru al lui Prud'hon: La justice et la vengeance divines poursuivant le crime, pe care Grigorescu a trimis-o pinacotecei noastre, şi care, pusă alături cu originalul, ar putea, cu foarte bună dreptate, să ridice întrebarea: "Unde-i mai multă emoţiune?"

Dar vremea trece, şi melancolia străinătăţii, a depărtării începe să aştearnă ca un fel de umbră de amurg pe lucrurile care-l înconjoară.

De trei ani nu mai auzise o vorbă românească. În vara anului 1864 vine în ţară şi — dintr-un sentiment de datorie, căci fusese bursierul statului — se pune la dispoziţia Ministerului de Culte. Ministrul îi spune:

— N-avem nevoie de d-ta.
— Atunci?
— Atunci, nimic. Să-ţi vezi de treabă. Şi şi-a văzut de treabă. Şi-a luat pe pânză câte o fărâmă de suflet, de pământ şi de cer, podoabe din podoabele patriei care n-avea încă un locşor pentru el, şi s-a întors iar la şcoala şi la maiştrii lui de la Barbizon.

Natura-i frumoasă pretutindeni. O lume nouă la fiecare pas. Şi Grigorescu se simţea din ce în ce mai atras, mai învăluit în misterul acestor frumuseţi. Era un suflet în ele. Dincolo de forma, de coloarea şi de structura lor era un suflet. Îl presimţise el, aşa vag de tot, în unele zile de hoinăreală pe muncelele Agapiei. Acum însă îl simţea. Îl simţea cu nelinişte, aproape cu frică. Da, era acolo, în tăcerea pământului, în norul ce luneca încet pe albastrul cerului, îndărătul frunzei care tremură, în vibrarea aerului, sub scoarţa copacilor şi sub muşchiul stâncilor, pretutindeni şoptind lucruri adânci şi neînţelese, de pretutindeni chemându-l, privindu-l mereu, mereu vorbindu-i prin semne, prin jocul petelor de umbră şi de lumină, ca o fiinţă de departe, din alte văzduhuri. Şi el se lupta să priceapă. O luptă straşnică era viaţa lui. Fiecare dimineaţă îi aducea o speranţă nouă, şi fiecare seară o nouă disperare. Veşnic nemulţumit de lucrul lui, răzând de câte zece ori o pânză, plecând şi întorcându-se de câte zece ori în acelaşi colţişor de natură, care mereu tot altceva-i spunea din marele mister, şi el mereu întrebând, simţind că, dincolo de liniile şi de colorile care se văd, mai e ceva care nu se vede, şi care totuşi trebuie să se vadă. Trebuie. Că aceasta şi este chemarea unui artist pe lume — să te facă să vezi în vecii vecilor ceea ce natura nu arată decât o dată, la fulgerarea unei clipe, o singură dată, în toată necuprinsa şi spăimântătoarea veşnicie a vremii.

Multe lucruri bune, prinse din fugă, trebuie să fi şters Grigorescu, pentru că lui, dintr-un punct sau altul de vedere, nu-i mai plăceau. Dar din câte a păstrat, ce de minuni, de care, odată ş-odată, se va vorbi cu acea definitivă admiraţie universală pe care operele eterne au toată răbdarea s-o aştepte!

Ochi visători, frumoşi ochi nevinovaţi, care au plâns fără să ştie de ce, sufletele sfioase, neînţelese, care se ascund îndărătul feţei cum se ascund unele gânduri îndărătul cuvintelor.

Curate dimineţi de vară, în a căror limpede lumină toate par gătite ca de sărbătoare.

Robuşti jitari, aspri la căutătură, care, înainte de a porni în ţarină, îşi cercetează arma, ce n-are altă menire decât doar aceea de a spune şi ea o vorbă... inofensivă, atunci când glasul gros şi mustăţile lor fioroase nu vor fi de ajuns pentru a vârî groaza în delicvenţi;

Interioruri de pădure, cu încremenirea aceea ca de vrajă, cu aerul acela de sfinţenie al singurătăţii grandioase şi al lucrurilor eterne, cu răcoarea umedă a stâncilor acoperite de muşchi şi cu nu ştiu ce amestec de basme, de duhuri ascunse, de tăcere care aşteaptă ceva;

Apusuri de soare, cu întunecări de codru în fund, sub dogoreala din ce în ce mai scăzută a cerului, cu tăpşane ce se revarsă în umbră de sub poalele codrului, cu păstori ce şiaduc oile la strungă şi cu pregătirea aceea de odihnă, cu învăluirea aceea dulce, în taina înserării, a tuturor formelor, ce parcă-s de abur şi se topesc;

Fagi bătrâni, uriaşi, cu pete ca de păcură pe trunchiul vânătînchis, ce se înalţă dintre stânci drept şi puternic, despletindu-se în sus într-o pădure de ramuri;

Şi văi larg deschise, luminoase, vesele, ce parcă te îmbie să te tăvăleşti pe pajiştea moale, stropită cu flori, încălzită de soare;

Şi pale albe de nori pe ceruri albastre, şi dealuri fumurii, departe, în adâncimea zărilor;

Şi crânguri ruginite de toamnă, cu frunze spulberate de vânt;

Frumuseţi proaspete, nemaivăzute parcă, minuni de forme şi de colori, cu nu ştiu ce delicateţă de vis în frăgezimea şi armonia lor, şi totuşi foarte adevărate, una câte una s-au dez

velit ca din neguri sub puterea privirii creatoare; şi, astfel pregătite pentru taina vieţii de veci, trecând prin sufletul mare şi curat al artistului, mari şi curate au înviat pe pânzele lui...

Dar Grigorescu, nici vorbă, nu-i mulţumit. Cum să fii mulţumit când vezi cum îţi scapă printre degete, şi se pierde, pentru toţi şi pentru totdeauna, cea mai bună parte din comoara pe care tu ai descoperit-o!... O vezi — e la dispoziţia ta — şi n-o poţi lua...

Caută încă, mereu caută, pururea neliniştit, sorbind puteri nouă din înseşi izvoarele nemulţumirii lui. Prietenii, admiratorii lui de-abia îi pot smulge câteva bucăţi pentru o expoziţie a tinerilor pictori de la Fontainebleau, în toamna anului 1866. Împăratul Napoleon III, vizitând expoziţia, cumpără din lucrările lui Grigorescu o creangă de măr înflorit şi un studiu (un cap de femeie). A doua zi toate bucăţile lui erau vândute. Lumea se-ntreba: Cine-i?... Cel care a aflat mai târziu noutatea asta, şi cel care a uitat-o mai curând a fost Grigorescu.

În vara anului 1867 iar îl încinge dorul de ţară.
— De ce nu rămâi la noi?... Ascultă, rămâi la noi. Ai să fii înţeles aici, şi iubit, şi sărbătorit de toţi...

El clătina din cap, visător:
— De-aţi şti voi ce frumoasă-i ţara mea!...

V. ÎN ŢARĂ

Îşi ia o parte din lucruri, lasă restul în seama unui prieten, şi pleacă. Ciudat, ce schimbată-i pare lumea de când n-a mai ieşit din pădurea lui!

Vine prin Galiţia. Ce nerăbdător trebuie să fie de a-şi revedea ţara lui, de care nu-l mai desparte acum decât o zi de drum! Şi iată că mulţimea de note interesante ce-l împresoară de pretutindeni, pitorescul acelei părăgini de lume, în faţa căreia ochii lui neliniştiţi se aprind ca de farmecul unei descoperiri, îl fac să-şi întrerupă călătoria pentru câteva zile. Se opreşte la Lemberg. Îl opresc străzile vechi, tăcute, triste, ca orice început de moarte, hanurile mari adormite sub greu coperiş de olane, şi mai cu seamă evreii aceia aşa de caracteristici din biata Galiţie, de la izvorul evreilor noştri, unde s-a păstrat, în toată primitiva habotnicie a neamului, adevăratul tip al rasei. De aici sunt primele lui studii de evrei: telali, cârciumari, zarafi, belferi — fiecare, în mişcarea şi cu expresia lui particulară înfăţişându-ţi portretul general al rasei, care te priveşte, din umbra vremilor biblice, prin ochii aceia întredeschişi, atenţi, sclipitori, ochi ce nu dorm — îndărătul cărora simţi sufletul îngrijat, încordat, al neamului îmbătrânit, pururea în luptă cu tinereţea celorlalte neamuri. Cu ce căutătură strabătătoare, profund serioasă, se uită el la pictor! Dar şi pictorul, cu ce intuiţie şi cu câtă putere de sinteză vede şi recheamă toată străvechea seminţie a lui Israel în privirea unui biet vânzător de mere murate de pe uliţele Lembergului! Multe se vor discuta până să-şi ia locul lor printre lucrurile pe care obişnuim să le numim eterne. Ceea ce se va aşeza însă fără nici o discuţie alături de tot ce mâna omenească a creat mai viu şi mai profund adevărat pe lume va fi "Ovreiul lui Grigorescu". În toată istoria artei de a exprima vieaţa prin linii şi prin colori nu cunosc un alt pictor care să fi văzut mai adânc, în figura unui evreu, caracterul tipic al rasei şi să-l fi înfăţişat mai puternic "sub specie aeterni". În străinătate, e cunoscut mai mult "Ovreiul cu gâsca", expus pentru întâia oară în Salonul picturii franceze din primăvara anului 1880, şi apoi în expoziţia pe care a făcut-o Grigorescu mai târziu (1887) la Paris, în Boulevard des Italiens , şi despre care presa de atunci vorbeşte ca de un adevărat eveniment în lumea artistică. Nici vorbă că e o bucată extraordinar de puternică acest "cetăţean român în perspectivă", cum îl numeşte pictorul, care pentru a-şi însufleţi modelul, pentru a-i aprinde în ochi scânteia semitică, îi povestea mereu anecdote palpitante despre ameţitorul joc al milioanelor în ţara dolarilor. Un tip urât de evreu, de o urâţenie brutală, respingătoare, cu părul şi barba nepieptănate, cu gura mare, jimbată, cu nasul boboşat şi cu acei ochi bolnavi ai rasei, ochi mici, spălăciţi, fără gene, cu pleoapele roşii, umflate; în mâna stângă ţine o hârtie, cererea de împământenire, pe care se vede scris: "Domnule Preşedinte, Domnilor Deputaţi... cu dreapta strânge lacom o gâscă -ploconul "gheşeftului" — şi nu ştiu ce expresie de rapacitate cu cele cinci degete răşchirat îngropate în puful alb şi moale de pe pieptul gâştei, care sufere — te-aştepţi parcă s-o vezi sărind deodată jos, scuturându-şi aripele şi strigând de bucurie c-a scăpat. Figura evreului e însufleţită de-o lumină dinlăuntru — lumina inspiraţiei... fulgerarea unui gând care vine mai departe şi bate mai departe decât fărâma lui de vieaţă — verigă şi ea din lanţul cel mare şi sfânt. Toţi evreii, de la telalul din Hârlău până la Rotschild, sunt acolo.

E o pictură viguroasă, de o straşnică vervă, — şi fără îndoială că-şi merită celebritatea de care se bucură. Dar cu cât e mai sintetic văzut, şi în acelaşi timp mai adânc şi mai nobil tratat, acel tip de evreu din Moldova care e la Pinacotecă, — "Ovreiul cu caftan", — şi mai ales celălalt evreu, din Pinacotecă, intitulat "Un habotnic din Galiţia" care de mare nevoie, şi numai biruit de pofta banului, trebuie să se fi înduplecat să pozeze pictorului!... Atâta ură stăpânită e în ochii aceia încruntaţi, cătând chiorâş la golul care-l fixează, şi atâta grijă în toată figura aceea hotărâtă, concentrată, de o înfiorătoare seriozitate dramatică — ai zice o luptă crâncenă, interminabilă: între două rase care se urăsc de moarte, adânc exprimată în misterioasa privire a unui portret.

Într-o dimineaţă, pe când pictorul schiţa zorit învălmăşagul târgului săptămânal din marginea Lembergului, unul din evreii ce se înghesuiau în spatele lui să vadă ce face, alergă repede la poliţie şi spuse c-a venit un spion, care ia planul oraşului...

A doua zi, Grigorescu deschidea ochii pe mândrele dealuri ale Moldovei.

Acum vede el ce rai dumnezeiesc e ţara lui! Străbate valea Siretului, oprindu-se mereu, privind în toate părţile cu uimire, cu lacrimi de iubire în ochi, căci toate-i surâd, toate-l cunosc şi toate-l cheamă duios — ape şi dealuri, păduri şi şesuri, oameni şi lucruri — toate-l strigă pe nume. O adâncă, fecundă prietenie se lămureşte între sufletul lui şi natura ţării lui.

Se poate zice că de pe atunci începe Grigorescu să hotărnicească pământul şi cerul patriei lui. Da, şi cerul.

Un deosebit farmec şi nu ştiu ce notă de bătrânească cinste şi cuviinţă găseşte el în satele Moldovei, în tăcutele sate ale Moldovei, cu bordeie smerite, cu ţărani blânzi care păşesc uşor şi vorbesc încet, cu strâmbe coşere de nuiele, cu vechea bisericuţă de pe deal şi cu toată pacea sfântă care învăluie cuibuleţele acelea de viaţă cuminte, plină de îndurare şi de evlavie. Îl urmăreşte şi aci, mai ales prin târguri, acelaşi evreu, de care credea că l-a despărţit hotarul Galiţiei. Şi mereu se opreşte să fixeze cu creionul pe-o foaie de carnet o nouă privire caracteristică a micului ochi şiret întredeschis, pe care din ce în ce îl cunoaşte mai bine. Drumul lui e o preţioasă recoltă de studii. Note şi schiţe prinse din fugă, din fuga vieţii lui pururea grăbite: ratişe la drum, chervane, vite la adăpat, bâlciuri, ţigani cu şatra, o cumpănă de fântână întrun fund de zare, un călăreţ pe coama unui deal, o geană de lumină în spatele unui huceag, şi-n toate, din ce în ce mai lămurit, simte aerul, lumina, sufletul ţării lui.

Acum e pregătit. Taine pe care de-abia le bănuia, una din alta încep să i se deschidă. La Bucureşti se înfăţişează iar Ministerului de Culte şi cere un loc de profesor la Şcoala de bele-arte.

Multe se schimbase-n ţară în aceşti trei ani din urmă: domnitor nou, legi şi aşezări nouă, miniştri noi, numai răspunsul fu pentru Grigorescu acelaşi: "Nu-i nici un loc vacant".

"Dacă nu-i, nu trebuie." Îşi ia pânze şi colori şi pleacă în ţară. Căldăruşanii, Târgoviştea, Câmpulung şi Rucărul sunt cele patru popasuri mai însemnate ale acestei rodnice campanii. La Căldăruşani îşi revede Izvorul tămăduirii, care împodobeşte tavanul aghesmatarului de lângă biserică — o icoană din copilărie. Şi, ca şi cum ar fi vrut să-şi arate sieşi cât drum a făcut de-atunci, în după prânzul unei zile senine de pe la sfârşitul lui iuliu, îşi pregăteşte paleta şi, până să scapete soarele spre asfinţit, veşniceşte pe pânză scara de la arhondaric: jos, curtea mânăstirii, cu ierbuliţa ei uscată, de un verde-prăfuit; dintr-o margine mijeşte, ca o şuviţă de fum, trâmba cărării. În mijloc, acoperind tot largul tabloului, se desface, în linii de o măreaţă simplitate, intrarea arhondaricului; în stânga, din capătul cărării, se ridică, pe lângă zidul alb, o scară dreaptă de lemn, care dă într-un larg pridvor deschis şi scos mai afară din masivul clădirii, deasupra strămoşescului gârlici de pivniţă, care în vechea noastră arhitectură era o notă aşa de frumoasă şi de caracteristică sub ceardacul primitor al casei; un călugăr se urcă-ncet pe scară; sus, pe pazia pridvorului, răzemat cu spatele de stâlp, un alt călugăr tânăr stă şi citeşte într-o carte mare, pe care-o ţine deschisă pe genunchi. În păretele din fund, înecat în umbră, se văd printre stâlpii ceardacului uşile arhondaricu

lui; o lumină caldă, din ce în ce mai potolită, se înalţă din spatele clădirii, nu vedem soarele, dar îl simţim că e acolo, arzând ca un foc mare în dosul mânăstirii, îl simţim în aerul dogorit, în rumenirea coperişului înfierbântat şi a coşului din stânga, pe care bat pieziş razele soarelui, cu un tremur de flacără. Umbra creşte. De prin bolţile tăcute, din fundul cerdacului, de pe sub străşini parcă vezi cum izvorăsc undele-nserării şi se împrăştie în pale cenuşii pe albul păreţilor. Din ce în ce mai întunecat se desenează pe adâncul luminos al cerului acoperişul mânăstirii, care de la stânga spre dreapta coboară frumos într-o gamă de linii ritmice. Deasupra, aer care vibrează, nemărginire fără coloare, o dumnezeiască împăcare între umbra care se cerne de sus şi lumina ce, tot mai slabă, se înalţă de jos. Şi toată clădirea parcă se pregăteşte de somn, învăluită, ca-n farmecul unei poveşti, în acel suflet misterios al lucrurilor, pe care nici unul din marii constructori cu pensula nu l-a înţeles mai bine ca Grigorescu.

O pictură sobră, liniştită, puternică, plină de religie, pătrunsă de atmosfera sfântă în care a văzut lumina. Jos, în stânga, lângă iscălitură, pictorul a însemnat şi data: 1867. Ceea ce nu făcea de obicei.

Un ochi nou se deschidea în lumea formelor de aci înainte. Din acelaşi timp şi de aceeaşi viguroasă factură sunt: Bărăţia de la Câmpu-Lung, cu zarva şi clocoteala unei zile de târg; Vatra de la Rucăr, cu o linişte de biserică înlăuntrul sărăcăcioasei căsuţe de ţară, unde nevasta, aşteptându-şi omul de la muncă, stă lângă vatră şi-şi adoarme copilul; Ciobanul, cu sarica dacică până în pământ, ce-i dă nu ştiu ce aer de uriaş al munţilor... Şi tot de pe atunci e şi acel interior de şatră, învăluit într-o lumină tainică, făcută din umbră, ca în tablourile lui Rembrandt: în fund, sub cortul afumat, bătrânul zice din scripcă un cântec de jale; înaintea lui, o ţigancă tânără, culcată cu faţa în jos, cu spinarea goală, arsă de soarele zilelor de secere, cu tălpile picioarelor albe de praful drumului fără sfârşit al pribegiei; în stânga, danciul în pielea goală, cu braţele înlănţuite peste genunchii ridicaţi până în dreptul bărbiei; el, foarte atent, asculta cu gândul de a învăţa; ea tânjeşte de dor: fără să-i vedem faţa, simţim că ascultă şi visează. E ceva antic în atitudinea ei nostalgică, în felul cum îşi ţine faţa îngropată în moliciunea braţului, în pânza aceea albă — un alb din draperiile vechilor tablouri flamande — aruncată frumos peste şoldurile ei mari şi puternice. În toate e un sentiment de melancolie care te cucereşte
— parcă şi borfele lor, aşa de cald şi de armonios colorate, iau parte la cântecul bătrânului.

Din acelaşi an, din aceeaşi vară chiar, e Bătrâna de la Chailly. Cu totul alt subiect, altă ţară, altă lumină. Şi cum se vede că e acelaşi fel de a înţelege sufletul formelor, şi acelaşi fel de a-l exprima! E o zi caldă, într-o grădină; rufe albe întinse pe frânghie la soare, jos o balie rezemată de zid; pe prispa de pământ de lângă scară stă o bătrânică legată la cap turceşte, stă frumos la soare, şi coase, cârpeşte; cum îşi ţine ochii plecaţi pe lucru, înclinarea capului adună sub bărbie aceleaşi piei zbârcite ca şi la bătrânul din cort. Aceeaşi expresie de melancolie pe faţă, acelaşi suspin după cele duse pentru totdeauna; aceeaşi bătrâneţe gândind aceleaşi gânduri, aceeaşi mână uscată încordând, pe ac sau pe arcuş, aceleaşi degete ciolănoase. În umbră, sau în soare — acelaşi asfinţit sufletesc.

Neastâmpărat şi neobosit, prins ca într-un vârtej ameţitor în mulţimea de frumuseţi ispititoare ce-l strigau de pretutindeni, pururi cu sufletul la pândă, ca un vânător pătimaş, pururi în comunicare cu natura, care din ce în ce i se arătă mai prietenă, absorbit la fiecare pas de lucrul lui, de tainele artei lui, Grigorescu nici n-a ştiut cum a trecut vremea. Toată

vara, şi toamna până târziu — căci sunt nespus de frumoase toamnele noastre — i s-a părut o primblare într-un câmp de flori. Şi-a făcut un buchet mare din cele mai alese flori ale ţării lui şi, luându-l cu el, s-a întors iar în Franţa.

"Nu m-am mai dus la Barbizon, îmi povestea odată pictorul, c-o umbră de melancolie. Începuse să-mi fie dragă una din fetele lui Millet şi — cine ştie? — poate că... nici eu nu i-aş fi fost indiferent dacă mai rămâneam pe-acolo. Dar mă gândeam că ea e fata unui artist mare, că eu n-am încă nici un rost pe lume, că nu se ştie dacă-l voi avea vreodată, şi-mi ziceam c-ar fi o faptă de om necinstit s-o fac şi pe ea să îndure nevoile şi păcatele mele. M-am vindecat muncind. Ea n-a ştiut niciodată c-am iubit-o, şi nimeni n-a bănuit ce-a fost în inima mea."

De data asta se aşeză la Marlotte, aproape de Barbizon. Peisaje, boi şi viţei, flori, portrete, muncitori şi ciobani... femei nevoiaşe ce de-abia păşesc sub sarcina de iarbă, pe care-o aşteaptă flămânde lighioanele de-acasă, atâtea şi-atâtea subiecte din lumea celor simpli şi buni trec în fugă pe pânzele lui — zic trec, pentru că foarte rar e mulţumit de ceea ce face. Sunt pânze care ar putea să povestească amintiri pline de interes despre feluritele tablouri ce au lunecat pe ele. Aceeaşi nelinişte, aceeaşi căutare pasionată a celui mai mare înţeles în cel mai mic semn, aceeaşi muncă de dimineaţă până seara. Când se aşternea pe lucru, nu mai ştia de nimic. Nici osteneală, nici foame, nici frig — era cu totul absorbit de marea taină pe care i-o şoptea natura. În una din aceste zile de adâncă uitare în rugăciunea muncii n-a băgat de seamă că vremea se răcoreşte — era o zi umedă de toamnă — l-a pătruns răceala, şi când s-a sculat de la lucru, a simţit că-l ţine un junghi în spate. Dar ce vrea să ştie tinereţea şi arta, mai ales
— o tinereţe şi ea — de astfel de lucruri?...

VI. PRIMA EXPOZIŢIE

De pretutindeni se întunecă a vijelie. Sufletele se încarcă de griji — încep pregătirile războiului de la 1870. În Franţa, pe pământul ei generos şi ospitalier, nu mai e loc decât sub steag. E frumos, e nobil, e o glorie să moară cineva sub steagul Franţei. Dar Grigorescu prea e artist şi prea e român. Viaţa lui nu-i a lui, şi nici n-o trăieşte pentru el.

Se întoarce în ţară. Osteneala drumului şi o nouă răceală îl silesc de data asta să asculte sfatul doctorului şi să stea câteva zile în pat. Aceste câteva zile se fac vreo trei săptămâni, ceea ce pentru Grigorescu e un chin aproape intolerabil. Se frământă ca un leu în cuşcă, dar n-are încotro. Trebuie să se supuie. Mai mult decât boala, mai mult decât groaza de doctor şi de doctorii, îl face să sufere apăsarea timpului pierdut. Ce bucurie de copil când se vede liberat!

Dăm aci prima pagină dintr-o scrisoare — ilustrată în goana condeiului, cum obişnuia să trimeată prietenilor acest pasionat gânditor prin forme şi hotărât vrăjmaş al slovelor
— scrisoare prin care îşi arată părerea de bine c-a scăpat de doctorii...

Acum e om de treizeci de ani — în plină dezvoltare a

foarte bine, şi dacă mai ţine astfel, cum trag nădejde, am s-ajung uite-aşa. Trăiască sănătatea şi prietenii. Acum zic şi eu că sunt vesel..." cea dintăi expoziţie a lui Grigorescu . Un public pregătit pentru înţelegerea imediată a lucrurilor acestora în toată adâncimea lor, un public în adevăr cunoscător şi iubitor de artă nu era, cum nu e nici azi la noi, şi cum nici în capitalele Apusului nu e întotdeauna. Dar s-au găsit câţiva "amatori"
— fericiţi amatori! Şi unii simţind, alţii presimţind adevărul şi viaţa, viaţa aceea pururea nouă a operei de artă, au cumpărat. Erau flori, flori de răsură şi de inişor, mănunchiuri de flori de câmp în ulcele de lut; erau luminişuri de pădure, fagi şi mesteceni, case, biserici şi tipuri din împrejurimile Parisului; erau ciobani din Moldova şi ţărănci de la Rucăr; erau vaste limpezişuri de câmp, târle de oi, vite la păşune, pluguri pe brazdă, bordeie şi livezi sub poale de dealuri; erau ceruri minunate, strălucitoare dimineţi de primăvară şi dulci amurguri de toamnă... şi toate trăiau, în toate era suflet, aer, lumină şi o tinereţe care te înveselea şi-ţi făcea dragă viaţa — ceva curat şi proaspăt în fiecare strop de coloare.

Pentru istoria picturii noastre şi pentru lămurirea multor amănunte privitoare la rosturile şi la sufletul acelei vremi nu va fi de puţin interes, odată ş-odată, să se ştie ce subiecte înfăţişau tablourile lui Grigorescu din prima lui expoziţie, cu ce preţ se vindeau, şi cine au fost cei dintăi cumpărători ai lui. Reproducem aci o pagină din catalogul acelei expoziţii:

EXPOZIŢIA GRIGORESCU (1873)

Nimic zgomotos, nimic aspru în opera lui Grigorescu. Nici o violenţă, nici un strigăt. Toate vorbesc încet, limpede, prieteneşte, cu o căldură şi cu o graţie fermecătoare. În peisajele lui nu bate vântul. Rar o adiere leagănă câte-o frunzuliţă scuturată de toamnă, sau de-abia mişcă, pe albastrul cerului, albi, strălucitori nori de argint. Şi ce aer de sărbătoare au toate pânzele lui Grigorescu, aşa de curate, aşa de armonioase! Visezi, gândeşti în faţa lor. Cele mai mici lucruri îţi şoptesc vorbe de o adâncă putere de evocare. În florile lui e frăgezimea şi respirarea umedă a vieţii, ele surâd cu strălucirea lor de-o clipă şi cu ceva din privirea ochilor omeneşti, te-aştepţi să se scuture, te-aştepţi să le vezi ofilite, moarte peste câteva minute — atâta gingăşie, atâta proaspătă lumină tremură în fiecare petală. Te gândeşti, admirându-le: ce curat trebuie să fie sufletul artistului, pentru ca, trecând prin el, spre a intra în eternitate, florile acestea de-o clipă să nu-şi fi pierdut nimic din farmecul vremelniciei lor!

De pe acum începe Grigorescu să studieze cu dragoste, cu pasionată luare-aminte boul, acest tovarăş de muncă şi de îndurare al ţăranului, boul, despre care spunea şi la bătrâneţe că încă nu-l cunoaşte destul; încep de pe acum să coboare pe luncă, în praful drumului de vară, pitoreştile şiruri de care, foarte rar încărcate, vechile care, ce merg parcă şi ele, ca toate ale noastre, în ritmul doinei strămoşeşti. Se pregăteşte pentru marele peisaj al ţării.

Sforţarea, brutalitatea, scârşnirile durerii şi ale răutăţii fac linii aspre, urâte, distrug orice armonie, şi artistul trebuie să fie preocupat nu numai de tăria, ci şi de calitatea impresiei pe care o produce cu opera lui.

În linişte e nobleţea şi trăinicia lucrurilor pământeşti. În linişte — partea divină a puterii, graţia formelor, taina cea de la fund a vieţii, şi cea mai greu de aflat. Sufletul delicat, bun şi duios până la suferinţă al lui Grigorescu nu putea servi în altarul Frumosului decât aşa cum a servit până în ceasul din urmă: încredinţând artei numai lamura vieţii. N-a "înfrumuseţat" natura. Se poate gândi un artist la o asemenea absurditate? Dar şi-a ales întotdeauna ceea ce-i era drag, ceea ce cânta poruncitor inimii lui. Era un omagiu pe care îl aducea lucrului aceluia puindu-l pe pânză — un fel al lui de a-şi exprima admiraţia şi recunoştinţa acelei clipe de fericire, de cucernică închinare în faţa Frumosului. Niciodată nu s-a preocupat de gustul publicului. Niciodată nu s-a gândit că rugăciunea aceea a lui poate fi expusă în vitrină, discutată şi vândută.

Păstoriţele lui, cu mişcări de o eleganţă antică, şi ciobanii, şi plugarii lui au, în blândeţea privirii, în zâmbetul gânditor, în toată înfăţişarea lor nu ştiu ce aer de cuviinţă şi de omenie, în jurul figurii lor, nu ştiu ce aureolă de sfinţenie, care îţi spune că oamenii aceia au fost priviţi nu numai cu înţelegere adâncă, dar cu multă iubire şi cu mult respect.

Nimeni n-a scris în colori mai armonioase pagini mai limpezi, mai calde şi mai profund adevărate despre ţara lui.

Un rapsod al pământului nostru a fost Grigorescu. Al pământului şi al neamului nostru. Un poet mare, adânc şi adevărat ca însăşi natura care i-a fost model, prieten şi povăţuitor, un poet care-a adus un cântec nou pe lume, şi l-a cântat cu glas proaspăt, cald, inspirat — glasul sincerităţii care nu se ascultă şi care nu se ştie ascultată. Prin aceasta mai ales, prin acest farmec irezistibil al sincerităţii, lucrurile lui Grigorescu au plăcut, de la început, chiar şi acelor care nu prea ştiau ce să vadă în ele.

Din vreo trei sute şi mai bine de bucăţi, s-au vândut aproape jumătate. Acum pictorul are, la dispoziţia artei lui, peste treizeci de mii de lei. O avere. Aripi, deci.

VII. ÎN LARG...

Marii artişti ai lumii alcătuiesc între ei ca un fel de familie a lor, nobilă, mândră, solidară, îngrădită în aristocraţia caracterelor ei de rasă aparte. Membrii ei se cunosc, se înţeleg, îşi vorbesc unii altora, în limba lor, peste oricâta întindere de timp şi de pământ i-ar despărţi: cei dinainte povăţuind, destăinuind; cei din urmă admirând, întrebând... Unul din membrii acestei familii, şi nu dintre cei mai puţin însemnaţi, e Grigorescu. Lucrul acesta se va vedea lămurit şi se va recunoaşte pretutindeni odată ş-odată, când personalitatea lui, înfăţişată prin cele mai puternice pânze, adunate la un loc, va fi descoperită marelui public din Apus. Având note de asemănare cu cele mai alese dintre glorioasele lui rude, întruneşte, în vasta lui operă, toate marile însuşiri ale rasei, de la naivitatea lui Perugini şi frăgezimea lui Botticelli, până la adâncimea de vedere şi concentrarea de viaţă a lui Leonardo da Vinci, de la naturaleţea robustă, gravă a lui Millet, până la eleganţa, adesea feminină, a lui Corot — din tot ce-i sănătate, lumină şi farmec în artă s-a împărtăşit opera lui, aşa de variată! Avea în el, rămâind pururea el, toate însuşirile de căpetenie ale maiştrilor, de la observaţia liniştită şi factura cinstit migăloasă a olandejilor, până la verva largă, fulgerătoare, pururea izvorâtă din sentimentul just al adevărului şi din profunda iubire de natură a marilor peisagişti francezi, în mijlocul şi sub binecuvântarea cărora se poate zice că a deschis ochii în artă, şi care au însemnat în istoria picturii universale o epocă a lor, cu numele de "Şcoala de la Fontainebleau".

De aceştia, de opera lor dătătoare de îndemnuri şi de puteri proaspete i se făcuse dor lui Grigorescu, şi, cum îşi închide expoziţia, zboară iar în străinătate. Prefaceri mari şi de necrezut se petrecuse în Apus în aceşti din urmă trei ani. Le ştia el pictorul, cât se poate şti de departe, căci urmărise, cu inima dureros îngrijată, ca de soarta propriei lui ţări, îngrozitoarele peripeţii ale războiului de la 1870. Dezolarea era mult mai adâncă de cum şi-o închipuia. În Franţa nu-şi mai găseşte lumea lui. Nu mai sunt pictori la Fontainebleau. Arta e în doliu. La Barbizon, ca nişte lei bătrâni ce de-abia mai clipesc din ochi, apun, în umbra care învăluie gloria Franţei, cei din urmă preoţi — păstrători sfintelor taine ale artei lor. Cu viaţa lor se stinge o religie. Un amestec de jale şi de revoltă e în sufletul curat al acestui credincios. La Paris, foştii lui camarazi au ajuns pictorii saloanelor mondene, ei fabrică lucruri de "şic", pentru vânzare, tablouri de modă şi portrete pentru americani. "Boemii" de ieri, care umblau în bluză de uvrier şi munceau cu pasiune de dimineaţă până seara, acum sunt bogaţi, au ateliere în "Parc Monceaux", echipaje, lachei în livrea, zile de "recepţie"... Nu, nu, simplul, sălbatecul Grigorescu nu-şi mai cunoaşte în sclivisiţii aceştia pe bunii lui tovarăşi de visuri cinstite, de străduinţi şi de glume din pădurea Fontainebleau.

Pleacă în Italia. Acolo îşi înseninează sufletul la marea, curata, cucernica artă a Renaşterii. Se închină lui Giotto şi lui Botticelli. Admiră pe Leonardo da Vinci şi pe MichelAngelo. Înţelege de ce-s aşa de mândri, în ţara aceea a soarelui şi a iubirii, până şi farnienţii care, solemni în zdrenţele lor pline de pitoresc, au priviri şi atitudini de regi. La Neapoli tremură de frig. Pompei îl umple de melancolie. Pleacă la Atena, în calea primăverii întârziate. Vede Partenonul, impunător şi trist, arta divină, opera zeilor, batjocorită de furia distrugătoare a două religii, şi, ca şi cum din însuşi sufletul lui s-ar fi rupt ceva — un sprijin, o credinţă scumpă
—, simte, pentru întâia oară, urâtul, deşertul, minciuna şi zădărnicia vieţii omeneşti.

La Constantinopol, pictura în stradă nefiind îngăduită, îşi petrece zilele mai mult în Bazar, căutând, în fărmăturile vechilor podoabe, sufletul trecutului, adânca iubire de frumos şi nobila distincţie a gustului, pe care parcă l-au dus cu ei în mormânt oamenii de odinioară. Un vas persan, o pereche

de sandali încrustaţi cu sidef, un petec de stofă brodată cu fir, strălucitoare, de un albastru de cer, o armă sculptată, un covor pe care vremea a topit colorile ca într-un tablou... în fiecare zi cumpără câte ceva. Singura pasiune care l-ar fi ruinat, oricât de bogat ar fi fost!

Şi iar la drum. Simte nevoia de a se aşterne pe lucru undeva, departe, în linişte, într-o atmosferă de cinste şi de bunătate, unde sufletul oamenilor, aspectul lucrurilor, lumina, cerul — toate să-i fie prieteni. A umblat, a căutat şi-a găsit. A găsit în Bretania, orăşelul Vitr é, vechi, tăcut, cu casele lui înalte ce parcă dorm în lumina cenuşie a uliţilor strâmbe şi înguste; fără fabrici, fără căzărmi, fără bogăţii de exploatat, retras din calea brutalei sălbătăcii moderne, care se cheamă civilizaţie, acest mic N ürenberg al Franţei a fost singurul colţişor de lume în care sufletul delicat al lui Grigorescu n-a avut nici-o clipă de nemulţumire. Şi cu ce drag a lucrat acolo!

Zile senine, sfinte şi cu adevărat neuitate, zile de visuri fecunde şi de binecuvântată muncă... Ele au adus o notă de o strălucitoare noutate şi, desigur, una din cele mai puternice pagini în opera lui Grigorescu.

Într-o lumină potolită, sub un cer de un albastru-închis, vezi adâncindu-se străzi liniştite între vechi zidiri medievale, înalte, dese, cu balcoane grele, cu repezi coperişuri de ţiglă, ale căror linii ritmice îţi dau nu ştiu ce impresie de game, de triluri; rar câte un trecător, câte o bătrână în uşa unei prăvălii, ori vreo căruţă de gunoi trasă de marele cal normand îţi arată că oraşul acela e locuit; uneori, din fund, dintr-un zid întunecat, o ferestruie se uită trist în gol ca un ochi posomorât din alte vremi. Câte o privire de la soare luminează un colţişor de perete, aprinde un zâmbet de tinereţe pe figura unei bătrâne ce coase în uşă, înfierbântă o muche de coperiş, pune un fulger pe brâul unui coş, sau îmbracă în aur şi pietre scumpe o copiliţă cu boneţică albă şi pieptărăş verzui, ce coboară gânditoare cu ulciorul la fântână. Şi toate lucrurile de-acolo, aşa de nobile în simplitatea lor, scăldate în lumina aceea locală de un cenuşiu catifelat, cu scânteieri de argint, au între ele un vădit aer de familie. Se cunoaşte numaidecât că sunt din aceeaşi localitate şi că au fost văzute cu ochiul aceleiaşi dispoziţii sufleteşti. În toate e o poezie liniştită, cinstită, intimă, o dulce bătrâneţe ce parcă şopteşte basme în acea atmosferă de melancolie a lucrurilor de demult.

Târziu, încoace, la o expoziţie din sala Ateneului, erau grupate pe un singur carton mare vreo zece bucăţi din a doua călătorie pe care a făcut-o în Bretania pe la 1881: o biserică, un colţ de stradă, o fetică pe drum împletind la ciorap, o poartă, un cerşitor... În catalog erau puse la un loc: "Vitr

lei 14.000" . Stam cu catalogul în mână şi mă uitam în fund, pe-o ulicioară de acelea întunecoase, cum cobora încet un cal înhămat la o căruţă... Pictorul vine spre mine zâmbind:

— Probabil te întrebi de ce le-am pus aşa scumpe?... Nu le vând. Îmi amintesc zile destul de frumoase lucrişoarele astea. Şi ce oameni de treabă erau acolo!...

VIII. ÎN RĂZBOI

Grigorescu era, de felul lui, foarte friguros. Orice alte neajunsuri şi suferinţi găseau în el o mare putere de rezistenţă. De frig, însă, şi de indiscreţia oamenilor, toată viaţa lui a avut groază.

Apropierea iernii, ploile, cumplitele vânturi ale Britaniei îl hotărăsc să plece. Îşi închirie un atelier la Paris. Avea adunate, din atâtea călătorii, o mulţime de lucruri de artă: mobile vechi din Normandia, goblenuri, stofe orientale, covoare, arme, vase, şi, cu darul lui de a însufleţi lucrurile prin felul cum ştie să le grupeze, să le armonizeze între ele, îşi făcu un interior artistic, de pace şi de vis, unde toate vorbeau încet, cu glas din alte vremi. Acolo îl găsi chemarea lui Ion Brătianu la 1877.

Poetul liniştii, bunătăţii şi blândeţii, poetul luminii şi al cerului albastru e chemat să cânte întunericul şi viforul morţii, să găsească pe paleta lui colori pentru cea mai îngrozitoare privelişte pe care o poate înfăţişa sălbătăcia nedomolită încă a neamului omenesc. Şi n-a fost pictor pe lume care să le fi găsit mai bine ca el. Pare că toată viaţa lui nu făcuse decât asta. În rând cu soldaţii, înfruntând moartea, a privit de aproape toate atrocităţile războiului, a înţeles cine sunt adevăraţii eroi, şi lor le-a închinat toată iubirea şi toată admiraţia sufletului lui; pe ei, pe opincarii aceia uscaţi şi vânjoşi, care se azvârleau cu frenezie în braţele morţii, pe ei, mai ales, i-a nemurit în puternica lui operă — cea mai mişcătoare epopee a vitejiei neamului nostru. Da. Erau fraţii lui aceia. Şi cum îi semănau! Fraţi buni, puindu-şi ca şi el, tot sufletul în ceea ce făceau, muncind din greu, luptând din greu, jertfindu-se, fără nici un gând de răsplată, simţind în tot ceasul, asupra destinului lor, o poruncă ce vine mai de departe şi porunceşte mai straşnic decât cea pe care le-o strigă împrejurările. În faţa îngrozitoarei tragedii a războiului, un pictor nou se deştepta în Grigorescu.

Sunt douăzeci de ani de când — pogorât din lumea sfinţilor — omul acesta culege din aspectele vieţii pământeşti numai ce i se pare lui că se apropie mai mult de cele sfinte. Seninătate, vis luminos, şoaptă discretă, mişcare liniştită — partea de zâmbet, de iubire şi de bunătate a vieţii — tot ce se poate exprima printr-o desăvârşită armonie de colori şi printr-o caldă euritmie de linii — acestea sunt notele fundamental caracteristice din mai toate tablourile lui Grigorescu de până acum.

Dealurile lui sunt lin trăgănate, munţii din fund de-abia se zăresc tăindu-şi, în linii frumos ondulate şi din ce în ce mai şterse, coamele fumurii pe cerul albastru, cu nori de argint, copacii lui sunt de obicei mesteceni zvelţi, cu tulpina albă, cu rămurelele fine, îndoite în jos şi frunzuliţa uşoară ca lumina; boii lui trag încet, fără să se opintească în jug — arareori carele sunt încărcate — şi oamenii merg încet pe lângă boi, fără să-i silească; ciobanul sprinten şi voinic, ce stă răzemat în bâtă cu privirea pierdută în adâncul zării, e visător, cum visătoare e şi păstoriţa care toarce pe tăpşan, în marginea pădurii; în atitudinea şi pe figura lor e linişte şi graţie, şi un aer de străveche nobleţe, ca şi cum ar zice: "Noi suntem solii trecutului, noi suntem lamura neamului acestuia".

Largul zărilor, depărtările străbătute încet, privirea îngrijat îndreptată spre cer, munca pământului, cu fatalitatea ei misterioasă, au dat sufletului românesc o mare putere de resemnare şi nu ştiu ce mişcare potolită şi ritmică în felul lui de a se exprima.

Toţi oamenii lui Grigorescu, tăcuţii, gânditorii lui oameni de la ţară, sunt răsăriţi ca şi arborii lui, din calmul aceleiaşi naturi măreţe şi nepăsătoare. Ei nu gândesc cine ştie ce. Totuşi, pe buzele lor o taină mare pare că aşteaptă dezlegarea cuvântului. Şi acum, tăcuţii aceştia, uitaţii şi neştiuţii aceştia aveau să spună, în faţa morţii şi-n auzul întregii lumi, cine sunt, de unde vin...

Grigorescu a trecut cu ei Dunărea. A trăit cu ei ostenelele, suferinţele şi primejdiile războiului. A pândit cu ei în şanţuri, sub şuierul gloanţelor, s-a amestecat cu ei în iuruşul de la Griviţa; la Smârdan, la Opanez, la Plevna a văzut ce lucru de nimic e viaţa unui om în război şi ce fiară a fost dormind sub înfăţişarea aceea blândă a frumosului păstor ce făcea podoaba peisajelor lui.

El era acolo în ceasurile acele de scârşnire, un glas al istoriei, un trimis care avea să vadă într-o clipită, şi pentru toţi, ceea ce nu se poate vedea decât o singură dată, în toată întunecata nemărginire a timpului, să vadă profund, "cu ochi pe care moartea nu-i închide", şi să spună veacurilor viitoare ce-a văzut.

În tablourile lui "din campanie" nu-s mişcări de manevre, nici grupări convenţionale de modele care pozează. Nimic aranjat, nimic teatral. Sincer, ca însuşi faptul pe care-l priveşte, el te face să vezi, ca la lumina unui fulger, în grozăvenia unei clipe, toată zguduitoarea tragedie a războiului; dar aşa de straşnic îţi luminează clipa aceea, şi aşa din adânc îţi răscoleşte sufletul cu ceea ce-ţi arată, că ai dintr-o dată întreaga privelişte a celor ce au fost şi a celor ce au să fie.

Toată priveliştea luptei, în toiul ei... cine a putut-o vedea vreodată? Cine şi-o poate măcar închipui? O panoramă de mişcări? Vai, au făcut destui pictori bătălii de acestea reci, încremenite, compuse în atelier, spre glorificarea cutărui "mare general". Privindu-le, te gândeşti liniştit la... talentul pictorului. Ostaşii lui Grigorescu se bat, ucid şi mor în câmpul cel mai adevărat şi mai serios al vitejiei şi al morţii. Bunătatea şi mila acestui suflet de artist au strigat de groază şi de durere în fiecare trăsătură de creion. Ceva din inima lui rănită se simte în fiecare lovitură de pensulă.

Am înaintea mea o bătălie în valea Rahovei, văzută dintr-o margine şi foarte de aproape. E chiar începutul ciocnirii. Gornistul turc a căzut străpuns de baioneta celui dintâi ostaş român, care doar un pas a mai făcut şi-a căzut şi el, împuşcat, cu faţa-n jos, cu inima pe armă, peste el cade pe spate ucigaşul lui, cu mâinile încleştate pe puşcă, turcul mătăhălos, în pieptul căruia dorobanţul nostru şi-a înfipt din goană baioneta până-n gardă; acum se văd şi ceilalţi dorobanţi cum vin din urmă grămadă, ca aduşi de o vijelie; moartea fulgeră din mii de puşti îndreptate asupra lor, ci ei înaintează neînfricoşaţi, orbiţi de setea biruinţei; în fund se ridică tot mai înteţit zarva mulţimii învălmăşite; acolo e toiul bătăliei, oarba frământare a pieirii. Nu cunosc în pictură povestire mai zguduitoare despre grozăviile războiului. Găsesc în această schiţă o mult mai puternică şi mai adevărată înfăţişare a ferocităţii omeneşti decât în marele tablou de la primărie, intitulat Atacul de la Smârdan, asupra căruia unul din cei mai autorizaţi critici de artă ai Apusului îşi rosteşte astfel părerea: "Privindu-l, zice d-l W. Ritter, rămâi uimit de nespusa simplitate a compoziţiei, dar mai ales de pasiunea ce respiră din toată această pânză; e războiul văzut cu ochii soldaţilor, nu cu al şefilor. Trebuie să ştii, însă, că impresia asta aşa de puternică ce ţi-o dă tabloul e datorită pasiunii de care-a fost stăpânit pictorul în momentul execuţiei: niciodată un pictor de război n-a fost aşa de adânc răscolit în sufletul lui. Nici Meissonier, nici Detaille, nici de Neuville n-au presimţit că bătălia, văzută printr-un singur episod, ar putea da o astfel de sinteză. Nici lui Menzel, nici lui Werner nu le-a dat în gând să-şi sacrifice demnitatea de diplomaţi şi de înalţi slujbaşi ai statului, ca să înţeleagă răcnetul sălbatec al soldatului în vârtejul luptei. Aci cu adevărat vezi furia în artă, şi e zugrăvită de cineva care, pe când lucra, îşi plătea foarte scump clipele acelea. Dar ceea ce e mai de mirat e că această uriaşă pânză, în care personajele sunt înfăţişate în mărime naturală, îţi face impresia că a fost pictată, cu iuţeala fulgerului, pe câmpul de război. Nimeni nu-şi închipuie că există în Bucureşti o astfel de operă. Îi îndemn pe toţi care trec prin capitala României să nu părăsească oraşul fără a se duce la primărie, pentru a-şi umplea sufletul de măiestria şi de puterea de vrajă a acestei uimitoare picturi."

Am văzut o replică a tabloului acestuia în colecţia docto

ür Alle. 1 februar 1897. München (n. a.). rului N. Kalinderu, o adevărată minune. Tabloul ca suprafaţă e mult mai mic — mult mai mare însă ca adâncime şi ca mişcare. Nu atât de fioros, pe cât de sfâşietor. Te uiţi c-un sentiment de admiraţie şi de mândrie la ostaşii aceia, învăluiţi ca în flăcările unui foc uriaş... Cum se duc, şi cum simţi că se duc la moarte! Ce-ar fi zis d-l Ritter dac-ar fi văzut pânza aceasta!

Numai când ştii ce pasiune de muncă neadormită a stăpânit întreaga viaţă a lui Grigorescu, începi să înţelegi verva, căldura, tresărirea de sentiment a fiecărei linii, cum şi miraculoasa repeziciune şi siguranţa de factură care au slujit aşa de admirabil sufletul fără de astâmpăr al acestui mare observator.

Dar Spionul! Ce vifor de mişcare, şi ce expresie de supremă încordare! Iată, călăraşul nostru a ajuns pe spion din fugă, a ridicat sabia cu atâta îndârjire, cu atâta vajnică mânie că parc-o şi auzim vâjiind în aer, şi capul turcului, plecat cu frică sub lovitura morţii, degeaba se mai fereşte — îl şi vedem despicat; poate că în aceeaşi clipă se vor rostogoli amândoi, căci turcul a scos revolverul ş-a tras, un alt călăraş soseşte şi el în goana calului — o tragedie zărită la lumina unui fulger; totul e fioros: cerul de plumb, apusul de sânge, scăpărarea de lumină în fund, goana nebună a cailor cu ochii aprinşi, cu urechile ciulite, şi coama zburlită, şi coada fuior; gestul hotărât, scrâşnitor al călăraşului ce dă straşnica lovitură, mişcarea tălhărească a spionului, care în clipa din urmă scoate revolverul şi trage — toate parcă sunt alese şi puse acolo ca să te îngrozească. Şi dac-a fost vrodată artist pe lume care să se gândească mai puţin la efecte, la ce vei simţi tu şi la ce ai putea spune în faţa operei lui, acela, fără umbră de îndoială, a fost Grigorescu.

Toate tablourile lui din campanie sunt făcute cu viforul marilor emoţiuni pe cari le dă războiul. Simţi că aşa a trebuit să fie. Simţi că toată această înfiorătoare privelişte a măcelului omenesc a trecut prin ochii lui înspăimântaţi, a zguduit adânc sufletul lui de artist şi, ca tăria unui trăsnet, s-a descărcat, prin mâna lui, pe pânză, aproape fără ştirea lui.

Lucruri trăite. Îţi zici numaidecât, privindu-le: "Iată ceva care nu e din închipuire, nici din auzite; ceva care n-a putut să fie decât aşa." Le-a văzut cu groază, şi cu nespusă milă. În avântul dorobanţilor "la baionetă", din acea neuitată Vale a sângelui ... este istoria nu a unui moment de vitejie în sorbul unui asalt, ci a întregii vieţi de luptă, de crâncenă îndârjire în apărarea dreptului de a trăi al neamului românesc. Noi vedem acolo pe ostaşul veacurilor, călit în focul tuturor bătăliilor, de la Negru-vodă şi de la Dragoş până la Domnitorul Carol, şi până în adâncul vremilor viitoare — aceeaşi strajă neadormită, acelaşi viteaz nenfricoşat, care se duce hotărât la moarte, fără altă părere de rău decât aceea, poate, că, la o cumpănă aşa de mare, n-are decât o singură viaţă de dat. Totul e posomorât în aceste tablouri: lumina, cerul, aerul — forma şi coloarea lucrurilor te înfioară. Nu, nu e o tragedie de teatru. Sunt luptători înfierbântaţi care se azvârl ca fiarele unii asupra altora, şi morţii aceia, încremeniţi cu mâinile pe arme sunt morţi în adevăr.

Câtă umanitate în acel jalnic Convoi de prizonieri! E ger, e viscol — o zi cumplită de iarnă într-un pustiu fără cer -sute de nenorociţi, de toate vârstele, învinşii de la Plevna, bolnavi, pierduţi, înfofoliţi în cele din urmă trenţe ciuruite de gloanţe, cu ochii în pământ, păşesc încet prin zăpadă, sub paza călăraşilor de pe mărgini; cade, din când în când, câte unul, toropit de osteneală, de frig, de somn, şi unde a căzut, acolo a rămas; corbii flămânzi din stolul ce se ţine de convoi, s-abat glonţ asupra-i şi-l încep de viu...

"Dac-aş avea eu tabloul acesta, spunea într-o zi unul din

admiratorii pictorului, l-aş dărui oraşului Haga, pentru sala de şedinţe a Congresului păcii. Ce sunt toate discursurile meşteşugite ale marilor diplomaţi ai lumii pe lângă ceea ce spune aşa de simplu şi aşa de adânc mişcător bucăţica asta de pânză!"

Grigorescu, însă, nu s-a gândit niciodată la "cuvântarea unui tablou". O impresie a lui, o tresărire a inimii lui în faţa adevărului pitoresc — aceasta şi numai aceasta a pus în opera lui. Ce va spune ea lumii nu-l preocupă. Toate pânzele lui din război de la vajnicul iuruş din Valea sângelui, până la defilarea prizonierilor turci din Plevna închinată sunt expresia celei mai curate sincerităţi ce-a împodobit vrodată sufletul unui artist. I se umpleau ochii de lacrimi de câte ori ne povestea atacul de la Griviţa, unde ostaşii noştri au biruit, ca-n vremea de demult, numai cu nepăsarea lor de moarte: că nu mai era luptă, ci jertfă — o jertfă măreaţă, pe care cu biruinţă măreaţă a răsplătit-o Dumnezeu.

"Cum s-aruncau înaintea morţii! Acolo s-a dovedit ce popor avem noi. Am văzut ofiţeri străini plângând de înduioşare şi de admiraţie..."

Cu toate astea, nu vitejia armatei noastre, ci grozăvia războiului e mai cu putere înfăţişată în tablourile lui. Adevăruri care sunt aceleaşi în orice timp şi sub orice meridian s-au lămurit de sine din sufletul lui în clipele acelea de neuitat, în care tragicul vieţii şi al morţii e natural să fie mai profund mişcător decât elementul epic al luptei.

"Monocromia maestrului nostru, zice Delavrancea, îţi reprezintă exact atmosfera plumburie a războiului. El vede masa, iar nu detaliile; soldaţii, iar nu ofiţerii; şi năprasnica pornire a maselor nu are timp să caute o poză academică pentru vreun erou de atelier."

IX. ÎN PACE

A fost războiul acesta botezul de foc al artistului. Între el şi ţară, între sufletul lui şi sufletul eroului aceluia tăcut, care ştie să lupte şi să se jertfească aşa de frumos, simte că de-aci-nainte s-au aşezat legături de-acelea pe care moartea nu le mai desface.

Se-ntoarce trist din câmpiile Bulgariei, de unde mulţi din ostaşii noştri nu s-au mai întors. Pe florile ce se aruncă din balcoane şi de la ferestre în calea biruitorilor, el vede pete de sânge. Timp de cinci-şase ani, urmărit ca de-un vis fioros, aşterne pe pânză o parte din schiţele războiului, celelalte rămân uitate pentru totdeauna în cartoanele pictorului, a cărui operă de-aci încolo s-ar putea intitula Gloria păcii.

Iarna, cât ţine vremea urâtă şi rece, stă la Paris, unde-şi păstrează încă atelierul, până în primăvara anului 1887, când se aşază în Bucureşti. Primăria capitalei îi cumpără cel mai mare tablou din război, Atacul de la Smârdan, cu zece mii de lei şi un loc la Şosea, pe care mai târziu pictorul îl vinde prinţului Grigore Sturdza pentru suma de o sută de mii de lei, ceea ce-i dă un început de siguranţă în viaţă, în orice caz, putinţa de a lucra fără teama zilei de mâine.

În Bucureşti mult dacă stă o lună pe an. Cea mai mare parte din timp călătoreşte prin ţară; câţiva ani de-a rândul îşi petrece lunile de vacanţă în Muşcel; toamna, se-ntoarce acasă cu rodul muncii lui de fiecare zi: străzi şi biserici din Câmpulung, tipuri de ţărani şi cârciume din Rucăr, peisaje, ciobani cu turme, stâne şi bordeie de pe valea Dâmbovicioarei.

Îşi caută de obicei un adăpost singuratec la câte un biet român nevoiaş, îşi face singur un pat din câteva scânduri ş-un braţ de fân, şi toată ziua e afară, la lucru. Se opresc uneori ţărani să vadă ce face — se uită lung, nu desluşesc nimic...

— Ce face ala acolo?

— Măzgăleşte-o blană... Şi trec înainte, râzând. Iar pictorul, râzând şi el, se uită-n urma lor, cu ochi plini de iubire.

Fuge de oameni. Dar nu pentru că-i sunt urâţi, ci pentru că lumea, cu zgomotul ei, îl împiedică de la lucru, şi el n-are vreme de pierdut.

Multă vreme, în ciobanul blând şi visător al plaiurilor vede încă pe dorobanţul fioros din câmpiile Bulgariei, şi mari pete de sânge în roşul frumoaselor apusuri. Are nevoie parcă să-şi spele sufletul de urâtele vedenii ale războiului, e încă fum şi întuneric pe paleta lui, şi, ca să uite, ca să-şi însenineze sufletul, ca să se regăsească, munceşte fără preget, se roagă muncind de dimineaţa până seara, în lumina, în măreţia, în pacea creatoare a naturii.

Singur, liber, puternic. Puternic prin sinceritatea lui, prin lipsa lui de şcoală, în toate înţelesurile în care se poate lua cuvântul acesta, prin simţul instinctiv al măsurii, al proporţiei şi al ritmului, şi mai ales prin darul extraordinar de a cuprinde numaidecât lumina, mişcarea şi sufletul formelor vrednice de binecuvântarea artei. Acum e în culmea puterii. Multe frumuseţi s-aştern, ca de sine, în toată vremea asta, pe pânzele lui: corturi ţigăneşti, cu focul de vreascuri pe lângă care stau pribegii tolăniţi a vis, cu stâlpul de fum ce se înalţă în liniştea serii, cu ţigăncuşa zveltă ce vine de la fântână cu doniţa plină în dreapta, cu braţul stâng întins, ca să se cumpănească — proiectând pe cer o siluetă de-o eleganţă antică; apusuri de soare, cu acea pulbere fină din aer, cu acel abur albastru din fund — ca o respirare a codrilor — sufletul depărtărilor şi al înălţimilor, pe care-aşa de bine l-a înţeles şi aşa de puternic ni l-a arătat Grigorescu!

Şi păstoriţa aceea frumoasă şi mândră ca o domniţă, ce

păşeşte încet pe urma turmei şi toarce; aşa de simplu-mbrăcată: o fotă neagră peste cămaşa lungă până-n glezne, mijlocul strâns bine-n bete, o broboadă albă pe cap, ş-atât... Şi ce frumos îi stă! Desigur, e surioara ei cea mai mică, ţărăncuţa aceea în miniatură, aşa de drăgălaşă, ce merge şi ea, chipurile, cu turma, şi, neavând ce face cu mâinile, şi le ţine-n sus, cu degetele-ncopcite la ceafă; e primăvară; mieluşeii cearcă dulceaţa celor dintăi fire de iarbă; o juncă şi trei viţeluşi, cu ochii mari speriaţi şi cu botişorul umed, răsar din cârdul de oi, din care una a rămas puţin mai în urmă, de dragul mieluţului fraged, care suge; pe luncă e o lumină de vis, în fund se vede albind pânza unei ape; peste toată această sărbătoare a tinereţii, păstoriţa, înaltă, mlădioasă, cu privirea dusă, are ceva simbolic în atitudinea ei: ridicând braţul drept pentru a întinde şi a răsuci firul pe fus, cu mâna, cu ochii, cu făptura ei întreagă pare că binecuvântează. E atâta frăgezime în tabloul acesta, de o strânsă unitate organică, atâta mişcare ş-atâta adevăr, încât ai, privindu-l mai mult, impresia că eşti afară, la câmp: simţi aerul de-afară; te surprind unele detalii pe care le descoperi deodată şi care parcatunci, subt ochii tăi, se urzesc: pata de umbră pe care-o aruncă junca pe cele două cârlane din faţa ei nu era acolo când te-ai uitat întăi... Întreg tabloul e un cântec, un imn măreţ al primejdiei; ca de departe îţi răsună-n gând fraze din Pastorala lui Beethoven. Tot ce vezi acolo e luminos, proaspăt, vibrant — o apoteoză a nevinovăţiei şi a graţiei într-un peisaj divin.

Dar acel interior ţărănesc, în care vechea noastră vatră are o însemnătate de altar! Dinaintea focului, femeia mestecă mămăliga, sprijinindu-şi ceaunul cu piciorul; mânecile cămăşii, suflecate până aproape de umăr, dezvălesc braţe puternice de gospodină tânără, harnică şi curată; în stânga ei — doi copilaşi, pe care nu-i vedem bine la faţă din cauza fumului şi a aburului; în dreapta — o fetiţă mai mărişoară stă în capul oaselor, lângă ea — pisica, amândouă cu spatele spre noi, se uită ţintă la mămăligă, pe care-o aşteaptă mesiţa goală, rotundă, din mijlocul casei; pe prichici — o ulcică, o strachină ş-o lingură de lemn; uşa e deschisă, lumina năvăleşte puternic de-afară; o găină ş-o răţuşcă au venit până-n prag, atrase de mirosul mămăligii; în stânga, încăperea se întunecă, pe laviţă de-abia se desluşesc două ulcioare de lut la capătul despre uşă şi sacul cu făină în dreptul unei ferestrui; lângă masă -un scăuieş; ceva mai în umbră — cofa cu apă. Asta-i toată averea casei. Copiii au ceva îngeresc în figură şi în atitudine şi ceva solemn în cuminţenia lor. Ei parcă asistă la o taină mare. Ca vedere adâncă în viaţa intimă a poporului nostru, cred că acesta-i cel mai frumos tablou al lui Grigorescu. E făcut cu religie, cu nu ştiu ce fior istoric în faţa acestei pregătiri de cină, care te face să te gândeşti la lucruri depărtate, sfinte, pline de mari înţelesuri. Femeia însăşi parcă se roagă, mestecând mămăliga; şi ceilalţi ascultă, aşteptând-o. Ceilalţi — adică cei trei copilaşi, pisica şi sfioasele paseri din prag, pe care aburul mămăligii le face îndrăzneţe. Toţi ochii, toate sufletele sunt aţintite cu luare-aminte la actul acela mare, misterios, dătător de viaţă. Femeia, cu mâinile încleştate pe melesteu, se uită în ceaun şi mestecă voiniceşte. E o ţărancă brună, foarte frumoasă, de-o frumuseţe serioasă, gravă chiar. Lumina de-afară îi cade în plin pe spate, pe broboada albă şi pe braţul drept. Para focului îi rumeneşte faţa. Între aceste două lumini, şi ea şi fetiţa au ceva dumnezeiesc în înfăţişarea lor. E liniştea aşteptării. Fără să vrem, ne uităm mereu în cadrul de lumină al uşii. În curând trebuie să sosească de la muncă el: "omul". Aspru, tăcut, ostenit, are să ridice cofa de sub laviţă şi, ducând-o la gură c-o mişcare largă, omerică, are "să-i tragă o duşcă bună", să-şi stâmpere

întăi setea; apoi, făcându-şi cruce, are să s-aşeze la mesiţa aceea scundă, pe care, lângă strămoşeasca mămăligă, va fi o strachină cu puţină saramură pe fund, unde vor întinge cu toţii... Îl aşteptăm. Şi dacă l-am vedea, prin cine ştie ce minune, apărând deodată în tablou, poate nu ne-am mira aşa mult — tabloul însuşi fiind o minune.

Uneori, Grigorescu, în aceste călătorii de studiu prin ţară, e întovărăşit de cei doi buni şi vechi prieteni ai lui: doctorul D. Grecescu, botanistul, şi doctorul Alfred Bernath-Lendway, himistul — amândoi oameni aleşi sub toate raporturile, muncitori pasionaţi, ca şi el, în căutarea adevărului. Impresiile şi glumele lor de pe-atunci, ilustrate adesea de Grigorescu, ar putea face, şi poate că vor face într-o zi, obiectul unei opere de umor sănătos, din care multe se vor învăţa cu privire la starea şi obiceiurile ţării de-acum treizeci de ani. Într-o călătorie pe care-o făceau în judeţul Brăila, unde doctorul Bernath avea să analizeze apele minerale de la Lacul-Sărat, o mică neînţelegere cu cerberii de la barieră, cari au luat bagajul doctorului himist drept mărfuri de contrabandă, e ilustrată c-o admirabilă caricatură, în care omul de ştiinţă e înfăţişat în atitudinea lui ceremonioasă în faţa autorităţii c-o vervă demnă de Gavarni. Altă dată, pe când botanistul tăineşte cu natura prin florile ei, pictorul îi prinde mişcările cu o iuţeală de artist japonez. Interesante sunt scrisorile pe care le scrie din străinătate celor doi prieteni acest neîmpăcat vrăjmaş al slovelor latine, care n-au nici un pitoresc şi nici o expresie", zicea el. Asupra sărbătorilor, mai ales, îl apucă dorul. Se simte singur, se gândeşte la ei şi le scrie. Doctorului Grecescu, pentru că-şi rade mustăţile ca popii catolici, îi zise popă, şi, într-o scrisoare de la Paris, îi aminteşte cu duioşie serile de visuri, de glume şi de cântece — doctorul

cânta din flaut — dulci seri de vară, petrecute în Moldova, în judeţele Bacău şi Neamţ... "Şi mai dulci suvenire!"

Dorul de modelele din ţară! În altă scrisoare, aducându-şi aminte că doctorul Grecescu îi spunea odată că-i place mult dovleacul, îl face visând un dovleac mare, mare, ş-a doua zi... realizându-şi visul. I se plâng prietenii că uneori au de furcă până să-i descâlcească slova: în răspunsul lui, îi face pe amândoi la o masă, stând cu picioarele-n apă rece şi chinuindu-se să-i citească scrisoarea.

În toate glumele şi caricaturile acestui artist se vede acelaşi suflet delicat, acelaşi zâmbet afabil, de care e luminată întreaga lui operă. În campanie, având nevoie pentru tabloul Defilarea prizonierilor de o schiţă-portret a unui ofiţer din statul-major, şi cum acesta îşi pusese decoraţiile şi marea ţinută pentru a-i poza, pictorul, sedus de umorul unei asemenea solemnităţi, prinde din fuga creionului, pe lângă ceea ce-i trebuia lui, şi o caricatură admirabilă, de-o extraordinară asemănare — o notă veselă aşa de rară în zilele acelea de durere şi de groază!

În aprinderea unei discuţii îţi caracteriza un lucru, o mişcare, o figură din câteva trăsături de condei. Odată, în tren, vorbind de încăpăţânarea atavică a bulgarilor, şi vrând să arate cum anume linii din figura omenească răspund în mod statornic unor anume sentimente de rasă, continuându-şi vorba, se scoală nervos şi, pe geamul aburit al vagonului, face cu degetul, din câteva linii, un tip de bulgar, aspru, posomorât, de o putere de expresie fulgerătoare.

Emoţiunile lui se descărcau numaidecât în forme scrise. Observaţia, exerciţiul îndelungat stabilise la el un acord per

loc de ce.) În realitate, pentru a nota rostirea acestui şe moldovenesc ar trebui un semn aparte, corespunzând unei nuanţe de sunet intermediar între ce şi şe (n. a.). fect între ochi, suflet şi mână, încât acestea funcţionau deodată, ajutându-se, completându-se aproape instinctiv. Îl doare o măsea? El îşi exprimă suferinţa printr-un desen: portretul lui, făcut repede, aşa cum i-l arăta oglinda în clipa aceea -încruntat, legat pe sub fălci, cu scufa-n cap — un suspin de durere, pe care-l trimete dentistului, ca să-l înduioşeze...

Un suspin de durere. Foarte rar l-au bănuit pânzele lui. Destule dureri sunt în viaţă. Arta trebuie să ne facă să le uităm. Îi arătam într-o zi, primblându-ne prin pădurile Agapiei, un măr bătrân: o încâlcitură fantastică de rădăcini groase, ieşite din pământ, încolăcite ca nişte şerpi monstruoşi, un trunchi scorborosit şi noduros, crengi sucite, îndreptate mai mult spre pământ decât spre cer, întinse în larg, multe uscate, negre, ţepoase. Aruncă o privire: "U, prea e tragic!" Şi se depărtă iute, scuturându-se ca de o vedenie fioroasă. Umblam de câteva ceasuri în căutarea unui fag frumos.

O singură dată a primit un ulm uscat în mijlocul unui divin peisaj de toamnă — De la Posada. Era acolo, şi n-avea ce-i face. Lung, strâmb, negru, ţâşneşte ca un izvor de păcură din coama ruginită a primului deal şi spintecă pânza de jos până sus. O notă gravă de trombon în dulcea, melancolica simfonie a toamnei.

"Îmi spun unii că poetizez. Nu ştiu bine ce-i asta. Dar bănuiesc ce trebuie să fie în gândul lor: că m-aş încerca să fac mai frumos decât natura. Hm! or fi şi neghiobi care cred că pot retuşa opera lui Dumnezeu, dar aceia numai artişti nu sunt. Eu aleg, nu corectez. Fac ce-mi place mie, ce corespunde sufletului meu. Că nici n-aş putea să fac altceva. Numai în război am fost silit să ies din hotarele firii mele. Dar acolo aveam o chemare mai presus de viaţa şi de arta mea. Eram "în război". O, sunt atâtea lucruri frumoase în natură! Unde ne putem noi urca, nu până la ele, că aceasta nu e dat omului, dar... până mai pe-aproape măcar? Oricât ne-am strădui, întotdeauna rămânem departe, subt adevăr. Foarte departe... Dar cel puţin, unde nu mai ştim ce să spunem şi cum să spunem, să tăcem — să nu minţim!..."

Aşa gândea acest mare poet al adevărului.

X. LA PARIS

Om cumpătat, cuminte, lipsit de orice deşertăciune, şi, în viaţa lui, de o simplitate de sfânt, Grigorescu n-a ţinut nici la bani, nici la glorie. Cu dragostea lui de muncă, închinată artei, şi numai artei, cu strălucirea şi fecunditatea geniului lui, ar fi putut avea tot ce-ar fi vrut. Dar lui îi trebuia aşa de puţin din bunurile pentru care se frământă lumea! Altele îl nelinişteau pe el. Lucruri pe care oamenii nu i le puteau da. De câte ori nu spunea, oftând, acum în urmă: "De ce n-am găsit eu pe cineva să mă ia în întreprindere?... Să îngrijească el de tot ce-mi trebuie, să facă el expoziţii, să vadă el de socoteli, de cifre, de tot — eu să nu ştiu nimic; să am linişte şi putinţa de a lucra. Să fii sănătos, şi să munceşti cu drag... Toate celelalte sunt nimicuri!"

Când era la Paris, expunea la Salon câte-o bucată, două; şi aceasta mai mult ca să-şi aibă dreptul de intrare. Întotdeauna lucrările lui erau remarcate. Criticul de la Figaro îl compara cu Watteau; Stop, de la Journal Amusant, în seria lui de caricaturi, după cele mai importante pânze din Salonul anului 1880, nu uită Ovreiul cu gâsca, de care, de altmintrilea, toată presa vorbeşte cu elogii.

Dar omul, care e absorbit de-un ideal, nici nu vrea să ştie de ce se vorbeşte în jurul lui. E ca şi cum n-ar trăi pe pământ. Ocări sau laude, îi sunt deopotrivă de indiferente. Ş-apoi, nu vedea el ce înseamnă grăbita, zgomotoasa, capricioasa judecată a presei?

Opinia presei? N-a râs publicul Parisului nouă ani de zile de pictura lui Puvis de Chavannes, ca şi de-a lui Courbet? Nu strigau aproape toţi criticii de artă că Puvis de Chavannes, cel puţin, e un nebun liniştit, inofensiv, pe când Courbet e un nebun furios?... Dar Troyon, Rousseau, Diaz, Millet, Corot n-au rămas necunoscuţi până aproape de sfârşitul carierei lor? În fiecare an juriul Saloanelor, compus din mediocrităţile oficiale şi invidioase ale timpului, îi refuza fără discuţie. La toate popoarele, oamenii cinstiţi, care-aduc un cuvânt nou pe pământ, străbat anevoie. Sunt atâţia care au interes să nu se facă lumină! Minciuna, însă, asta are bun, că nu trăieşte mult...

Grigorescu le ştia toate acestea, şi le privea de sus, cu liniştea omului care-şi cunoaşte drumul.

În iarna anului 1886, prin luna lui decembrie, fiind la Paris, primeşte înştiinţare de la Casa unde-şi avea banii că "depozitul" lui s-a isprăvit. Niciodată nu-i trecuse prin gând că depozitul acela, din care lua mereu, s-ar putea isprăvi. Un vechi prieten şi admirator îl sfătuieşte să fac-o expoziţie. Peste-o lună, o parte din pânzele ce-i împodobeau atelierul sunt încadrate şi expuse în sala "Martinet", pe Boulevard des Italiens. Pentru cunoscătorii de artă din Paris a fost o revelaţie. De multă vreme nu se mai văzuse atâta sinceritate, atâta "bun-simţ" în alegerea subiectelor ş-atâta nobleţă şi simplitate în tratarea lor. Francezii nu-şi credeau ochilor. Vechea lor artă fără "artifiţii", buna lor pictură, curată, cinstită, personală nu se dusese din lume. Era acolo, palpitând de-o tinereţe nouă, pe pânzele unui necunoscut — unui om blând, mărunţel şi discret, al cărui trup s-ar părea că e mai mult pentru a purta în lume ochii aceia straşnici, fulgerători, care despică şi ard cu privirea, ochi prin care simţeai că te priveşte un suflet profund gânditor şi foarte serios.

Toate ziarele importante, toţi criticii de artă ai Franţei nu au decât cuvinte de surpriză şi de admiraţie pentru acest "nou pictor".

"Ceea ce te uimeşte în diversele lui studii, scrie, în l'Evenement din 27 februar 1887, Ars čne Alexandre, unul din cei mai autorizaţi critici, este varietatea lor: de la cea mai înaltă delicateţă, până la cea mai hotărâtă vigoare. Sunt bucăţi în plin soare, care au parcă tremurul imperceptibil al undelor de aer, şi sunt altele posomorâte, aproape brutale, şi, atât unele, cât şi altele, într-o notă justă, vrednică de admirat." Erau şi unele aprecieri pe alături cu drumul. Aşa, de exemplu, mai toţi vorbind de "Ovreiul cu gâsca" spuneau că e un admirabil tip de ţăran român lucrat cu o mână de maestru.

Un lucru, însă, asupra căruia toate criticile sunt de acord, e deplina sinceritate a pictorului şi puternica lui originalitate.

Expoziţia începea acum s-atragă din ce în ce mai mulţi cumpărători, când — spre nedumerirea tuturora — Grigorescu "închide prăvălia", îşi împachetează toate tablourile şi pleacă în ţară. Vânduse exact pentru suma ce-i trebuia ca să-şi plătească ce avea de plătit la Paris şi drumul până la Bucureşti.

Un om ciudat, vor fi zis francezii. Vine gloria să-l încununeze, şi el îi întoarce spatele şi pleacă...

Un om întreg şi serios, cinstit cu el, cu lumea, cu credinţele lui. Un cucernic. La Grigorescu iubirea de ţară şi de neam era un sentiment profund, inalterabil, real ca însăşi viaţa, care numai prin aceasta avea un preţ. Ce era arta lui, decât un mod de a-şi exprima acest sentiment? Ce erau tablourile lui, decât închinarea de fiecare zi, rugăciunile unui suflet credincios? Şi când, în cele câteva zile cât a ţinut expoziţia din Boulevard des Italiens, vedea plecând câte-un tablou,

fragmente din acest articol, făcută de d-l N. Petraşcu într-un studiu al său asupra operei lui Grigorescu (n. a.). despărţirea aceasta, pentru totdeauna, de lucrurile lui, care nu erau numai ale lui, îi făcea o impresie de jale şi de nelegiuire. Cu fiecare peisaj pe care-l vindea, i se părea că-şi înstrăinează o bucăţică din ţara lui. Iată de ce — în toiul târgului, cum se zice — şi-a luat iconiţele lui ş-a plecat.

O, în adevăr un om ciudat pictorul acesta, care suferea când i se cumpărau tablourile şi se supăra pe cei cari-l lăudau! Am înaintea ochilor o scrisoare a criticului de artă William Ritter, unul din marii admiratori ai pictorului, şi văd cu ce îndurerată putere îşi apără acest profund cunoscător al operei lui Grigorescu dreptul de a o admira şi lăuda, chiar şi fără voia autorului.

"Enfin, comme je suis libre de dire bien fort mes admirations o ů je veux, je continuerai ŕ le faire. Vous peignez, j'ai le droit de dire que ce que vous faites est beau." ("În sfârşit, liber fiind de a-mi striga tare, şi oriunde vreau, admiraţia mea, nu voi înceta de a o face. Dumneata pictezi, eu am dreptul de a spune că ceea ce faci e frumos.")

Într-un cerc de prieteni se deplângea odată nepăsarea publicului nostru pentru artă, şi ca exemplu se aducea faptul că ţara nu ştie încă să-şi preţuiască pe Grigorescu al ei. Cu o duioşie de părinte care-şi apără copilul, se ridică şi protestă împotriva acestor nedrepte învinuiri ce se aduc ţării: "Ne-am deprins ca la noi să vedem numai rele, şi peste hotar să ni se pară toate bune şi frumoase. Iluzia depărtării. Câte greutăţi întâmpină şi pe acolo un artist cinstit şi mândru, cum trebuie să fie un adevărat artist!

Am fost de faţă când Millet oferea măcelarului unsprezece tablouri pentru achitarea unei datorii de vro mie de lei, şi n-a vrut măcelarul să le primească; zicea că el nu cumpără vite cu tablouri; şi întâmplarea a făcut să mă găsesc la Barbizon, la câţiva ani după aceea, când s-au vândut lucrurile

lui Millet, după moartea lui. Ş-am văzut atunci pe măcelar plângând şi bătându-se cu pumnii în cap, că toată lumea îl credea nebun; şi era în adevăr nebun de necaz şi de desperare că n-a ştiut a preţui, când i s-au oferit, bucăţelele acelea de pânză vopsită, care se plăteau acum, subt ochii lui speriaţi, cu zeci de mii de lei"

Şi încheie cu obişnuitul lui oftat din adânc, ce parcă venea de departe, de foarte departe:

"— E, dragii mei, avem o ţară de aur, da' nu ştim să ne-o preţuim..."

XI. 1887

În palatul Eforiei de pe bulevard, în ziua de 11 mai 1887, se deschide a doua expoziţie "Grigorescu". Se deschide nu înseamnă nimic altceva decât că, în ziua aceea, pictorul a venit mai de dimineaţă, a scos o cheie din buzunar, a descuiat uşa de la stradă şi a intrar în tăcutul colţişor de rai pregătit de el cu grijă, cu gust, cu sentimentul că lucrurile nu stau cu indiferenţă unele lângă altele, ci au şi ele simpatiile şi antipatiile lor, sunt vesele sau triste, vorbesc sau tac, după locul şi lumina în care le-ai pus. Nimic n-a putut să învingă în omul acesta dintr-o bucată oroarea de solemnitate, de gălăgie şi de părăzi. Şi, de câte ori a fost rugat să îngăduie câte ceva din asemenea deşărtăciuni zgomotoase în jurul persoanei operelor sau numelui lui, a răspuns cu o indignare care a curmat orice discuţie.

Pentru două motive se grăbise să vie în ziua aceea mai de dimineaţă: întâi, ca să poată avea în linişte vederea generală a expoziţiei, şi al doilea, să-şi asigure... în contra cumpărătorilor câteva tablouri care-i erau scumpe, scumpe ca o fiinţă vie, şi pe care niciodată şi cu nici un preţ n-a vrut să le vândă.

Expoziţia aceasta e cea mai bogată din câte a făcut Grigorescu. Bucăţi mai multe au fost alte dăţi, dar o mai strălucitoare varietate de subiecte şi o mai adâncă înţelegere a frumosului în toate misterele şi ipostazele lui, o viaţă mai proaspătă şi mai puternic prinsă în tot ce are ea mai fermecător niciodată nu s-a mai văzut la noi, şi arareori se va fi văzut şi-n vro altă ţară.

De toate, sunt 222 de bucăţi. Cu preţul cel mare, de 8000 de lei, e vestitul "Cetăţean român în perspectivă", "Ovreiul cu gâsca", pe care-l cumpără d-l G. Cantacuzino. Sunt şi "studii din Vitr é" cu preţul acesta, dar... jos, în colţul din dreapta al tabloului, e un pătrăţel de carton pe care citim vândut. Cine-i pasionatul acesta — şi aşa de mare cunoscător — care a pus mâna pe atâtea minuni? Căci iată încă un bileţel, cu acelaşi vândut, la bătranica asta, curată, vrednică şi foarte simpatică ce şade-n pragul uşii cu faţa în lumină şi împleteşte la ciorap. Unde-or fi gândurile ei!... De-afară, din grădiniţa plină de soare, năvăleşte pe uşa deschisă un torent de lumină, ce parc-a rupt şi flori şi frunze pe unde-a trecut şi leaduce în odaie. Trebuie să fie tot aşa, o zi tare frumoasă, de pe la începutul lui mai, şi cam pe la ceasurile nouă dimineaţa; în casă e strâns tot, dichisit, fiecare lucrişor pus la locul lui; vechile farfurii înşirate pe bufet, ca podoabă. Şi ele ţin minte de demult, şi povestesc lucruri duioase din trecut, căci acolo, în păstrătoarea Bretanie, fiecare casă, cât de săracă, pare a fi bisericuţa unei amintiri. Atâta pace în tabloul acesta, şi ce atmosferă de cinste şi de cuviinţă în toate! Şi în tăcerea aceea sfântă se simte nu ştiu ce misterioasă armonie şi concordanţă între sufletul bretoniei şi lucrurile curate care o înconjoară, între lumina tinereţii de afară şi umbra în care dorm atâtea amintiri de la bătrâni...

Dincoace, iar un vândut: Pe marginea Oceanului. O zi albă de vară, un cer lăptos, făcut mai mult dintr-o spumă de nori, pe care nici un vânt nu vine s-o risipească; jos, în primul plan, pe un scaun de lemn stă, îmbătată de aer, de lumină, de spaţiu, o femeie tânără, blondă, a cărei drăgălaşă figură de copil, rotundă, rumenă, de o fragezime de floare, are o dulce expresie de vis, de dor, de extaz. A dat să citească, dar... cine mai poate citi în splendoarea asta. Cu mâinile în poală, pe cartea închisă, a rămas pe gânduri. Se uită în zare, departe — în infinit. În fund, oceanul doarme; o ceaţă uşoară, un fel de lumină ostenită pluteşte deasupra vastului neteziş al apei verzui; lume împestriţată se primblă încolo pe plajă
— de-abia se zăreşte. Căci tabloul este ea. Ea, cu lunga ei rochie cenuşie, cu talia strâns înfăşurată într-un fel de şal scămoşat de un albastru-vioriu, cu pălăria uşurică de coloarea fragei pârguite: o umbreluţă sinilie cu volan alb e răzemată de scaun, şi alături, pe-un scaun mai mic de pânză, aruncat, un şălişor de mătase albastru-deschis, aşa de moale, aşa de uşor, că parcă-i mai mult aer decât stofă, şi totul scăldat în lumina aceea de ocean, mai bine zis în oceanul acela de lumină, ce pare că pentru ea vibreaz-acolo, pentru frumosul ei profil.

Alt vândut: O floricică: adevărat o floricică. E o fetiţă de vre-o doi ani cu o mică boneţică albă pe cap, toată îmbrăcată în alb, şi şade aşa cuminte în iarbă, întocmai cum a pus-o mama, cu mânuţele în poală, cu ochii în jos, cuminte ca un îngeraş — un strop de viaţă cerească, picat acolo, în pajiştea de la Brolle, pe marginea Senei, delicat şi strălucitor ca o lacrimă de rouă subt o rază de soare. Cum a putut mâna omenească să facă o asemenea drăgălăşenie? Căpceanul ei, obrăjorii ei, picioruşele ei cu ce-s făcute? Că nu mai e culoare, şi nu mai e chip zugrăvit, ci fragezime şi gingăşie de copilaş divin, care gungureşte acolo între flori, şi probabil că florile îi răspund. E soare. Aerul tremură scânteietor. În fund, foarte departe, la îngânarea pământului cu cerul, o dunguliţă albastră — ai zice că Dumnezeu a dat perdeaua la o parte, ca să vadă şi el cum îi şade unei flori când ia chip omenesc...

Şi alte multe bucăţi alese, vândute din prima dimineaţă: Un studiu de fag, O stradă la mahala, O nimfă dormind, Un peisaj de toamnă, O ramură de măr înflorită ... Aţi înţeles desigur că fericitul cumpărător e însuşi autorul...

Pentru Grigorescu, o expoziţie era un şir de suferinţi, din care ieşea ostenit, zdrobit, bolnav pentru multă vreme. Îl durea timpul pierdut, umilinţa şi sila de a sta nemişcat, "ca la tarabă", cum zicea el, aşteptând muşterii; îl ofensa indiscreţia celor care încercau să tocmească, dând, prin aceasta, în adevăr, un caracter de marfă unui lucru care pentru el era sfânt, deoarece înfăţişa tot ce-a pus Dumnezeu mai bun şi mai curat în sufletul lui; îi făcea rău atingerea cu lumea, în felul acesta, mai ales, care i se părea cel mai înjositor pentru un artist. Iată de ce, cum vedea că s-a încropit cu ce să-şi acopere pentru doi-trei ani nevoile artei lui, căci pentru el, pentru omul din el, foarte puţin îi trebuia, închidea şi pleca.

Din cele 222 de bucăţi, se vând, în mai puţin de trei săptămâni, aproape jumătate, îşi numără banii — treizeci de mii de lei... Şi-i primăvară, codrul dă în frunză. Posada-l cheamă cu freamăt de izvoare — ce mai aşteaptă?

Pentru el banul n-a însemnat niciodată altceva decât posibilitatea de a lucra în linişte. În suma asta de treizeci de mii de lei el vede o nesfârşită întindere de timp liber înaintea lui, materie primă a creaţiunii. Vremea — aur în care dorm atâtea juvaieruri... Şi-i fericit. O, nespusul, divinul farmec al operei necreate încă!

XII. POSADA

Toate minunile se pot explica. Pentru aceasta, însă, ele n-au să înceteze de a fi minuni. Uimitoarea fecunditate a lui Grigorescu se explică prin marea lui putere de izolare. E de necrezut cât face în viaţa unui artist puterea aceasta. Şi rari oameni au avut o asemenea putere în măsura în care-a avut-o Grigorescu. El ar fi trăit ani întregi fără să vadă un chip omenesc, fără să simtă nevoia de a schimba o vorbă cu cineva. Iată de ce singuraticul acesta, aşa de căutat de toţi, aşa de iubit pentru minunatele şi fermecătoarele lui însuşiri sufleteşti, a avut în viaţa lui, adică a lăsat să s-apropie de el, foarte puţini prieteni şi numai dintre oameni de aceia care şi ei aveau ce face cu vremea lor. Vechea "trinitate" — Grigorescu, Bernath, Grecescu ("tatăl, fiul şi Duhul sfânt") — s-a închegat ş-a trăit din acest adânc sentiment despre însemnătatea vieţii şi despre o misiune serioasă a omului pe pământ.

În călătoriile lui prin ţară, prin ţara aceasta plină de atâtea frumuseţi ascunse, tăinuite, ca şi sufletul poporului nostru, Grigorescu descoperea adevărate raiuri dumnezeieşti, din mijlocul cărora nu se mai îndura să plece. Luminişuri de codru, ce parc-aşteaptă oaspeţi din basme; şi plaiuri însorite, şi lunci, şi ape vrăjitoare, şi arbori prieteni, ce parc-atunci se deşteaptă ca să-l primească pe el, să stea de vorbă şi de poveşti cu acest mare tălmaci al lor. Mare, prin iubirea lui de natură, dusă până la evlavie.

Una din aceste descoperiri a fost Posada. Pe Valea Prahovei, între Comarnic şi Sinaia, deasupra "Orăţiilor", e un cătun de munte — vreo douăzeci de căsuţe presărate, ici şi colo, pe prispe verzi de pajişte, adăpostite de codru. Acolo se aşază pictorul în vara anului 1887, în casa unui ţăran fruntaş, care mereu se întreabă şi nu se dumereşte cum poate un boier de la oraş să trăiască atâta vreme singur, în sălbătăcia aceea de loc. Vro patru-cinci ani de-a rândul acolo-şi are el atelierul lui de vară. Se scoală dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, îşi face obişnuita lui baie în Prahova, ori sub căderea puternică a unui izvor de munte, vine îndărăt acasă de-şi ia lucrurile de pictură şi pacheţelul cu dejunul, pregătit de cu seară — două ouă fierte, niţică brânză, o felioară de pâine — ş-o porneşte pe dealuri. De obicei îşi are locul lui ştiut de mai înainte: preluca lui, tăpşanul lui, cu mesteceni care-l cunosc de mult, cu izvoare care-i povestesc, din adânc de vremi, pe când lucrează. Înainte de a începe, umblă câtva timp neliniştit în preajma subiectului, îl priveşte lung, ba de ici, ba de colo, închizând dintr-un ochi, fluieră printre dinţi, ridicând braţul în raza privirii, ca să-şi taie bucata de cer a peisajului; şi când simte că i s-a lămurit bine în suflet ce are de făcut, îşi pregăteşte toate, cu îndemânarea şi iuţeala mişcărilor instinctive, şi s-aşază la lucru. Mâna lui mică, nervoasă, umblă frenetic prin vraful de pensule până-şi alege ce-i trebuie, paleta-i gata, câteva linii mari fac loc peisajului pe pânză, şi opera misterioasă a creării începe. Treptat, cu fiecare lovitură de pensulă, cu fiecare pată de coloare, pânza se umple de aer, de lumină, de înţeles, dealuri, copaci răsar încet din negurile nefiinţei, din ce în ce mai lămurit, parcă toate erau acolo de mai înainte, şi pensula nu face decât să scuture de pe ele stratul de pulbere sub care stăteau ascunse. Între natură şi pânză e un curent de lumină care se ţese, o palpitare de suflet, ceva proaspăt, viu şi misterios, care parcă de sine se limpezeşte, se desface din formele pieritoare, pentru a îmbrăca haina nemuririi. E viaţă din marea viaţă a naturii, care umple sufletul sincer al artistului, şi se descarcă prin mâna lui inspirată.

Un ceas, două, trei au trecut pe nesimţite, cum trec ceasurile peste copacii care cresc. Pictorul se ridică, se depărtează puţin şi, înclinându-şi capul pe umărul drept, se uită, compară — uneori e mulţumit, de cele mai multe ori, nu. S-aşază deoparte, la umbră, dezleagă şerveţelul cu merinde şi, după ce mănâncă, adună frumuşel hârtiuţele şi cojile de ou, le

nvăleşte într-o gazetă şi le pune subt o tufă, să nu se vadă, că-i păcat; un loc aşa de frumos e sfânt... e o biserică. După dejun, la lucru. Acelaşi peisaj, văzut din altă parte, în orice caz, în altă lumină, deci alt peisaj. În artă nici nu există decât... alt peisaj. Plouă-ntr-o zi? Va face vatra lui moş Ifrim, ori vrun copil al lui, gâştele ce bălăcesc dinaintea casei, ori viţeluşul de sub şopron. Foarte dragă i-a fost o casă veche românească de acolo din şosea, "cârciuma de la Orăţii", cum îi ziceau cărăuşii. Aşezată pe un dâmb înaintându-şi pridvorul spre drum, îşi taie pe cer liniile simple, de o nespusă eleganţă ale coperişului de şindrilă înnegrită de ploi; casa e văzută dintr-o coastă; în păretele despre noi se deschide o ferestruie — un ochi ce priveşte în calea trecătorilor; în bătătură sunt care, boi dejugaţi, trăsuri — ca la un loc ca acela; un pridvor, drumeţi care cinstesc; pe păretele din faţă bate o rază de soare — un zâmbet. Deasupra, un cer de vară, nori albi, uşori, se mişcă încet ca pale de fum, în albasrtul înălţimilor. Şi-i cald, fierbe văzduhul, şi parcă toate aţipesc o clipă, şi iar se deşteaptă...

Cine ştie ce amintiri din copilărie mai încălzeau, împreună cu soarele, căsuţa aceea simplă, pe când artistul o învăluia cu privirea-i creatoare! Ceva mai tainic, şi mai de departe trebuie să fi trecut prin pensula care-a pus-o pe pânză; altfel, n-am rămânea aşa pe gânduri înaintea ei.

XIII. CIOBANII LUI GRIGORESCU

"...Tu, Mioara mea,

Să te-nduri de ea

Şi să-i spui curat

Că m-am însurat

C-o fată de crai

Pe-o gură de rai..."

Nu un capitol, ci un volum întreg ar fi de scris cu titlul acesta. În vasta operă a pictorului — ca şi în trecutul neamului nostru — păstorul ocupă un loc foarte important. El şi l-a cucerit. În vechile poezii ale poporului nostru, pătrunse de o adâncă melancolie, în Mioriţa, mai limpede şi mai mişcător decât în toate celelalte, ni se înfăţişează tipul păstorului român, văzut la lumina unei drame, învăluit în nu ştiu ce atmosferă de bunătate, de duioşie şi de înaltă linişte în faţa morţii, că aproape îl confundăm cu făt-frumosul basmelor noastre.

Fermecător de frumos acest

Aşa l-a văzut şi Grigorescu. L-a văzut cu ochi de istoric, şi l-a scris pe pânzele lui cu dragoste de frate.

Toate felurile de muncă îşi au pitorescul lor. Un om care munceşte e întotdeauna interesant. Mişcări frumoase fac şi plugarii ce-şi încordează braţele pe coarnele plugului, şi plutaşii, în luptă cu iuţeala apelor, şi semănătorii, şi cosaşii, cu gesturi largi, ritmice, dar nimeni nu pune atâta nobleţă în atitudine, în mers, în privire, ca şi în vorbă, nimeni nu are atâta poezie în făptura şi în viaţa lui ca păstorul.

Lumina şi aerul tare al înălţimilor, dormitul afară, urcuşurile repezi, sărituri peste ape şi lupte cu jivinele sălbatice, atâtea ş-atâtea particulare condiţii de trai l-au păstrat sănătos şi curat, ager la minte, sprinten şi mlădios la mişcări. Depărtarea de sat, de lume, de-ai lui i-a pus în ochi o dulce melancolie, iubire şi cântec în suflet. Inima lui va fi şoptit stelelor, într-o noapte de vară, fără să-l fi auzit vreodată, cuvântul dor , cuvântul de foc, pe care nici o limbă nu-l poate traduce.

Şi ce frumoşi ciobani pasc turmele lui Grigorescu! Şi mândri. Parcă-s regi, monarhi ai munţilor, aşa umblă, aşa stau, aşa privesc peste plaiurile lor. Nu sunt ei coborâtori din cnezi? N-au purtat gluga şi opinca lor cei dintâi voievozi ai Carpaţilor? Îndărătul vremilor, la capătul celei mai nobile viţe româneşti, e un păstor. El singur a rămas neschimbat în curgerea atâtor veacuri — aceeaşi doină, acelaşi grai, acelaşi port, de la urzirea neamului nostru.

Priviţi-l ce frumos, ce liniştit şade rezemat în ghioaga lui, adesea artistic cioplită — sceptrul şi arma lui strămoşească. Pare că de când e muntele stăpâneşte şi vegheazacolo. În picioare, în atitudinea lui obişnuită, de o firească eleganţă, cu palma stângă pe măciuca ghioagei, cu braţul drept adus ca un arc, sprijinit pe mâna stângă, se uită-n adâncul zărilor, cu ochi care mai mult gândesc decât văd; lângă el, câinele lui cel mai iubit stă, parcă, în aşteptarea unui cuvânt, a unei porunci. E tăcere, nu se aude decât ronţăitul oilor care pasc mai prin apropiere şi, din când în când — cling, clang — tilinca sutaşelor . Nici un nor pe cer, nici o adiere de vânt. Peisajul e curat, proaspăt, scăldat în lumina de sărbătoare a înălţimilor. În fund se zăresc, lin ondulate, albăstrii, coamele munţilor. Copacii au stat din freamăt, apele şoptesc a vis... Adevărate, văzute aieve de atâtea ori întocmai aşa, şi, cu toate astea, nu ştiu ce te face să-ţi închipui că lucrurile acelea sunt în afară de timp, ţiind parcă mai mult de cer decât de pământ.

Mai toţi ciobanii lui Grigorescu sunt tineri. Culcaţi pe brânci, sau stând într-o rână, în pajiştea moale a plaiurilor, urcând sau coborând pe-o coastă de munte, cu aceeaşi expresie de blândeţe şi de dor, privesc înaintea lor, în adâncul depărtărilor. Unii sunt băieţani de cincisprezece-şaisprezece ani — un chip de heruvim subt o căciulă mare cât o căldare
— foarte serioşi, gravi chiar în mersul lor bătrânesc, în căutarea şi în ţinuta lor "de oameni ai trebii", pe cuvântul şi-n vrednicia cărora se poate bizui cineva cu toată nădejdea. Un astfel de "paj al munţilor — poate cel mai frumos ca figură şi ca mişcare — am văzut în colecţia M. S. Reginei. E prins în mers. Coboară devale, cu ghioaga la spate, opinca strânsă bine pe picior, iţari de aba, un mintean peste cămaşa scurtă-n poale, desfăcută la piept, cu gluga după gât şi mijlocul încins c-un chimir de piele, în care-şi ţine cuţitul, fluierul şi scăpărătorile. Soarele-l bate dintr-un peş, stropindu-l cu pete de argint pe căciulă, pe mintean, pe glugă — îndărăt, mai în fund, pe povârnişul coastei, se văd, ca printr-o ceaţă, oile păscând. Ciobănaşul, turma, costişa, munţii din fund, cerul albastru — toate parcă sunt vedenia unei vrăji. Parc-a suflat şi le-a făcut. Şi-n aceeaşi colecţie alături de acest copil al primăverii, e unul din rarii, poate unicul cioban bătrân pe

care l-a făcut seninul pictor al tinereţii. Foarte bătrân şi foarte trudit. Ai zice un drumeţ care vine de departe — e rupt de osteneală, şi s-a aşezat pe-o prispă de pământ să mai răsufle. Stă gânditor, cu sumanul pe umeri, cu căciula pe ochi, cu braţele moi pe genunchi, şi asupra lui, ca o povară materială, apasă greu noianul vremii trăite.

Ani de-a rândul Grigorescu umbla vara prin munţi, cu săptămânile, observând mişcările, obiceiurile, felul de a sta şi de a privi al ciobanului, studiindu-l cu dragoste, pururi în căutarea frumuseţei tipice, caracterului fundamental al neamului; ceasuri întregi sta de vorbă cu ei; şi ce mult îi plăcea liniştea cu care adesea oamenii aceia simpli spuneau lucruri foarte adânci! Pe Ciungi, în munţii Agapiei, dejunam pe iarbă, în apropierea unei stâne. Vine-un cioban tânăr de ne-aduce o botă cu apă rece de la izvor şi s-aşază mai la o parte. Pictorul îl pofteşte să guste şi el din mâncarea noastră.

— Mulţămim de bunătate, zice, dar noi postim. Era postul Sântămăriei.
— Şi ce mâncaţi? întreabă pictorul, ca să-l mai îndemne la vorbă.

— D-apoi... mai o fiertură de fasole, mai un borş cu buruiene, un castravete murat, ori o ceapă — că nu mai ştie omu săracu ce-a mai mânca, doar a muri mai degrabă.

Uneori ciobanul cu turma e de-abia indicat în fundul peisajului. Alteori vasta privelişte a naturii nu-i decât lumina, decorul în care ni se înfăţişează acest prinţ al înălţimilor. Ciobănaşul de pe valea Prabovei, care coboară cu sumăieşul pe umeri şi cu ghioaga la spate, întovărăşit de câinele lui de credinţă, alcătuieşte el tot înţelesul tabloului. Îl vedeţi ce frumos e la chip şi ce mândru păşeşte... munţii pe care-i lăsă-n urmă, mesteacănul subţirel ce se înalţă ca o coloană de fum din marginea cărării, aerul, lumina, cerul... toate parcă sunt acolo numai pentru el.

De cele mai multe ori, însă, e atâta concordanţă între păstor şi peisajul în care-i pus, un aşa întreg desăvârşit alcătuieşte omul cu locul, cu aerul, cu bucăţica aceea de cer, încât nici n-ai putea spune prin ce te farmecă mai mult tabloul acela; o viaţă — una singură în tot ce vezi acolo, şi care nu poate fi decât aşa cum o vezi acolo. Pe Vârful-cu-Dor se urcăncet, în urma turmei, un cioban căruia nu-i vedem faţa; după mers, cum ţine zăbunul pe umăr şi după toată făptura lui greoaie, înţelegem că e om trecut de cincizeci de ani; a ostenit, dar nu mai are mult de suit: capătul turmei a şi ajuns în vârf; la stânga, peste tarniţa muntelui, ochiul scapătă-n fund, în largul priveliştii, unde se văd în curmeziş alte trei rânduri de munţi; coasta celui dintâi e întunecată de brădet, din cealaltă vale se ridică albăstrie ceaţa dimineţii, al doilea munte e încă în umbră; iar cel de-al treilea, din fund de tot, rumenit în bătaia soarelui, parcă arde, pe toată creasta înaltă şi stearpă dogoresc stâncile, ca nişte bulgări mari de jaratec. Sus, în limpezişul cerului, un norişor alb, sângerat de soare la o margine, se mistuie văzând cu ochii; simţi aerul dimineţii, aerul proaspăt şi răcoros al înălţimilor, lumina creşte... ţi se pare ciudat că vezi pe cioban tot acolo. Şi, cu toate astea, nu ţi-l poţi închipui aiurea. Munţii aceia pentru el sunt, şi soarele pentru el răsare.

XIV. ŞOAPTA ADEVĂRULUI...

Pentru cine a cunoscut pe Grigorescu mai de aproape, marea lui operă, variată, amestecată ca florile pe câmp, şi tot ca ele de strălucitoare, se înfăţişează ca un lucru foarte firesc. Aşa trebuia să fie. În opera lui se oglindeşte viaţa lui. Toată

viaţa lui. O viaţă mai simplă, mai curată, mai cucernic închinată artei şi mai frumos trăită în prietenie cu natura nu se poate concepe. Dacă vorbele n-ar avea nevoie de explicaţii, din două vorbe ne-am înţelege asupra personalităţii lui Grigorescu: sincer şi simplu, şi la o adică din una singură: sincer. O, putem să-l scriem cu litere cât de mari, cuvântul acesta are nevoie de multe desluşiri. Ce artist nu e sincer? Corot, cu acel văl de lumină din alte lumi peste peisajul lui foarte frumos şi mai totdeauna acelaşi, Millet, cu ţăranul lui ca turnat în bronz, greoi, posomorât, pe care-l simţi şi când nu-l vezi în peisajele acelea aşa de adevărate, îl simţi acolo trist, tăcut, întunecat de nevoi — o ură care aşteaptă — n-au fost amândoi deopotrivă de sinceri? Trăind în acelaşi timp, şi în acelaşi mediu, şi în acelaşi cult pentru adevăr, şi, cu toatea astea, câtă deosebire în felul lor de a înţelege arta! Poeţi şi unul şi altul. Corot — elegant, afabil, căutând să dea artei lui numai partea de bunătate şi de zâmbet, de cântec şi de dragoste, care şi acelea sunt destul de adevărate. Nu sunt în viaţă, de unde nu le poţi alunga aşa de uşor, destule lucruri urâte şi triste? De ce să mai întuneci şi arta cu ele? Pe Millet însă acestea îl atrag mai cu deosebire, în acestea găseşte el adevărata poezie — cea serioasă, cea profundă.

"Tu stai, scrie Millet unui prieten, la umbra unui copac, simţind toată mulţumirea, toată liniştea de care se poate bucura un om; şi vezi coborând pe-o cărăruie un biet om c-o sarcină-n spate. Felul neaşteptat şi pururea izbitor cum îţi apare omul acesta te duce numaidecât cu gândul la trista condiţie a vieţii: oboseala.

În ţarină vezi oameni săpând, desfundând. Vezi câte unul, din când în când îndreptându-se de şale, cum se zice, şi stergându-şi fruntea cu dosul mâinii ... Tu pâinea-ţi vei mânca-o întru sudoarea frunţii!"

Un rob ostenit, plecat cu un fel de fatală resemnare, ca subt un blestem, sub povara unei munci lipsite de orice fel de bucurie — iată ţăranul lui Millet.

Câtă depărtare de la acest robust cântăreţ al muncii — soră cu durerea — până la visătorul Corot, poetul vaporoaselor dimineţi de primăvară, cu "nimfe arcadiene", pe care zicea că nu el le-a zugrăvit, ci "îngeraşul" lui...

Alături de ei, între ei, şi fără să aibă vreo asemănare de paletă cu unul sau cu altul, stă poetul ţăranului şi peisajului român. Tot aşa de sincer ca şi Millet, care a fost cel mai sincer dintre pictorii Franţei. Dar el în muncă vede sănătatea, cinstea, puterea şi farmecul vieţii. Orice om care munceşte e nobil pentru Grigorescu, şi numai prin aceasta e nobil. Osteneala e o pauză în mijlocul unei rugăciuni.

Vierul în repaos al lui Millet este, pur şi simplu, un degenerat, care-ţi inspiră şi milă, şi groază, şi dezgust. A făcut şi Grigorescu odată un ţăran aşa. Dar l-a făcut beat, căzut pe-o laviţă, înfăţişând toropeala unui popor — copil, într-o cârciumă unde stăpânul, ovreiul acela mititel care şade la tarabă, înfăţişează tipul cuceritorului. Dar el singur spunea mai târziu că n-a putut isprăvi tabloul acesta, pentru că "pleda o cauză", — şi pictura, de câte ori vrea să facă literatură, pierde din spontaneitatea ei.

"Şi doar am văzut în Moldova cârciuma şi toată scena aceea de neuitat, ne povestea odată pictorul: Ovreiul, un tip foarte şiret, sta în fund, la tarabă, pitit în colţul cel mai întunecat, ca să vadă şi să nu fie văzut; pe laviţă, lângă taraba cu sticle pline de otrăvuri, şedea toropit un ţăran beat. Toate curgeau de pe el — cămaşa, sumanul rupt, braţele; mâinile lui moi deschideau, c-o mişcare somnoroasă, punga de piele, în fundul căreia se uita cu ochii îndobitociţi ai omului care şi-a băut minţile... Era vară; în uşă, ovreica grasă şi trei copii pe lângă ea, — cel mai mic, rotund şi umblând dea-mbuşilea, o pornea... parcă să cucerească mai departe. Multă vreme m-a urmărit, ca un vis urât, apăsător, vedenia aceea. Dar, de pus pe pânză, aşa cum o am în minte, niciodată n-am izbutit, şi nici nu mă mai încerc s-o fac. Ar fi trebuit poate s-o fac atunci, pe loc. Şi... pe negândite"

Pe negândite. Un tezaur de învăţături în vorba asta!

Aşa e făcut Bâlciul de la Bacău. O panză mare, pe care e aruncat dintr-o dată, în icoane puternice, un mare înţeles istoric al vieţii neamului românesc din Moldova, o pagină sfâşietoare, scrisă de un profet.

Este iarmarocul anual al Bacăului. Pe câmpia din marginea oraşului, în atmosfera încărcată de praf a unei zile de vară, se vede în fund mulţimea clocotitoare, al cărei freamăt ne aduce aminte de o altă învălmăşeală, tot aşa, subt un cer greu ca acesta, sunt ispitit să zic: de un alt război...

Avem în faţă trei grupe distincte: în dreapta, o fetică — fata femeii care stă în picioare în preajma ei, c-o juncă de vânzare — şade jos, cu vro zece păsări, găini şi raţe pe care le targuieşte, cântărindu-le-n mână, un ovrei; la capătul din stânga al tabloului e un băieţaş cu câteva oi — un pui de cioban, care se uită în mulţime, doar o vedea pe alde taică-so, că tocmai acum se opri lângă marfa lor o căruţă c-un cal, un muşteriu — un ovrei; la mijloc — sâmburele tabloului — un ţăran biruit de nevoi îşi vinde văcuţa cu viţel — viţeluşul e mic, născut de-o zi, adus în braţe pân-aici — unul din cei trei ovrei, căci acolo lucrează trei, aşa-l descântă şi-l ameţeşte cu vorba pe ţăran, încât el, săracu, stă aşa, tehui de cap, are un aer de hipnotizat; desigur, nevasta-i şopteşte de la spate: dintr-atâta să nu mai lese; apoi singură — cum stă gânditoare cu mâna la gură — pare a-şi zice: "Dă, ştiu şi eu ce să mai facem?" Uitându-te la ea, îţi vin lăcrimi în ochi.

În fund e zarvă mare. O lume clocoteşte-acolo. Şi totuşi, câtă armonie! Ce sentiment proaspăt, susţinut de la început pân' la sfârşit! Nimic nu joacă, nimic nu te supără. Nici o pată de coloare care să nu fie organic legată de viaţa tabloului. Nimic nu lipseşte, nimic nu-i de prisos. Şi nimeni nu pozează. Toţi şi toate sunt de acolo, aşa cum sunt în fiecare an la o zi ca aceea. Şi tabloul îţi arată just cât poţi lua în cuprinsul unei priviri. Cu cât te uiţi, cu atât se adânceşte; oameni, vite se desluşesc treptat, şi viaţa, hreamătul, băteliştea atâtor nevoi şi patimi, cu harmalaia aceea de ovrei ce umblă forfota după afaceri — toate parcă vin spre tine, mai aproape, din ce în ce mai aproape. E o atmosferă îmbâcsită, apăsătoare, ceva greu se lasă din cer pe mişcarea aceea, pe sufletele de-acolo — neliniştite şi unele şi altele — târâte, ca-ntr-o luptă surdă, misterioasă, în vâltoarea târgului. Şi ce admirabilă unitate în atâta amestec de lume! Arareori ştiinţa, instinctul, mai bine zis, al grupării, al ordonării ritmice, al aşezării pe pânză a biruit greutăţi mai mari. Toate se coordonează în acelaşi aer, în aceeaşi lumină, în acelaşi moment, în palpitarea aceleiaşi vieţi, în toate circulă de la un capăt la altul al pânzei acelaşi suflet, unul singur — al mulţimii. Şi mereu ne uităm la femeia aceea amărâtă dindărătul omului cu vaca. Ah, cum ne înduioşează figura aceea sfântă, pe care de-abia o vedem — mai mult o simţim decât o vedem — şi, totuşi, ce bine o cunoaştem!

E o simfonie măreaţă şi zguduitoare pe pânza aceea. În largi acorduri triste, loviturile de pensulă au gemete de violoncel, uneori bubuituri de tobă şi strigăte de trâmbiţi. Grigorescu — psalmistul tăcerii. Cât a trebuit să-l doară ca să strige astfel! Un sentiment profund al măsurii, un instinct rar de ce trebuie spus tare, de ce trebuie numai şoptit, de ce e de subînţeles, iată secretul acestei armonii, în atâta amestec şi zbucium de lume. Secretul care face farmecul tuturor operelor lui.

S-ar putea scrie o carte despre acest tablou. Într-un lucru

aşa de complex, artistul a ştiut să rămâie simplu. Deplin stăpân şi pe arta lui, şi pe sufletul lui. Negreşit că orice operă mare se face cu pasiune. Dar e o tărie de pasiune care te duce dincolo de adevăr. A şti, a putea să te opreşti exact unde trebuie, iată marea putere în artă, ca şi în viaţă. Puterea aceasta, care adesea ia înfăţişarea norocului, a avut-o pururea Grigorescu. El n-a fost împiedicat, în libera dezvoltare a facultăţilor lui fireşti, de tradiţii academice, ori de cine ştie ce alte preocupări străine artei, deci vrăjmaşe artei. Nu şi-a căutat originalitatea, care nu vine niciodată la cel care-o caută. S-a căutat pe el, când era de douăzeci şi trei de ani, în pădurea de la Fontainebleau, şi s-a găsit. S-a găsit acolo, cum s-ar fi găsit în orice altă parte a lumii. "Aici! aici!" îi şoptea dinlăuntrul inimii lui acela pe care-l căuta. Şi el a înţeles, şi nu s-a rătăcit.

Şoapta adevărului, simpla, sfânta adevărului şoaptă! Ce puţini o aud!... Şi tu, care-alergi toată viaţa pe căi ce nu sunt ale tale, şi tu ai putea s-o auzi, căci e în toate inimile, dar n-o auzi de zgomotul paşilor tăi.

XV. TAINA PUTERII

Grigorescu era făcut pentru a vedea înlăuntrul lucrurilor. Tăcut, pururea gânditor, neliniştit, având nu numai pasiunea de a observa, dar şi darul de a vedea, omul acesta era cu neputinţă să se mulţumească numai cu ce spun formele la suprafaţă. Toată adâncimea acestui suflet meditativ îşi cerea în afară proporţia de adâncime, în bătaia privirii, pe care o arunca asupra lucrurilor. El nu era un trecător grăbit în lumea aceasta, pe care a căutat s-o vadă, fără să fie văzut. Un lucrător grăbit — da. Grăbit să scuture cât mai multă viaţă şi cât mai mult înţeles din spăimântătoarea fugă a clipelor lui. Să vadă repede, şi repede să spuie ce-a văzut. Toată viaţa lui era în ochi. Acolo ardea flacăra sufletului lui. În ochi şi în mâini, care nu erau decât o continuare a ochilor. O imperioasă nevoie de a-şi exprima prin linii impresiile lui. El cugeta în linii. Acasă, pe drum, în primblările lui prin ţară, ca şi în călătoriile lui în străinătate, îşi însemna ce vedea, repede, cu iuţeala mişcărilor instinctive. Chiar şi când era bolnav şi nevoit să stea în pat, simţea în mână neastâmpărul, trebuinţa de a crea... Zăbovea o muscă la o picătură de sirop de pe mesiţa lui de marmură, în două minute de poză, musca era pe hârtie, aidoma gata să zboare. La Paris, fiind odată bolnav şi neputându-se mişca din otel vreo două săptămâni, toată vremea nu făcea decât să deseneze figurile fantastice pe care ochii lui aprinşi le vedeau în florile tapetului de pe păreţi. Îngrijitoarea, femeie deşteaptă, îi punea la căpătâi, regulat, în fiecare dimineaţă, foi de hârtie albă, în locul celor "mâzgălite". Şi pictorul, în bunătatea lui, se făcea că nu bagă de seamă. Câte carnete cu desenuri preţioase n-a pierdut în viaţa lui! O zi, două, îi părea rău, pe urmă zicea: "Nu-i nimic: un lucru pe care l-ai făcut odată, nu-i pierdut; chiar dacă l-ai şters, nu-i pierdut, a rămas ceva în mâna ta. Şi asta-i de ajuns." Vorbeai — el mai mult cu ochii te asculta. Îi simţeai privirea cum îţi umblă pe faţă, pe mâini, ca ceva viu, neliniştit, care caută. La masă, într-o bucăţică de pâine, într-o pată de cafea pe marginea ceştii, ne arăta profiluri, capete de expresie, pe cari le învia cu privirea lui.

Lumea el o vedea în tablouri. Picta cu ochii, cu gândul, când nu picta cu mâna.

Toate clipele de veghere le trăia în arta lui. De aci uşurinţa, libertatea, verva extraordinară a facturii lui. În arderea aceasta neîntreruptă a focului sacru e taina puterii unui artist. El n-a lăsat o clipă să se treacă focul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu. Şi de aceea, tot ce-a vrut a făcut. Toate tainele i s-au deschis. Priviţi peisajele lui. Nu mai e pictură. E o fereastră deschisă larg în lumina de-afară. Copacii îşi tremură frunza-n aer, norii se mişcă încet, ca nişte corăbii fără vânt, pe marea lor albastră, de un albastru de vis, iarba, încropită de soare, abureşte, parcă te cheamă la odihnă; te duci cu gândul acolo, trăieşti acolo. Tot înţelesul artei stă în vraja aceasta. Se uită unii de aproape, să-i vadă "meşteşugul". Un muzicant care ar vrea să controleze pe ce note cântă privighetoarea! Dar Grigorescu n-are nici un meşteşug. Natura însăşi creează prin el. Natura a vrut să vadă cum sunt lucrurile ei în pictură: avea nevoie de un suflet curat şi sincer, care să i le arate în adevărata lor lumină , şi-a însărcinat cu aceasta pe Grigorescu. L-a ales pe el, pe copilul acesta bun, care spunea unui critic de artă ce-l tot întreba de tehnică, de procedeuri, de secrete: "Nici un secret, dragă domnule. Privesc lucrul cu ochii mei, şi caut să-l fac aşa cum îl văd." Multe lucruri bune dau cărţile; sinceritate însă nu pot să-ţi dea, şi aceasta-i mai scumpă decât toate învăţăturile.

Ce anatomie a învăţat Grigorescu? Şi, cu toate astea, uitaţivă la boii lui. Sunt "modelaţi pe dinlăuntru": îşi au sub piele muşchii şi oasele la locul lor, făcute bine, bine legate, fiecare mişcare o vezi şi pe dedesubt, îşi dezvoltă jocul ei fascicular, încordarea şi discordarea nervilor, cu întinderea şi slăbirea legăturilor corespunzătoare.

Bineînţeles că pictorul îşi are, în linii largi, cultura artei lui, pe care singur şi-a limpezit-o, încetul cu încetul. Dar el vede şi înţelege o mulţime de lucruri, pe care nu le ştiu spune cărţile, pe care numai ani şi ani de adâncă observaţie şi de răbdătoare muncă te-ajută să le dezgropi şi să le tragi la lumină din propriul tău suflet. Am auzit spuindu-se despre alţi pictori şi despre tablourile lor vorbe de-acestea: "S-a ocupat prea mult de formă ş-a neglijat coloarea"; sau: "Cutare tablou e frumos colorat, ce păcat că desenul, ori construcţia, ori aşezarea pe pânză lasă de dorit!" La Grigorescu, linie, coloare, viaţă, aer, mişcare, toate acestea fac una. Sunt una
— cum de altfel trebuie să fie la orice artist adevărat. Aceeaşi pensulă, cu aceeaşi atingere, aşază, construieşte, desenează şi colorează — într-un cuvânt, pune lucrul în picioare şi-i dă viaţă, just, câtă-i trebuie. Cum? Aceasta nu se explică, şi nu se-nvaţă. Putem învăţa cum se fac florile artificiale, dar o floare naturală... ascunde un mare secret. Grigorescu nu caută să explice. El transpune petele din bucăţica de natură la care se uită pe bucăţica lui de pânză aşa cum le vede, fără să-şi spuie: "Natura are acolo un om, o turmă de oi, un copac mai în fund; ea nu-mi arată din toate astea decât linii vagi, forme nehotărâte şi pete de colori, eu am să completez, am să spun tare ce-mi şopteşte ea încet".

Nu. Chemarea lui nefiind alta decât de a exprima curat o impresie curată, simplă, ritmică, aşa cum o dă clipa de lumină cu care niciodată nu se va mai întâlni, de aceasta e preocupat, şi de nimic altăceva. Celelalte vin de la sine, fără să le cauţi. Fiecare lucrişor, o floare, o piatră, un petecuţ de stofă îşi are viaţa lui. Uită-te bine la el, şi dacă eşti sincer, din două lovituri de pensulă îl vei lua cu viaţă cu tot; iar dacă nu ai această pregătire de suflet, poţi avea toate celelalte pregătiri pe care le dă şcoala, şi poţi migăli săptămâni întregi, nu-i vei lua decât umbra. O pensulă încărcată de coloare în mâna cea mai savantă şi mai iscusită de pe lume -dacă nu s-a coborât puţin suflet în vârful ei — nu-i decât o pensulă încărcată de coloare. În peisajele lui Grigorescu, în acelea mai ales care nu au decât cer şi pământ, e o viaţă misterioasă, care nu ştii de unde vine. Dar o simţi că te învăluie, o simţi în vibrarea aerului, în armonia liniştită a colorilor, aşa de curate, aşa de proaspete, încât toate la un loc îţi dau o singură impresie — de lumină. Artistul însuşi a trebuit să fie mişcat de farmecul acelei tăceri măreţe, şi fiorul

acela, tresărirea aceea de suflet a trecut pe pânză cu fiecare pată de coloare. El nu caută să te mişte, de aceea te mişcă. Şi cum te face să gândeşti, cu cele mai mici lucruri... c-o şoaptă, c-o reticenţă! La el nu-i nevoie ca viaţa să lucreze, sau să vorbească tare pentru ca să spună ceva inimii tale. O ţărăncuţă e foarte expresivă stând pe gânduri, cu mâinile uitate în poală, cu ochii lungiţi a drum, a dor... Privirea noastră culege de pe buzele ei vorbele pe care-ar vrea să le spună, şi n-are cui, vorbe care, trecând prin sufletul pictorului, s-au strecurat în vârful pensulei, fără ştirea lui, şi s-au amestecat în coloarea din care i-a făcut gura.

Toate lucrurile omului acestuia au o viaţă discretă, profundă, pe care n-o înţelegi, n-o simţi la început, dar care palpită acolo, şi, cine ştie când, sub ce rază de lumină, de afară, sau din sufletul tău, te va face odată să tresari şi să zici: "Ciudat, asta acum parc-o văd întăi"... Şi de câte ori ai s-o mai vezi întăi! Că aceasta e taina, acesta e darul cel mare al vieţii — de a fi pururea nouă.

Ani de-a rândul nimeni nu mai ştia de Grigorescu. Umbla prin ţară, prin străinătate — "cu cortul", cum zicea acest mare admirator al ţiganilor — venea câte o zi, două prin Bucureşti, unde avea un atelier în strada Batiştei, îşi lua pânze şi colori, poposea câteva zile la Câmpina, că ş-acolo avea un cuibuleţ, într-o casă veche cu ogradă largă, unde fusese pe vremuri hanul cărăuşilor în drumul Braşovului, şi iar dispărea. Ce se petrecea în viaţa politică a ţării, cine erau miniştri, ce partid era la putere, habar n-avea. Pentru el, un motiv nou de peisaj devenea un eveniment — un mesteacăn frumos era un prieten iubit, de care i se făcea dor din când în

când şi se ducea să-l mai vadă. Toate lucrurile care trecuseră prin sufletul lui îi erau dragi, altfel nici nu le-ar fi pictat. Erau însă unele pentru care avea nu numai dragoste, dar şi un sentiment de recunoştinţă, o deosebită duioşie care se şi vede în felul cum le-a luminat pe pânzele lui. Acestea alcătuiau familia singurătăţii lui.

Uneori săptămâni întregi se primbla pe plaiuri, prin păduri, pe lunci; umbla pe jos foarte mult şi totdeauna repede; se oprea din când în când, se uita lung la câte o potecuţă ce s-adâncea într-un desiş de crâng, la câte un mesteacăn sfios, alb, delicat, răzleţit de ceilalţi copaci, se uita la dealurile din fund, se uita la cer, sta puţin pe gânduri, şi, fluierând încetişor o doină, pleca-nainte. Adesea suspina. Avea un suspin al lui
— suspinul adânc, misterios al tăcerilor îndelungate. Mai sta de vorbă cu băietanul care-i ducea "sculele". Iar când îşi găsea-n sfârşit peisajul care se potrivea cu sufletul lui din momentul acela, repede-şi făcea paleta şi trei-patru ceasuri nu mai ştia nimic — doar suflarea i s-auzea printre dinţi şuierând ca o vijelie depărtată.

Luni întregi ar fi stat să lucreze în faţa unui peisaj frumos. În fiecare zi, îl vedea nou, subt alt cer, scăldat în altă lumină. El însuşi, sufletul lui, nu era altul în fiecare zi?...

Dar iată că tablourile îi umplu iar atelierul. Îmbelşugata recoltă de minuni cere o expoziţie. Calvarul unei expoziţii. În toată vremea pregătirilor, pictorul e în friguri. Îşi aduce de la Paris modele de rame, a căror executare imperfectă este izvorul celor dintâi nemulţumiri. Vine apoi chestiunea sălii. De astă dată însă — şi de aici înainte — Ateneul Român, construcţie nouă, dă picturii o sală anume pentru expoziţii. Aşezarea fiecărui tablou în lumina şi în mediul care-i convine cere o muncă de mai multe zile în care pictorul e în picioare de dimineaţa până seara, măsurând, făcând şi desfăcând "panouri", căutând, cu multă grijă, locul fiecărei note în simfonia aceea de colori. Tablourile sunt strâns grupate. Că face impresie urâtă, zice, să le vezi presărate-aşa... "ca dinţii babei". Apoi începe alcătuirea catalogului: găsirea titlului şi fixarea preţului fiecărui tablou. Ah, preţuri, cifre... Grigorescu, şi cifre! Se opreşte la fiecare bucată, se uită lung la ea, cu privirea încărcată de amintiri, ezită, — secretarul expoziţiei, cu creionul în mână, aşteaptă hotărârea...

— Asta?... Bătrâna la vatră... pune-o 300. Numărul 23... Ciobănaş cu turmă mică ... 600; Spălătorese la Granville... 600; Primăvara... 1.800; Colţ de stradă la Roma... 250; Car cu fân după ploaie ... 400; Potecă între flori... 1.500. Ăsta ? De... ştiu eu?... Mai spune şi dumneata... Să-i zicem Fetică pe gânduri ... pune-o 400...

Dar ce sărbătoare când se deschide publicului bogăţia asta de frumuseţi! Vii de-afară în toiul iernii, îţi scuturi la uşă picioarele de zăpadă şi intri în cea mai fermecătoare lume ce se poate visa. La început ai o foarte limpede impresie de primăvară. Şi parcă şi-n sufletul tău se face deodată primăvară. Totul e curat, proaspăt, luminos. Dintre meri înfloriţi, o căsuţă de ţară surâde amintirilor tale de demult; pe o frunte de deal, umedă încă de roua dimineţii, patru boi moldoveneşti trag din răsputeri — în urma lor fumegă brazda reavănă, din adânc răsturnată, grasă şi neagră ca păcura. Cine-i fetica ce-a stat din tors şi se uită aşa ţintă la tine, c-un zâmbet drăgălaş în ochi, parcă te-ar cunoaşte? Parc-ar vrea să-ţi vorbească, şi ţie ţi-e cunoscută figura aceasta dulce şi luminoasă ca o zi de Paşti în cadrul copilăriei. La ce s-o fi gândind ciobănaşul culcat pe brânci în pajiştea-nflorită de pe plaiul Câmpiniţii?... Atâtea ceruri, toată gama de ceruri frumoase luminează adâncile peisaje, încântătoarele peisaje ale ţării noastre, pe care aşa de bine ne învaţă să ne-o cunoaştem şi să ne-o iubim! E o adevărată binecuvântare cerul munţilor, colinelor şi vastelor noastre câmpii. Lumina aceasta a ţării româneşti o poartă în ochi, în suflet, în mişcări, în toată făptura lor ciobanii lui Grigorescu. Şi ostaşii lui, în zile de pace, sentinelele acele de pe malul Dunării, cu ceva din mândria străvechilor plăieşi în ţinuta lor nobilă, de o nespusă eleganţă bărbătească, şi zveltele lui bălăioare, zânele dumbrăvilor, păstoriţe totdeauna visătoare, ce-n firul pe care-l torc amestecă o îngânare de cântec şi taina unui dor, toate figurile lui româneşti au câte ceva din cerul patriei noastre.

Şi flori, atâtea flori. Ici, o ramură de cireş, cu frunzuliţa fragedă, cu floarea albă şi delicată ca fulgul de zăpadă, dincolo un buchet de trandafiri, mai în fund, lângă un studiu de nud, un braţ de flori de câmp, o ploaie de flori în calea atâtor frumuseţi eterne. Iar ca o sinteză a strălucirii acesteia de tinereţe şi de gingăşie, domnind parcă în mijlocul acestui triumf al luminii, stă visătoare pe-un prag de pământ o copiliţă de vro cincisprezece ani, un fermecător tip de ţărăncuţă; portu-i simplu — o catrinţă neagră încinsă cu bete peste cămaşa albă, lungă-n poale — îi desinează puţin trupşorul plinuţ de o graţie ce nu se poate spune-n cuvinte. E cu capul gol, părul frumos pieptănat, cu codiţele-mpletite strânse la ceafă, îi acopere tâmpla până-n sprinceană; o vedem de profil
— un profil adorabil, de vestală romană; a rămas pe gânduri, cu mâinile-n poală, cu-o floricică-n mâna stângă; picioarele goale i se-ngroapă-n pajişte, doniţa şi ulciorul stau lângă ea ş-aşteaptă: în raiul acela, de jur împrejur înconjurată de flori, şi-a uitat şi de casă, şi de izvor, şi de toate — e dusă într-o lume de basme. Tabloul poartă jos, în colţişorul din stânga, subt iscălitură, data 1881, şi în catalog e pus la No. 26, cu titlul: Primăvara. Un simbol pe care târziu, după vro douăzeci de ani, l-am înţeles. În Primăvara aceea pictorul a eternizat pe fiinţa discretă şi duioasă care-a ştiut să-l ocrotească, să-i apere liniştea şi timpul lui preţios, să-l păstreze vesel, sănătos şi pururea tânăr, pentru înalta lui misiune de creator. Dar cum e "scrisă"! Cu ce mână inspirată! E atâta dragoste şi recunoştinţă în tabloul acela, că simţi parcă sufletul artistului şoptind cuvinte de mângâiere în fiecare floare, palpitând încă în fiecare urmă de pensulă. "Primăvara" aceea încântătoare a făcut ca viaţa pictorului să fie cu adevărat o primăvară până-n cel de pe urmă ceas. Dumnezeu i-a trimis-o; Dumnezeu, din marele lui peisaj, a luat o floare fragedă de răsură şi, dându-i trup şi grai omenesc, i-a trimis-o pe-o rază de soare
— model artei, tovarăş vieţii.

XVII. LA CÂMPINA

După expoziţia din 1891, pictorul îşi construieşte un atelier la Câmpina — orăşel de munte între Ploieşti şi Sinaia -şi se aşază acolo definitiv. E linişte şi curat — pământul îşi ţine încă-nchise bogăţiile de petrol, sondele n-au început să-i strice peisajele, nici fumul gros al fabricilor să-i acopere cerul. Strada e retrasă. Un zaplaz înalt închide de jur împrejur acest cuibuşor de pace şi de muncă, unde nimic din marele zgomot al lumii nu străbate. Pictorul se simte-acum, pentru întâia oară, îngrădit în adăpostul lui sigur, în liniştea lui. Îşi mai păstrează, vro şapte-opt ani, şi locuinţa de la Bucureşti, unde vine din ce în ce mai rar. Vechea trinitate de-abia mai şopteşte amintirilor lui, ca din cine ştie ce depărtare. Câţiva admiratori, dintre literaţii timpului, scriu despre el, despre opera lui lucruri care-l ating. Ei scriu cu respect, cu evlavie. Închinarea lor îl înduioşează, ca tot ce vine din inimă. Pictorul îi învăluie în prietenia lui caldă, generoasă, plină de-o adâncă bunătate şi de o dragoste cu adevărat părintească. Simte parcă uneori nevoia de a vorbi prin cuvinte, pe care -de atâta îndelungă tăcere — le găseşte anevoie la început. Îl stânjinesc primele fraze... Dar pe urmă, când iese-n larg, ce interesant e în tot ce spune! Şi cum vorbeşte de arta lui!

"Fă ce simţi, şi atâta cât simţi — unde nu te mai mişcă, lasă paleta jos: lucrul tău, fiind numai sinceritate, va creşte şi se va desăvârşi în sufletul celorlalţi. Va trăi. Altfel, vrând să-l isprăveşti, îl omori.

Eram mărişor — oi fi avut vro opt-nouă ani — când m-au închis fraţii şi surorile în biserică, ş-au fugit, şi m-au lăsat singur, spuindu-mi c-au să sară sfinţii pe mine, să mă mănânce. Am căzut în genunchi plângând şi, pân-a venit mama, aşa am stat şi m-am rugat din toată inima. Multă vreme am privit ca o minune faptul că nu m-au mâncat. Mai târziu, când făceam icoane, zugrăveam sfinţii nu numai cu evlavie, dar şi c-un fel de recunoştinţă, că mi-au lăsat viaţa...

A murit acum vreo douăzeci de ani un pictor francez, Ricard. Nu era lipsit de talent; dar foarte ciudat om: îşi pusese-n gând să facă portrete ca Tizian. Avea, nu ştiu prin ce împrejurare, două pânze de Tizian. Le-a luat, s-a închis cu ele-n atelier, ş-a mocoşit în taină, ca un alhimist, să vadă cum sunt făcute: cum îi preparată pânza, cum îi pusă coloarea, din ce-i făcută căldura, viaţa aceea misterioasă a vechilor portrete. A lucrat luni întregi, a distrus opera naturală, vie a lui Tizian, ca să facă el una artificială. E cum ai tăia o privighetoare, ca să vezi cum cântă.

Am cunoscut un pictor care făcea natură moartă cu destulă... abilitate; mai ales obiectele de metal şi vasele de porţelan le făcea chiar bine. De la un timp, a lăsat lucrul lui, la care se pricepea, şi s-a încăpăţânat să facă flori. Şi făcea, nenorocitul, nişte flori groaznice. Flori de porţelan: simţeai că dacă le-ai atinge, s-ar sparge.

Floarea trebuie să fie plăpândă, nu fragilă; şi umedă, şi curată: moale, proaspăt colorată; să-şi păstreze pe pânză lumina şi seva ei. Şi asta nu se face numai cu vopsele din tub...

— D-voastră n-aţi încercat niciodată să faceţi efecte de lună?

— Doamne, e aşa de greu să faci un lucru bunişor la lumina zilei, ce să te mai încerci să zugrăveşti noaptea? Ca s-o vezi când? Tot ziua.

Exact?... Ce-nsemnează asta-n artă? În sufletul tău e taina care dă viaţă pânzei, nu în forma şi coloarea exactă a lucrurilor. Acolo-i aerul, acolo-i mişcarea care nu pozează, acolo-i palpitarea caldă a liniilor de-afară, prin care vorbeşte înţelesul dinlăuntrul. Nu vezi atâtea tablouri corecte, linse, reci, aşa de uscate şi de lustruite, că oamenii de-acolo parc-au fost nişte păpuşi de lemn, date bine la strung, îmbrăcate, aşezate frumos, dipă regulele ştiute, şi pe urmă, tot după regulile ştiute, zugrăvite?...

Exactitatea strictă nu-i totdeauna adevărul. Despre un copac în care-mi desenezi frunza cu nervura ei, despre un peisaj în care-mi faci firul de iarbă, voi spune oricând că nu-i adevărat. Ochiul nu-l vede-aşa.

Ne uităm de departe la un cunoscut care vine-ncet spre noi. Ce vedem noi din forma şi din mişcarea lui? Câteva linii. În acele câteva linii e "caracterul". Să le ştii prinde pe acelea, şi să nu le pierzi apoi în mulţimea detaliilor... O, detaliile! Pe câţi nu-i amăgesc!... Cine zugrăveşte haina cu nasturii şi cu toate îndoiturile ei va avea o admirabilă firmă de croitor; nu un portret, şi, mai ales, nu un suflet.

Icoana cea mai credincioasă, dacă-i făcută cu răceală, dacă n-are aer, spaţiu şi ceva din vibrarea intimă a sufletului prin care a trecut, nu-i decât o fotografie colorată. Sinceritatea lucrează întocmai ca natura — fără compas şi fără cumpănă.

Ca să dai modelului tău mişcarea fundamental caracteristică, cea naturală, singura frumoasă, gândeşte-te la ce face neamul lui de veacuri. În cadrul acelei îndeletniciri seculare vei găsi gestul adevărat, cu suflet cu tot.

Numai într-o schiţă poţi rămânea sincer până la sfârşit. Într-un tablou migălit începi să te observi, şi din momentul acela e mai mult meşteşug decât artă.

Repetiţie-n artă? Vai de cel care, privind un lucru frumos, deci viu, căci toate lucrurile frumoase sunt vii, privindu-l numai o dată şi numai dintr-un punct de vedere, crede că l-a văzut destul! Nici o floare nu e "repetiţie". Nici o undă de lumină. De milioane de ani, de când trimite soarele raze pe pământul nostru, n-au venit două la fel.

Înainte de a începe un portret, uită-te bine ... Sunt mâini care nu seamănă cu figura. N-ai să le faci. Dar când ochii nu sunt ai gurii!

Pentru mine gura ... priveşte mai expresiv decât ochii. Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet.

Lucrează mult; în fiecare zi. Şi şterge tot ce faci dacă nu simţi sufletul tău acolo: dar lucrează mult, ca să poţi lucra repede. Toate lucrurile de-afară trebuiesc făcute repede, smulse din zbor. Cu acelaşi peisaj scăldat în aceeaşi lumină şi privit cu aceeaşi dispoziţie sufletească, nu te întâlneşti decât o dată în viaţă. Iată de ce-i foarte important să poţi lucra repede. Simfonia aceea de linii, de tonuri, de umbră şi de lumină, înfrăţirea aceea a tuturor elementelor care fac, sub raza unei clipe fericite, ca un lucru să fie frumos, n-ai s-o mai găseşti. Peste un ceas alta-i faţa lumii, şi tu eşti altul.

Ai putea să numeri pe un tablou de câte ori s-a odihnit pictorul.

Sunt mâini care gândesc; mâini bune, iubitoare, cari parcă mângâie lucrurile pe care le ating, şi mâini răutăcioase care privesc lumea cu necaz. Am văzut mâini foarte triste la un actor care nu juca decât roluri comice ... Mâinile nu puteau minţi.

Dacă ai pus într-un vers o tresărire a inimii tale, să ştii că, şi peste o mie de ani, cine-l va citi, va simţi în inima lui bătaia inimii tale. Dacă n-ai pus nimic, ce vrei să fie acolo? Aşa e şi c-un tablou.

Ochi e uşor de făcut. Privirea-i mai greu. Orice lucru are o latură a lui mai expresivă, acolo-i taina vieţii lui. De obicei, n-o găsesc acei care o caută.

Cu aceeaşi pensulă, muiată în aceeaşi coloare, faci, dintr-o singură trăsătură, să zicem, o petală de floare. Floarea care ţi-a servit de model a putut fi naturală, ori de mătase, ori de porţelan, ori de hârtie... Această deosebire de materie trebuie să mi-o dai în petala pe care ai făcut-o. Cum? ... Numai cu sufletul.

Courbet, trecând într-o seară pe dinaintea unei ferme, vede un viţeluş frumos şi roagă pe fermieră să-i dea voie să vie a doua zi să-l zugrăvească. Bucuria femeii. A doua zi dimineaţă, când vine pictorul, ea-l aşteaptă în poartă cu viţeluşul spălat, dichisit, cu pahglici împletite-n coadă. "Acesta nu-i viţelul meu", zice Courbet şi pleacă supărat.

Câţi nu-nţeleg frumosul, ca biata fermieră!... În pictură, cel mai bun lucru e să nu revii. Cât ai putut prinde dintr-o dată, cu sufletul înfierbântat din ceasul acela, atâta-i al tău. Dacă nu-ţi place, şterge şi-ncepe din nou. Bineînţeles că atunci când e o lucrare de atelier, se schimbă vorba. Dar acelea greu trăiesc. Până să le isprăveşti, fuge viaţa din ele. Toate-ţi fug. Fuge expresia lucrurilor, ca ş-a figurii omeneşti, fuge lumina şi, ceea ce e mai important, pentru că în adevăr e ireparabil, fuge frăgezimea sentimentului tău, privirea, dispoziţia, sufletul tău de-atunci, cu care n-ai să te mai întâlneşti niciodată. De câte ori nu mi s-a întâmplat, când n-aveam colorile la mine, să văd un colţ de natură admirabil. Mă uitam la ceas, ca să viu a doua zi exact la aceeaşi oră, să lucrez. Veneam, şi nu mai era nimic. Erau copacii, era valea, şi aceeaşi lumină era, dar... nu mai eram eu cel de eri."

Întrebat de un pictor tânăr dacă în unele cazuri nu e mai bine să puie coloarea cu vârful cuţitului, îi răspunde:

"Pune-o, nenişorule, şi cu tocul cizmei, numai s-o pui pe cea care trebuie, şi s-o pui unde trebuie."

Lecţii, în înţelesul obişnuit al cuvântului, n-a dat. Dar viaţa lui simplă, bunătatea, cinstea, singurătatea de sfânt în care a trăit, renunţarea la orice foloase personale, şi mândrul dispreţ pentru toate deşărtăciunile omeneşti, iubirea de ţară, munca neadormită şi adânca pasiune pentru bine, adevăr şi frumos nu sunt oare şi acestea, acestea mai ales, cea mai înaltă învăţătură pe care poate să ne-o dea un om, şi, din acest punct de vedere, nu rămâne Grigorescu un mare profesor al vremii lui ş-al celei viitoare?

Despre lucrurile lui niciodată nu vorbeşte. Despre viaţa lui — foarte rar. Povesteşte fermecător, în vorbe puţine, aproape fără gesturi, cu nu ştiu ce pasiune stăpânită, care-ţi dă impresia unei mari puteri ascunse. O mare dreptate, care vorbeşte-ncet. Numai când vorbeşte de frumuseţile ţării, de bunătatea şi de vrednicia poporului acestuia, despre care spune-ntotdeauna că "e cel mai cuminte popor de pe pământ", glasul lui capătă o căldură ş-o sonoritate muzicală, gestul devine larg, hotărât, sugestiv, şi toată faţa i se luminează ca de taina unei inspiraţii.

Nu e un "mizantrop", cum cred unii. E în firea aceasta tăcută, blândă, de o nobilă discreţie, un mare fond de simpatie ş-o adâncă nevoie de iubire. Pe oamenii buni, pe oamenii de treabă singur îi caută, se duce să-i cunoască, îi place să stea cu ei de vorbă... Şi ce mângâiere duioasă are-n vorbă, ce expresiv e în privire, în toate mişcările lui! Când se scutură de-o impresie urâtă şi rosteşte cuvântul "groaznic!"... simţi în tine fiorul repulsiunii lui. Iar când îţi vorbeşte de-un lucru gingaş, glasul i se topeşte ca-n farmecul unei dulci mângâieri, şi mâna lui dreaptă îşi uneşte frumos degetul cel

mare cu cel de la mijloc într-o mişcare aşa de corespunzătoare sentimentului, că parcă în adevăr îţi arată lucrul de care-ţi vorbeşte.

Mâna lui sfântă!... Mâna aceea nervoasă, mică, delicată, care parcă binecuvânta lucrurile pe care le atingea... Ce minune a făcut mâna aceea!

XVIII. CHIPURI

Grigorescu a făcut puţine portrete, în înţelesul obişnuit al cuvântului. Lucrările de atelier, în genere faptul de a sta pironit în aer închis, pentru acest mare iubitor de spaţiu şi de libertate erau ca un început de robie. Când însă găsea o figură seducătoare, profund caracteristică, fie ca tip al unei rase, fie ca expresie personală a unui suflet, atunci îşi uita de farmecul peisajelor, şi toată puterea lui de adâncire, de ultravedere a lucrurilor se concentra cu pasiune asupra figurii omeneşti. În acest larg înţeles al cuvântului am putea spune c-avem de la el sute de portrete. Toţi evreii lui sunt portrete. Ţiganca de la Ghergani, acea superbă şi nepăsătoare Venere a celui mai pitoresc şi mai visător neam de pe pământ, nu e şi ea un admirabil portret? Ş-atâtea femei şi fete de la ţară, prin ai căror ochi galeşi priveşte sufletul adânc gânditor al neamului nostru, şi mândrii lui ciobani, şi bunii lui bătrâni, osteniţi de povara vremii, şi târgoveţele sprincenate, cu caţaveică albastră şi tulpan alb, ş-atâtea alte chipuri, pe care pictorul ni le-a fixat aşa de bine-n minte, că nu le mai putem uita, nu sunt decât portrete... anonime.

Grigoresu şi-a început arta lui zugrăvind chipuri omeneşti. Acesta e şi începutul picturii. Atât e de adevărat că arta

omenirii îşi rezumă istoria în viaţa fiecărui ales al ei. În cei dintâi sfinţi de pe iconiţele pe care le vindea la obor nu se poate să nu se fi strecurat ceva din aerul familiei lui; cum, aproape instinctiv, a pus mai târziu, în serafimul de la Zamfira, chipul fetiţei care-l privea de pretutindeni cu marii ei ochi miraţi. Era firesc, dar, ca acest profund observator al jocului de linii şi de colori pe care-l fac formele în spaţiu să se simtă atras de misterul figurii omeneşti, de cea mai înaltă şi mai expresivă întrupare a vieţii. Din câte lucruri poate să facă mâna omului, nimic nu-i aşa de minunat ca un portret. Într-un bun portret e ceva din puterea lui Dumnezeu.

O fiinţă care e departe, o fiinţă care e dusă pentru totdeauna din lumea noastră, şi cu toate astea e aci, stă vie înaintea noastră, se uită fix la noi, c-o privire plină de înţeles, cu ochii îndărătul cărora e un suflet care ne vede şi care vorbeşte sufletului nostru, nu e aceasta una din cele mai mari şi mai tulburătoare minuni ale puterii omeneşti? Un surâs de dincolo de moarte, o privire din eternitate aţintită asupra ta, o gură ce de veacuri stă să spună ceva, şi parcă dinadins tace, ca să vorbească ochii, de câte ori n-ai văzut prin muzee figuri de acestea, care multă vreme te urmăresc, de care ţi-e dor, care te fac să te gândeşti la ele, ca la fiinţe ce-au trecut în adevăr prin viaţa ta?

Aşa ne privesc portretele lui Grigorescu, adâncile lui portrete. Foarte variate ca factură, şi foarte semnificative ca sentiment, văzute înlăuntru, dincolo de ce spun trăsăturile modelului şi expresia momentului. De obicei, un pictor, când observă şi adânceşte prea mult o figură, anevoie mai poate ieşi din atmosfera acelei figuri. Multă vreme păstrează în factură, fără să vrea şi fără să bage de seamă, nu ştiu ce accent caracteristic ce i-a rămas în suflet, în mână, cum rămâne uneori în jocul unui actor căldura şi timbrul rolului pe care l-a studiat el mai cu pasiune. Aproape toate figurile de femei ale lui Leonardo da Vinci au cam aceeaşi gură, inteligentă, fină, cu buzele întinse într-un surâs misterios, în care e multă graţie, amestecată cu puţină ironie, "surâsul doamnelor nobile" din Florenţa Giocondei. Figurile lui Grigorescu nu au nimic din atmosfera atelierului prin care-au trecut; fiecare îşi păstrează privirea ei, zâmbetul ei, aerul ei de familie. Fiecare... gândul ei şi-l gândeşte. Nici o osteneală, nici o întrerupere, nici o disonanţă. O deplină unitate de suflet, într-o desăvârşită concordanţă de linii.

L-au ispitit mai ales figurile gânditoare, discret gânditoare. Privirile încărcate de pasiune, expresiile alarmante, atitudinile obositoare, teatrale, îi displăceau pentru caracterul lor trecător, pentru lipsa lor de adâncime, de armonie şi de naturaleţă. Se fac mai uşor de obicei. Dar nu dau ceea ce se numeşte "un portret frumos". Adecă un chip viu, nu al unei stări sufleteşti, ci al unui suflet. Cel care pozează nici nu se prea gândeşte la ceva hotărât în momentul acela, când tocmai ar trebui să aibă-n ochi lumina unei cugetări. Artistul are darul de a trage din adâncimile misterioase ale vieţii lumina aceasta şi a o răspândi pe toată figura, în toată fiinţa vizibilă a modelului. Şi nu lumina unui anume gând, ci sinteza, timbrul sufletesc, mai lămurit, felul de a gândi al unei fiinţe. Prin aceasta, mai mult decât prin trăsăturile ei, o figură se deosebeşte de celelalte. Chiar şi acolo unde Grigorescu are nevoie de-o figură mai mult decorativă decât expresivă, adânca lui iubire de adevăr şi pasiunea lui de a fixa viaţa formelor îl fac să privească dincolo de pitorescul liniilor. Ciobanii lui, răzemaţi în bâtă, sau tolăniţi pe brânci, în mijlocul peisajului, de sine stătător, sunt portrete.

Grigorescu e pictor de suflete omeneşti. Leonardo da Vinci spunea adesea că forma exterioară a unui om nu-i decât sufletul lui — vizibil; şi că tot secretul artei de a zugrăvi chipuri omeneşti stă în a da fiecărui suflet corpul lui. Nu e aceasta a crea viaţă? Cu adevărat "dar dumnezeiesc". Se ştie că una din cele mai mari dificultăţi pentru un pictor este să dea modelului mişcarea lui naturală, pe care să şi-o poată păstra până la sfârşit. Să nu se vadă că modelul a pozat, căci oricât de liber ar poza cineva, gândul că-l priveşte eternitatea prin ochii artistului îl dispersonalizează, îi strică figura. Ce poate fi mai trecător decât unda imperceptibilă a cugetării? Unda aceasta Grigorescu o vede, o prinde ş-o fixează instinctiv, cu o putere şi cu o repeziciune de vrajă. Toate figurile lui îşi au mişcarea lor, obişnuită. Sunt "în caracter". Nu se ştiu observate. Stau aşa pentru că niciodată n-au stat altfel. Ţiganca de la Ghergani ... poţi să-i presupui o atitudine mai în armonie cu chipul, cu expresia, cu felul de a privi? În ochii visători, în gura întredeschisă ca de căldură, în şuviţele de păr ce-i curg în neregulă de sub broboada albă, ce de-abia i se ţine pe cap, în cămaşa desfăcută la piept, şi-ncinsă peste mijloc cu latul brâu roşu al neamului, în haina de căpătat pe care-o poartă cu-atata mândrie şi care-i stă aşa de bine, în toate este ea, e sufletul ei întreg, nu al unei clipe, ci al unei vieţi, al unui şir de vieţi.

"E o expresie ... mai mult de nepăsare, zice criticul de artă L. Bachelin, vorbind de ţiganca de la d-l P. Carp; nimic nu pare a tulbura regularitatea placidă a trăsăturilor, nici suferinţie, nici bucurii, şi totuşi această figură te fascinează, te învăluie în farmecul ei. Enigmatică, liniştită şi mândră, ca sfinxul, a cărui frumuseţe orgolioasă o are, de altfel, ţiganca aceasta te captivă prin atracţiunea irezistibilă a misterului. Dar în zadar o priveşti — vălul de umbră care-i ascunde gândirea nu se va rupe; ea nu-ţi va spune taina ei, fie că n-o ştie nici dânsa, fie că nu are alta decât aceea a vieţii şi a rasei sale. Ca toate semenele ei, priveşte fără a vedea, întredeschide gura fără a surâde, visează fără a gândi

Tot aşa de liniştit visătoare e şi acea tipică figură de "rudăreasă", un cap egiptean sculptural, de o frumuseţe puternică, bărbătească, având ceva din privirea misterioasă a unei divinităţi budiste.

Dar Pifferaro, cântăreţul din surlă, robustul ciobănaş italian, care poartă cântecele munţilor lui pe străzile oraşelor, un copil frumos şi mândru, cu pălăria calabreză, a cărei streaşină lasă ca o perdea de umbră peste ochii lui boldiţi, mari, expresivi, ce parcă vor să strige vorbe pe care gura nu vrea să le rostească! Un chip de-o uimitoare putere de sugestie, pe-un fund întunecat, o figură vie, atentă, văzută în adâncimea tainelor ei, modelată cu penelul muiat în umbră, nu în colori, într-o umbră magică, luminoasă, care joacă, palpită şi radiază.

Cu ce dragoste de părinte e făcut ostaşul tinerel, ce stă aşa de nobil, aşa de vitejeşte liniştit, drept şi zvelt, cu mâinile strijinite de armă... O, acesta nu e deloc visător! El e "sentinelă pe malul Dunării" , îşi păzeşte Dunărea lui, pe care-o ştia de când era mic, din jocurile copilăriei şi din cântecele bătrâneşti: "Dunăre, Dunăre, Drum fără pulbere..." şi toată mintea lui e aci. Frumoşii lui ochi negri nu cat-a dor, nici a drum. Sunt ochi de strajă, care se uită ca să vadă.

Locul cel mai lurg în aceasă bogată galerie de figuri îl ocupă, fără îndoială, ţăranca noastră. Ţăranca tânără, sănătoasă, puternică — româncă neaoşă în figura ei blândă, în ţinuta ei cuviincioasă, în căutătura ei cuminte, în mersul ei uşor şi elegant, fără umbră de cochetărie, în portul ţesut şimpodobit de ea, curat, simplu, cinstit, ca sufletul şi viaţa ei toată. Foarte rar a făcut bătrâne. Bătrâneţea, mai ales la femei, şterge adesea caracterul etnic al figurii. Şi pentru acest adânc privitor al lucrurilor, o figură omenească e una din nenumăratele expresii ale unui tip fundamental, specific, inalterabil, efigia rasei, pe care trebuie s-o amintească după cum orice frunză aminteşte, în structura şi-n forma ei, copacul din care-a crescut. Toate figurile lui Grigorescu îşi au neamul lor, precum toate peisajele lui îşi au ţara lor -pământul, aerul şi cerul lor.

Portrete propriu-zis nu cunosc decât vreo treizeci în toată această operă de titan. Dar nu e unul în care să nu simţi aceeaşi caldă spontaneitate, aceeaşi strălucitoate elocvenţă, unită cu aceeaşi putere de adâncire, care-au dat atâta viaţă ş-atâta farmec operei lui. Ca orice artist adevărat, Grigorescu nu face nimic fără entuziasm. În unul din tablourile campaniei de la 1877, ne înfaţişează pe Suveranul nostru călare, în acţiune de Comandant, pe câmpul de război. E dimineaţă, o dimineaţă tristă de toamnă, un cer posomorât deasupra unei coline uscate, aspre, sterile. M. S. Carol I, Domnitorul nostru şi Comandantul suprem al armatei creştine, călare pe-un mândru cal arăbesc e pe redută, urmărind cu luare aminte bătaia tunurilor noastre. Puţin mai îndărăt se văd cei doi aghiotanţi, un general român şi un general rus, în fund -artileria noastră în acţiune. În ţinuta nobilă de-o impunătoare simplitate a Suveranului ostaş, în adânca seriozitate a privirii lui, încărcată de griji, se vede încordarea unui suflet hotărât, făcut să poruncească, încrezător în el, în oastea lui, în biruinţa "cea dreaptă". Gânditor, pătruns de toată grava răspundere a ceasului aceluia, tânărul Monarh al unui popor tânăr, şi povăţuitorul celor două oşti împotriva Turcilor, se uită drept înaintea lui, cu o privire scrutătoare, ca şi cum, în norul de fum al bătăliei, ar căuta să desluşească destinele neamului nostru. Aşa l-a văzut şi aşa l-a slăvit pictorul, în opera lui, pe "Voievodul Carol I".

La câţiva ani după aceasta, Grigorescu, fiind invitat într-o zi la Palat, e primit de M. S. Regina în feerica ei cameră de lucru, a cărei fereastră mare se deschide în lumina răcoroasă a parcului.

Atmosfera de pace şi de reculegere a colţişorului aceluia de rai, la care mintea aleasă a unei regine-poete lucrase alături cu natura pentru a-l înfrumuseţa, împresionă aşa de puternic pe marele pictor încât el, care vedea toate podoabele lumii în pictură, îşi arată dorinţa de a face un tablou din acel altar al gândirii. Maiestatea Sa Regina primi bucuros să-i pozeze, şi astfel în lumea celor eterne intră o "vieaţă nouă". Tabloul s-ar cădea să fie numit "Carmen Silva". Căci e un farmec de pădure şi de cântec în acel interior de basme. Regina, tânără, într-o rochie lungă de mătase de un albastru aerian, stă absorbită la masa ei de lucru şi împodobeşte cu chipuri sfinte o carte bisericească. La spatele ei, în dreptul ferestrei, în torentul de lumină ce năvăleşte de-afară, se vede bustul de marmoră al micii prinţese care-a trecut ca un vis prin lumea noastră. O apariţie misterioasă, de-o mare putere de sugestie, — figura aceea de umbră, aşa de liniştită... Ai zice un geniu protector, o vedenie cerească, acolo în tăcerea aceea sfântă, în care se simt alături cele două suflete, în apoteoza aceea de lumină, care învăluie laolaltă chipul mamei care zugrăveşte îngeri cu al copilului divin ce-i surâde din eternitate...

Câtă perspectivă în reticenţele lui Grigorescu! Un mare dar de a te face să-nţelegi o mulţime de lucruri pe care nu ţi le spune. "O femeie care coase." Sunt poate douăzeci de tablouri cu acest subiect. Şi-n fiecare, cu totul altă semnificare. Ici, e cusutul trecerii de vreme, distracţia mâinilor care n-au ce face; dincoace, e brodatul migălos, asupra căruia se pleacă ochi atenţi, şi gând ce împunge şi el cu acul. Una, stând la fereastră visătoare, coase fără nod la aţă. Iar colo, în fundul patului, lângă plapoma strânsă, în lumina potolită a unei odăiţi de la mahala, e femeia nevoiaşă, care coase pentru pâinea cea de toate zilele. E singură, nu vezi nimic în juru-i care să-ţi spună c-ar mai avea şi alte guri de hrănit. Şi, cu toate astea, din figura şi din atitudinea ei, din nu ştiu ce aer de grijă duioasă ce-i învăluie chipul şi mâinile, mai ales mâinile, simţi că are copii la şcoală, şi pentru ei coase. În nici unul din tablourile cu femei cosând nu e sentimentul acesta de pace sfântă, de religie a familiei, ş-a muncii care dă pâine. Vădit că pictorul, pe când făcea tabloul acesta, se gândea la copilăria lui, la mama lui.

Toţi oamenii lui Grigorescu — o bogată colonie — au aer în jurul lor şi stau pe pământ. Stau bine, respirând liber, apăsând locul de subt ei just cu greutatea volumului lor.

Şi ochii lor privesc în adevăr. Sunt unele figuri fără ochi, schiţate din fugă, se străvăd ca printr-un văl de ceaţă — cu toate astea, privesc. S-ar părea că acest mare dătător de viaţă, în momentul când hotărăşte pe pânză, cu cele dintăi trăsături de pensulă, locul pe care trebuie să-l ocupe un corp, depune acolo un suflet — în urmă, nu face decât să-i construiască organele de acţiune, de atingere materială cu lumea. Şi uneori, ca şi cum s-ar teme să nu-l acopere prea tare, să nu-l înăbuşe, îi dă numai o schiţă de întrupare, uşoară, aproape aeriană, dar în care pune toate legile vieţii. Toată logica vieţii.

XIX. ADEVĂRUL AŞTEAPTĂ...

Artistul poate fi nedreptăţit. El poate trece nebăgat în seamă printre noi, ceea ce adesea e un bine pentru seninătatea şi adâncimea gândului lui. Lucrul lui însă nu poate fi nedreptăţit. Îl vor nesocoti, pentru că nu-l vor înţelege, o generaţie, două, trei. Paguba lor.

Pentru opera de artă este o dreptate. Şi e o mare fericire poate s-o aştepte. Adevăratul artist, care trăieşte mai mult în opera lui decât în propria-i viaţă, află uneori o nespusă mulţumire în însuşi faptul că nu e cunoscut. El are încredere în lucrul lui cinstit, făcut cu toată dragostea şi din toată inima. Acolo-i puterea lui. Suveranitatea lui, care n-are nevoie de proclamările noastre. Puterea cea de eşenţă divină, pururea fecundă. Cât de târziu să-i vie recunoaşterea, ea aşteaptă cu liniştea celor eterne. Se vor deschide ei odată ochii care văd, şi când se vor deschide, vor găsi-o acolo vie, tot aşa de întreagă şi de strălucitoare ca şi în ziua cea dintâi. Adevărul aşteaptă. Numai minciuna e grăbită.

Gânduri de acestea trebuie să fi trecut de multe ori prin tăcuta singurătate a lui Grigorescu.

N-a fost înţeles. Nici un sprijin şi nici un îndemn nu i-au venit din lumea de afară. Mai bine, poate. A crescut în mijlocul naturii ca un copac frumos, ce singur îşi trage tăria din sucurile pământului şi din razele soarelui, neavând nevoie, pentru a-şi dezvolta ramurile, nici de foarfeca, nici de stropitoarea grădinarului.

Un om foarte serios, care-a privit cuminte viaţa, în adâncul ei, în tot ce are ea mai serios şi mai adevărat. Nu decoraţiile, nu măririle care se dau prin decret regal, nu triumfurile zgomotoase şi solemnităţile deşerte ale ei l-ar fi ispitit vrodată pe omul acesta cu adevărat mare. Prin el mare. Sfios ca un copil şi mândru ca un suveran, cum şi era în lumea lui, s-a simţit jignit, aproape ofensat, când un ministru, dintr-un sentiment de sinceră admiraţie, într-un cerc de prieteni, i-a prins la piept unul din semnele de distincţie ale ţării noastre. Nu se împăca simplitatea acestui suflet profund serios cu nici un fel de manifestare gălăgioasă, cu nici un fel de publicitate. I se părea aceasta un lucru teatral, nedemn de-un om cu adevărat sincer.

Negreşit că i-ar fi plăcut ca darul pe care ni-l aducea să fie primit cu drag. Să-l înţelegem toţi: Pentru noi, mai mult decât pentru darul lui, i-ar fi plăcut aceasta. Dar niciodată nu s-a plâns. Cei tari nu se plâng. Însărcinat cu facerea proiectelor pentru primii noştri bani de hârtie, el a pus pe izvoadele acelea, cu o neasemănată măiestrie, podoabele şi sufletul ţării lui. Belşugul pământului nostru, industria casnică, frumuseţea şi vrednicia ţăranului român — toată sfânta poezie a muncii, tot ce-a iubit el mai mult în ţara aceasta binecuvântată de Dumnezeu, a simbolizat, cu norocoasă inspiraţie, pe modelele acelea de fiduciare, care-ar fi fost poate cele mai frumoase bilete de bancă dun lume. Cu ce drag le lucrase, şi cu ce gând românesc! Şi toate-au fost respinse. Îl va fi durut desigur faptul că ce-a pus el acolo nu e înţeles de-ai lui. Dar întotdeauna s-a gândit că lucrurile bune trăiesc mai mult decât cel care le-a făcut, şi e o dulce mângâiere să ştii că pământul, care se va închide peste tine, nu va acoperi şi dreptatea ta.

În ceasurile de amărăciune îşi aducea aminte de greutăţile prin care au trecut atâţia artişti mari în ţările civilizate ale Apusului, ţări bogate, pregătite sub toate raporturile pentru a-şi putea cunoaşte şi cinsti pe aleşii lor. Franţa, generoasa Franţă, cu atâtea veacuri de lumină înaintea noastră, ce greu şi-a cunoscut adesea pe oamenii ei mari! Pe cei tăcuţi. Daubigny, pictând capace de cutii şi pendule, puind gologan cu gologan în puşculiţa lui "pentru Italia", agonisind în câţiva ani de muncă suma de 1.400 de lei, o avere, din care trăieşte unsprezece luni în Italia visurilor lui. Şi câţi din strălucita falangă de la 1830 nu-şi vindeau, la începutul carierei lor, cu câte cinci lei un tablou, care mai târziu avea să fie preţuit cu zeci de mii de lei. Diaz, la vârsta de patruzeci de ani aproape, îşi punea tablourile în expoziţie cu preţuri foarte modeste:

Trunchi de stejar ............ 72 de lei
Apus de soare ................. 65 " "
Mesteacăn — studiu ........ 75 " "

Cam atâta îl costau ramele, pânza şi colorile! La 34 de ani marele Millet făcea unei moaşe o frumoasă firmă pentru... 30 (treizeci) de lei, care veneau foarte la timp. Iar Courbet, la 1850, când şi-a expus vestita lui Înmormântare la Ornans, cari azi e la Louvre, n-a fost huiduit de critica acelei vremi? "Un şarlatan ordinar, un hemesit de reclamă, un brutal ignorant" ... iată cum era primit unul din pictorii cei mai cinstiţi în cea mai luminată capitală din lume!

Cum era să se plângă bunul, duiosul Grigorescu de ţara lui? Nu-i dăduse ea cele mai frumoase modele ce se pot visa? N-avea el tot ce-i trebuie ca să poată lucra? Căci, la urma urmei, aceasta era marea, arzătoarea nevoie a vieţii lui. N-a dorit nimic pentru el şi n-a cerut nimic, decât să fie lăsat în pace. De-aceea a şi trăit departe de lume. Ar fi vrut să nu-l ştie nimeni că există. Şi cele mai penibile ceasuri, cele mai îngrozitoare întâmplări pentru el erau acelea care-l sileau să vie în atingere cu vreuna din autorităţile publice. Lucrurile acestea luau, în sufletul lui delicat, proporţiile unui dezastru. Citat o dată ca expert, într-un proces de despăgubire pentr-un tablou care arsese, Grigorescu e cuprins de o aşa nelinişte şi de o aşa revoltă, că, nemaiputând lucra, se hotărăşte să-şi strângă tot şi să plece din ţară, să se expatrieze. Un prieten aleargă şi, fără multă greutate, îl scapă de acest "coşmar". Pictorul, fericit, îl îmbrăţişează, îi mulţumeşte şi, mişcat până la lacrimi, îl roagă să primească, în schimbul liniştii pe care i-a redat-o, un mic semn de recunoştinţă...

Şi unul din tablourile acelea sfinte, de care niciodată şi cu nici un preţ nu vroia să se despartă, e numaidecât luat din perete, împachetat şi dăruit, cum numai Grigorescu ştia să dăruiască. "Să nu zici nimic, că mă supăr. Ca să mă vezi mai des, pune Floricica asta în colecţia d-tale — are să mi se facă dor de ea, ş-ai să te pomeneşti mereu cu mine. Şi să ştii că şi ei are să-i pară bine că-i acolo" ... Era mica fetiţă cu boneţică albă, "prietena florilor". În ce cuvinte îşi învălea darurile omul acela de o divină bunătate!

Grigorescu şi-a primit inspiraţiile lui direct de la natură. Nevoia aceasta de a-şi avea modelul înaintea ochilor izvora din marea lui iubire de adevăr, din adânca lui sinceritate. Numai în copilărie, când închipuirea îşi azvârle vulcanic afară plăzmuirile ei înfierbântate, mai tari şi mai plastice uneori decât însăşi realitatea, în anii aceia de vis şi de foc a făcut şi el tablouri din gând. Păcat că nu mai avem cea dintâi lucrare personală a copilăriei lui, Mihai scăpând stindardul. Era o pânză mărişoară, de o vervă şi de o îndrăzneală uimitoare, spun cei care au văzut-o. Ne-a fost distrusă în incendiul Pinacotecei. Dar am văzut odată într-un colţişor din atelierul pictorului, jos, lângă sobă, o mică schiţă c-un Mihai viforos, una cu calul, într-o mişcare fulgerătoare, strângând c-o mână steagul ţării, cu cealaltă spintecându-şi drum prin gloata clocotitoare a ungurilor, am zărit-o cu fiorul tainic al lucrărilor pe care nu le mai poţi uita. Ce vedenie straşnică, din flăcări şi din vijelie, au aprins versurile lui Bolintineanu în sufletul micului zugrav de icoane!... Suflet aprig, de copil năzdrăvan
— geniu ce-şi rupe scutecele de pe el.

Tablouri de acestea i-ar fi cerut vremea lui. Înfăţişarea luptelor cumplite şi biruinţelor aşa de greu câştigate ale neamului acestuia, trecutul, cu grijile, cu jertfele, cu primejdiile şi cu mântuitorii pe care ni i-a trimis Dumnezeu în ceasul pieirii, acestea erau atunci în inima şi-n glasul tuturor. "Marele strigăt al timpului", cum zice Carlyle. Îl aude el, Grigorescu, pretutindeni afară, şi-n inima lui mereu. Cum să nu-l audă? Mai ales pe el chemându-l. Atâtea adevăruri cereau artei lui veşmânt nepieritor! Îl chemau cu glas tare. Şi el s-a dus la cele care-l chemau cu tăcerea lor. Doar a atins tabloul istoric, luând vălmăşagul luptei din închipuire, împrumutând lui Mihai Viteazul calul lui sfântu Gheorghe, ş-a înţeles numaidecât că nu-i acolo drumul lui. Marea lui sinceritate l-a împiedicat de a spune c-a văzut ceea ce n-a văzut. Marea lui sinceritate l-a coborât din cerul heruvimilor întraripaţi pe pământul îndurării şi al speranţelor noastre. Multe sunt de spus şi de arătat în lumea aceasta plină de ascunsuri şi de alcătuiri mincinoase, dar cea dintăi şi cea mai de căpetenie datorie a unui om cinstit e să ne spună adevărul inimii lui. Pe acesta ni-l datoreşte, şi numai acesta va da căldură, şi adâncime, şi trăinicie operei lui. Nu sunt atâtea pânze mari care înfăţişează bătălii, părăzi, încoronări de împăraţi, evenimente memorabile din viaţa popoarelor? Pictori iscusiţi au muncit ani întregi ca să dea viaţă. Şi n-au izbutit. Pensula lor n-a pus pe pânză decât coloare. A pus-o după toate regulele artei. Nimic de zis. Foarte corecte forme, dar... de ceară. Cu cât e mai viu şi mai adevărat un copăcel care-şi leagănă crenguţele subt o geană de cer decât toate oştile vitejilor de plumb, încremeniţi în atitudini moarte, pe caii lor tot de plumb! Ah, un pic de sinceritate pe un petecuţ de pânză!...

Ce devreme a înţeles Grigorescu taina aceasta a vieţii în opera de artă! A simţit-o. Şi de-ar fi văzut că lucrurile lui nu plac nimărui, şi nu sunt pricepute de nimeni, cum nici n-au fost atâta timp, el tot asta ar fi făcut. Porunca vremii?... Omul acesta n-a cunoscut decât porunca inimii lui. Numai gândul că trebuie să facă un lucru îl înstrăinează de lucrul acela, pe care, altfel, l-ar fi făcut cu drag. Câte care cu boi şi câte şatre de ţigani nu făcuse Grigorescu până la 1880! Dar iată că primeşte să facă pentru M. S. Regele Carol I două tablouri mari: un car cu boi ş-o laie de ţigani. Şi douăzeci de ani colindă ţara, ca să-şi găsească modelele visate pentru aceste două opere de comandă. Una, Înspre bâlci, de-abia în anul 1900, a trecut din "baraca" de la Câmpina în palatul regal, cealaltă, o caravană de ţigani ce trec învălmăşiţi întrun nor de praf, lătraţi de câinii satului, în care n-au găsit adăpost, a rămas în atelier — lucrare "neisprăvită", cum obişnuiesc să zică cei ce n-au înţeles niciodată puterea de viaţă, sufletul pururea proaspăt din opera lui Grigorescu.

A spune despre un tablou al acestui pictor că nu-i isprăvit e a spune despre o privire că nu-i isprăvită. Căci o privire emoţionată în inima lucrurilor, o privire încărcată de cea mai curată armonie, deci de cea mai intensă viaţă pe care o pot sorbi ochii dintr-o dată, rupând-o din goana unei clipe pentru a o încredinţa eternităţii, iată ce-i un tablou de Grigorescu. Un dar divin de a exprima simplu, concis, fulgerător ceea ce într-adevăr e caracteristic şi vrednic de reţinut din pieritoarele privelişti ale vieţii. Toate le înnobilează acest nobil prieten al naturii cu arta lui sănătoasă, elocventă, fără retorică, şi robustă, fără brutalitate. Dacă te-ai uitat bine la lucrurile lui, care, de ce le priveşti, de ce-s mai frumoase -semnul operei adevărate — dacă ţi-ai umplut sufletul de ele, târziu, când eşti în mijlocul naturii şi vezi aieve podoabele ei, zici: "Parcă-i un Grigorescu".

El a creat o lume tipică. A lui ş-a tuturora. Aceasta-i puterea Artei; şi secretul ei acesta e. Toate curg. Ea le opreşte cu privirea, alege lamura lor ş-o toarnă-n tipare eterne. Un adaos la opera vie şi pururea nouă a lui Dumnezeu.

XX. PRINTRE DEALURI ŞI MUŞCELE

Cu darul lui de a prinde numaidecât linia cea expresivă, de a simţi şi a da fulgerător caracterul formelor, poezia şi nobleţea fiecărui lucru, Grigorescu a făcut ce-a vrut, ce i-a plăcut în arta lui. De toate-a făcut, cu acelaşi sentiment de sinceritate şi cu aceeaşi strălucitoare vervă. Flori, copaci, animale, oameni, case, interioruri, natură moartă, munca roditoare a păcii şi grozăviile distrugătoare ale războiului, tot ce l-a mişcat, tot ce-a răsunat mai tare în inima lui s-a prefăcut în operă de artă. Toată viaţa lui, ca printr-o pâlnie, s-a descărcat prin vârful pensulei. Dar ceea ce-a deschis câmp mai larg marii lui puteri de a crea, iubirii lui de lumină şi de armonie a fost — cum era şi natural să fie — peisajul.

Peisajul propriu-zis a intrat în pictură foarte târziu. Cei vechi n-au înţeles măreţia tăcutelor privelişti ale naturii decât ca un decor, ca o vastă scenă de teatru pentru reprezentarea vieţii omeneşti. Arbori încremeniţi, înfipţi cu mâna pe un teren mort, fără aer şi fără orizont, subt un cer siniliu, greu, tare, fără adâncime, acesta-i peisajul pe care-l vezi mereu prin muzee, în tablourile istorice, religioase, mitologice, şi uneori ca fond decorativ îndărătul unui portret, cum e în Gioconda lui Leonardo da Vinci.

De-abia în veacul al XVII-lea, cu pictorii Olandei, cu Ruysda ël şi cu Hobbema, peisajul îşi capătă viaţa şi însemnătatea lui în artă, şi multă vreme întârzie pe drum până să străbată în Anglia, cu Bonington şi Constable, pe la începutul veacului al XIX-lea. Cum a fost primit? Un anunţ stăruitor, publicat în gazetele Londrei pe vremea aceea, poftea astfel lumea la expoziţia celui mai sincer pictor al Angliei: "Galeria de peisaje pictate de Constable se poate vedea gratis în toate zilele". Şi nimeni nu venea. Ce-avea să vad-acolo? Iarbă şi copaci? Dar asta se poate vedea oricând în Hyde-Park... "Or crede ce-or vrea de arta mea — zicea pictorul, cu amărăciune — ceea ce ştiu e că-i în adevăr a mea." În Franţa, Rousseau desfundă drumul şi, deodată, ca la un semn aşteptat de veacuri, porţile artei se deschid largi înaintea adevărului pe care-l aduc în triumf cei mai mari peisagişti ai Franţei şi ai lumii
— "Falanga de la 1830".

De la aceştia a învăţat Grigorescu limba. Căci, de spus, avea el ce spune. În atelierul lor — care era vasta pădure de la Fontainebleau — a pus pe pânză cei dintăi arbori şi cea dintăi brazdă de pământ adevărat. Acolo a înţeles el că în artă nu-i nimic fără însemnătate, că de obicei caracterul esenţial al unui lucru se ascunde subt un amănunt pe care adesea ochiul unui copil îl descopere mai degrabă decât privirea iscusită ce pândeşte şi caută, cu preocuparea efectului. Acolo s-a dumerit. Puterile care palpitau în el nerăbdătoare s-au desfăcut deodată, ca mugurii primăverii după o ploaie blagoslovită.

Ce-ar fi fost Grigorescu fără "Şcoala de la Fontainebleau"? Desigur, tot un pictor mare. Şcoala dă o direcţie, arată un drum, şi pe cei fără aripi îi învaţă să meargă. Cei tari zboară. Zboară, în orice caz. Şcoala, când e bună, cum a fost cea de la Fontainebleau, îi ajută să zboare drept la ţintă.

Grigorescu era chemat să facă peisaje. Să-şi cânte ţara lui în colori. Iubire de singurătate şi de orizonturi largi, un simţ instinctiv al pitorescului, o vedere fericită, repede, profundă, însoţită de o năzdrăvană putere de a fixa pe pânză, tot aşa de repede şi de clar, senzaţia vizuală a lucrurilor — un suflet curat şi simplu, ca şi natura în mijlocul căreia îi plăcea aşa de mult să trăiască, adâncit în evlavia adevărului care purifică şi înalţă, toată această viaţă sonoră era pregătită, ca o liră acordată, pentru cântecul pământului din care s-a ridicat, din care numai spre îndeplinirea acestei chemări s-a ridicat.

Când s-a întors întăi de la Barbizon, a rămas uimit de frumuseţea, de lumina de sărbătoare a ţării lui. Era ceva aşa de proaspăt în aer, în cerul albastru şi în toate mândrele privelişti ce i se desfăşurau înaintea ochilor, că inima lui de credincios a tresărit ca de-o poruncă misterioasă. Drumul lui de aci încolo era lămurit. În cetatea munţilor — păstorul cu turma; în limpezişul câmpului — carul cu boi. Aceste două note, aşa de profund legate cu trecutul cel mai depărtat al neamului românesc, răsar mai în vază din prodigioasa varietate de subiecte cari constituiesc opera lui Grigorescu. "Arca" lui.

Boii lui Grigorescu. Are să se vorbească odată, în istoria picturii, de boii aceştia. În ce lumină i-a văzut! Cu ce răbdare i-a studiat şi cu câtă dragoste i-a pus pe pânzele lui! Avea, într-o vară, la Câmpina, un bou frumos moldovenesc, îi zicea "Ghiocel", şi, blând, se deprinsese că venea singur dimineaţa la pozat , în mijlocul curţii, unde-l apărau de muşte doi băieţi, ca pe împăratul din poveşti; şi sta aşa frumos, parcă ştia ce taină mare se petrece-n ceasul acela. Seara, când pictorul se primbla gânditor, cu mâinile la spate, de la un capăt la altul al curţii, Ghiocel se ţinea după el, cu o atingătoare prietenie pentru omul acela bun şi tăcut.

În primăvara anului 1895, în Sala de pictură de la Ateneu — triumful peisajului românesc. Niciodată ochiul n-a prins într-o privire atâta întindere de pământ. E ţara noastră, cu lanurile ei îmbelşugate, cu nemărginitele-i şesuri de curând cosite, cu praful drumurilor ei în urma şirului de care, cu oamenii blânzi şi boii şi mai blânzi ai muncii şi ai îndurării seculare, cu cerurile noastre de vis, cu aburii dimineţilor de vară, cu limpedea lumină a zilelor de toamnă, care parcă spală formele naturii — şi pretutindeni ceva indefinit, ca o mângâiere divină ce lunecă pe lucruri, printre frunzele copacilor şi pe pajiştea câmpiilor, ceva mişcător şi viu ce tremură dincoace şi dincolo de formele văzute — sufletul pământului, palpitarea marii vieţi a lumii.

Cu ce face omul acesta farmecul depărtărilor? Şi aerul, şi frăgezimea liniilor, şi toată această înfăţişare proaspătă a lucrurilor, lumea aceasta primăvăratică pe care el ne-o dezvăluie pentru-ntăia oară? Atâta poezie, ş-atâta adevăr în opera lui!

Este oare, cum se crede îndeobşte, un secret al poeziei şi altul al adevărului? Eu cred că se împreună undeva în aceeaşi rază luminoasă, cum se întâlnesc pe aceeaşi tulpină ramurile unui copac. Du-te mai în adâncul visului tău, poete: în fund, în fund de tot, vei da de cămara tăinuită înlăuntrul căreia e veşnică lumină — acolo-i adevărul. De-acolo-i poezia din tablourile lui Grigorescu.

"Carele, mulţimea, înălţimile, pădurile, zice Delavrancea, se duc sau se apropie nu numai prin formele lor crescânde, ci mai ales prin intensitatea şi stingerea cromatică a tonurilor, de la vigoarea din primele planuri şi până la visul aerian din fundul transparent, adeseori misterios, ca o poartă a infinitului. Şi cum în lume nu e nimic care să nu fie şi banal şi poetic, adevărat şi în banalitate, adevărat şi în partea poetică, era firesc ca cel mai nobil artist al României să privească realitatea în frumuseţea şi farmecul ei, în acea lumină care pune în relief caracterele esenţiale şi în acea mişcare care o însufleţeşte de cea mai intensă poezie.

Şi ne-a făcut să înţelegem ceea ce noi vedeam numai, înălţând cerul, depărtând munţii, adâncind văile, eterizând zarea, uşurând formele în fluiditatea atmosferei, ritmând mişcările, simfonizând colorile.

El a definit sufletul poporului şi a glorificat natura patriei."

Peste doi ani, în 1897, pe iarnă, o nouă expoziţie, şi mai bogată. Întâlnim, fireşte, multe din vechile noastre cunoştinţe. Mai întâi sunt cele de care pictorul n-a vrut niciodată să se despartă. Apoi cele care încă nu şi-au găsit cumpărătorul.

Fiecare din expoziţiile lui îşi are, pentru numărul 1 al catalogului, un tablou mare. În expoziţia trecută a fost Munca la câmp — un tablou decorativ pentru Banca Naţională: subt un cer de iulie, pe un şes întins, reavăn încă de roua dimineţii, răsare, ca o zână a florilor, ţăranca tânără, voinică, zveltă, rumăna Rodică, ce vine de la fântână cu doniţa plină pe umăr, îndărătul ei, în fund, se văd brazdele de iarbă cosită de curând, femei la adunat, bărbaţi la rostul stogurilor, boi la tânjeli, toată mişcarea, toată larga privelişte a celei mai frumoase dintre muncile câmpului — strânsul, căratul şi clăditul fânului. Poezia muncii.

De data asta, e tot un peisaj în tabloul cel mare al expoziţiei, Printre dealuri şi muşcele. Un car cu fân coboară pe luncă. Soarele e trecut de amiază. Omul e tolănit cu faţa-n jos, deasupra, pe fân. Boii păşesc domol, clipind din ochi, fluturând din urechi, de răul muştelor. Spinările lor ciolănoase mişcă pete de argint în bătaia soarelui. Jos, pe pământ, sub picioarele lor şi sub roţile carului, umbra se ţese şi se distramă. În fund, coama trăgănată a muşcelelor mijeşte în adâncimea zărilor. Pe cer s-adună fuioare de nori, ce izvorăsc de pretutindeni. În văzduh e o pace dulce, care-ndeamnă la somn.

Aproape în toate pânzele lui Grigorescu e liniştea aceasta odihnitoare. Boii lui merg în voie. Rar îi înjugă la greu; ş-atunci, ca să nu-i spetească, nu-i pune niciodată să tragă la deal. În Căratul lemnelor, în Cărăuşii cu sare, boii se proptesc în jug, oprind în coarne, strânşi de la şolduri ca de-o greutate ce dă peste ei. Numai în Arătura de primăvară îi îngenunche aproape, pe brazdă; acolo, şi în acel straşnic Drum din greu, ce aminteşte, în opintirea boilor şi în strigătul cărăuşului, Carele cu provizii din războiul de la 1877. E tot aşa, un cer de plumb ş-o vreme de ploaie, şi boii lunecă pe pământul clisos, şi spinările lor întinse par otgoane ce stau să se rupă. Şi tot aşa, un sentiment de nelinişte, o înfiorare în aer, apăsarea unei griji, ce nu ştii de unde vine.

În această expoziţie Grigorescu parcă-nadins ar fi vrut să dea boului însemnătatea istorică pe care o are în viaţa noas

tră de plugari. Din 236 de pânze, 63 sunt închinate boului. La deal cu deşert, la vale cu-ncărcat, Spre Telega, sau Pe valea Doftanei, Spre bâlci, sau În luminiş de pădure, în Căratul porumbului, sau în Plug pe coastă e acelaşi muncitor supus, acelaşi bun tovarăş la greu, în a cărui putere ascultătoare graiul poporului nostru găseşte adesea icoane şi asemănări de un duios pitoresc: "Bou căzut pe brazdă"... despre un om care a dat vieţii, cu bunătate şi cu iubire, toate puterile lui; sau "Limba boului e lungă, da' nu poate vorbi"' despre tăcerea îndurării.

Hărnicie robustă şi liniştită, muncă răbdătoare, fără un sfârşit hotărât, fără tânguire şi fără gând de răsplată, munca privită ca funcţiune a vieţii, şi ca frumuseţe a vieţii, iată ce înfăţişează, cu o extraordinară tărie de adevăr, boul lui Grigorescu.

S-ar zice că omul, în mijlocul creaţiunii, în vastul ei amestec de forme şi de simboluri, se caută pururea pe el. Îşi caută întregirea fiinţei lui. Artiştii mari, în inima şi subt ochiul cărora toate se măresc, şi se lămuresc, au darul de a se găsi numaidecât, de a-şi descoperi firea lor adevărată, patria lor sufletească în formele originale, naturale ale vieţii. De aceea se şi simt ei aşa de străini în lumea celorlalte forme. Lui Grigorescu i-a vorbit boul prin blândeţea privirii, prin încordarea tăcută şi fără preget a tuturor puterilor lui la o muncă ce n-aşteaptă nici o răsplată, cum i-a vorbit mesteacănul prin delicateţea făpturii, prin dragostea lui de lumină, prin eleganţa tulpinii, aşa de albă şi de curată, cu rămurele fine ce-şi tremură frunza la cea mai lină adiere de vânt, cum i-au vorbit apusurile de soare prin misterul umbrei şi adânca lor melancolie, primăvara prin frăgezimea florilor, şi toamna prin măreaţa simfonie a colorilor ei. Cu siguranţă că e ceva din viaţa lui, din simplitatea firii lui, din amintirile copilăriei lui, până şi în casa pe care-o vedem adesea în tablourile lui, în căsuţa

aceea de ţară cu pridvor deschis în faţă, tăcută, aproape ascunsă sub straşina ei lată, cu nu ştiu ce aer bătrânesc în ferestruiele ei mici, visătoare, dulci ochi osteniţi de gânduri. A făcut ş-o casă mare boierească din bunele vremi de demult
— pustie însă, fără uşi, fără ferestre, cu balcoanele rupte şi coperişul spart, cu bălării crescute printre lespezile de piatră de la scară — palatul bufniţelor, trista ruină din marginea oraşului Piatra-Neamţ. Şi ce frumos cer albastru, aşa de senin, deasupra acelei dărăpănături! A făcut-o cu inima plină de jale. El vedea în paragina aceea sfârşitul unei lumi. Şi, fără să-şi dea seamă, în pitorescul unei ruini, pe care-o înălţa la valoarea unui simbol, îşi exprima propria lui melancolie.

Expoziţia se închide, c-o vânzare de 58 de bucăţi, aşa că aproape trei sferturi din tablouri se-ntorc în atelier. În presa noastră se vorbeşte foarte puţin despre mişcarea artistică la noi, şi mai puţin despre pictură. Expoziţiile lui Grigorescu în tăcere se deschid, în tăcere se închid. Critici de artă nu avem încă. Rar, câte un admirator mai entuziast simte nevoia de a-şi spune-n gura mare impresiile lui. Şi acesta, dacă e prieten cu pictorul, e foarte stânjenit în libertatea lui de a spune tot binele pe care-l crede. Nu din obişnuita "falsă modestie" — asemenea oameni nu au nimic fals în ei — mai degrabă din mândrie, şi desigur din convingerea ce şi-a făcut-o despre deşărtăciunea vorbelor, sufletul lui delicat se simte jignit de tăria unei laude ca de-o brutalitate. Pe prietenii care, totuşi, îşi strigau uneori, aproape fără voie, admiraţia lor, îi dojeneşte cu bunătate şi-i roagă să creadă că, în adevăr, nu-i face plăcere să se vorbească de el — în nici un fel.

"Lăsaţi, dragii mei, după ce-oi muri, eţi spune ce-ţi vrea..."

XXI. POEZIA VIEŢII

...Îmi revin mereu aceste două cuvinte, pe care de bună seamă că mi le-a şoptit cândva opera lui Grigorescu. Poezia vieţii.

Vădit că fiecare lucru îşi are tainicul lui strop de poezie, cântecul lui. Să-l simţi, e un mare dar; să ne faci şi pe noi să-l simţim, asta e ceva din puterea lui Dumnezeu. A lămuri un zâmbet din frumuseţea lumii acesteia şi a-i da expresie veşnică, a desface din haosul vremii clipa prin care se poate privi în eternitate, nu e a spori cu aceasta lumina, farmecul, puterile vieţii omeneşti?

Funcţiunea aceasta o îndeplinesc artiştii pe pământ. Ş-atât creează, cât ştiu să aleagă şi pot să despartă... Vechii sculptori, care spuneau aşa de frumos că ei nu fac decât să dea la o parte marmura de prisos pentru a-şi libera opera vie ce palpită înlăuntrul blocului! Aşa a făcut Grigorescu. Din marele lumii amestec — "rudis indigestaque moles" — şi-a limpezit partea lui. Adevărurile i-au vorbit prin poezia lor. Şi numai lamura aceasta a pus-o în opera lui. Restul — marmură pe care dalta sculptorului o dă la o parte.

Un om cult, în înţelesul propriu al cuvântului, nu era. Dar ştia tot ce-i trebuie unui om ca să fie întreg şi puternic. Despre Dumnezeu, despre rostul vieţii pe pământ, despre începutul şi sfârşitul acestei lumi îşi avea dezlegările lui, simple, dătătoare de linişte, mai mult şoptite de natură bunului-simţ decât culese de prin cărţi. Citea puţin, ca să nu-şi strice ochii. Îi plăcea foarte mult Don Quijotte al lui Cervantes şi Fabulele lui La Fontaine, iar din literatura noastră, scrierile lui Creangă şi, mai ales, poeziile populare, din care ştia multe pe dinafară. Simplitatea şi naturaleţea. Aceasta era şi poezia lui. O simplitate caldă, ritmică, foarte expresivă, ce se dezvăleşte până şi-n titlurile tablourilor lui: Pe gânduri, La umbră, Spre Vârful-cu-dor, O dimineaţă de vară, A ploaie, În luncă, Floare-ntre flori, Fără de grijă, Bălăioară, La soare, Ciobănaş cu turmă mică

Nota dominantă în opera acestui mare artist e liniştea. Oamenii, câmpiile, mările, cerurile lui te impresioneză prin poezia liniştii lor. Tăcere şi adâncime. Nu adâncime de prăpastie, ci de orizont, de vastă lumină. Precum tăcerea nu e a morţii, ci a vieţii, a misterului din viaţă.

E în muzeul "Simu" un Apus de soare la Barbizon în faţa căruia pare că şi gândurile se tem să nu facă zgomot cu mişcarea lor. Atâta linişte, atâta sfântă linişte e acolo. Din marginea unei dumbrăvi se lasă o vâlcea uşor trăgănată. O femeie c-o fetiţă mică, ce de-abia umblă-n picioare, îşi paşte cele câteva oi pe pragul tăpşanului înecat în umbră. Un drumeag se prelinge pe costişa uscată. În dreapta, copaci mari, de sub frunzişul cărora întunericul izvorăşte, se-ntinde văzând cu ochii; în stânga se înalţă, drept pe coamă, un copăcel firav ce-şi despleteşte-n zare crenguţele aproape desfrunzite. În fund, pe cerul sur, tremură dogoreala de jaratic a soarelui ce nu se mai vede. Treptat, vălul nopţii se dişterne, învălind formele ca pentru o pregătire de somn, de vis. Tăcerea creşte. Pământul, aerul, faptul înserării, cu răcoarea aceea de pădure şi toate formele acelea moi, topite-n umbră, dau sufletului nostru o dulce înfiorare nedesluşită. Amintiri vagi, răsunete depărtate, un amestec de vrajă, de dor, de melancolie — ceva care ne duce cu gândul la frumoasele apusuri de soare ale copilăriei noastre. Cu siguranţă e un sentiment pe care l-a avut pictorul în ceasul acela, şi care, fără voia şi fără ştirea lui, s-a amestecat în colorile de pe paletă. Dar ceea ce dă o putere extraordinară de adevăr acestui tablou, care va rămânea unul din cele mai frumoase apusuri de soare ce s-au făcut în pictură, este unitatea de impresie păstrată până-n adâncul celor mai mici amănunte, impresie descărcată cu linişte în toată întregimea ei. S-ar părea că toate-au stat pe loc, în cer şi pe pământ, pentru a nu tulbura, cu clintirea lor, marele mister al creării — împlinirea operei desăvârşite.

Aceeaşi impresie de pace ne-o dă, bunăoară, şi Întoarcerea-n amurg. Dar aci simţi că toate fugeau, şi pictorul s-a grăbit ca să le prindă... Un apus de secetă. Deasupra, un cer de opal, de o caldă limpezime, rumenit foarte puţin, în fund, la orizont. Un drum se-ndoaie pe după coastă. E sfârşitul unei zile de vară. Un car cu boi se mişcă-ncet spre asfinţit, satul trebuie să fie aproape, aci, la capul dealului. În car e nevasta şi copiii — omul vine din urmă cu scurteica pe băţ, ducând-o alene pe umăr, puţin mai înainte, două femei se grăbesc s-ajungă mai iute acasă; în umbra care se varsă de pretutindeni, toate se farmă; boi, car, oameni se depărtează, se şterg, nu se mai zăresc decât bucăţi din formele lor, bulgări de felurite colori jucând în aer şi, totuşi, câtă viaţă, câtă mişcare în vraja acelui amurg, în lupta aceea tăcută a umbrei cu lumina, în care ce nu desluşeşti cu ochii vezi cu sufletul! Acelaşi ceas de taină, acelaşi farmec odihnitor în amândouă tablourile: pictorul a spus şi aci ca şi acolo tot ce-a văzut, tot ce-a simţit el în momentele acelea — nimic mai mult la Barbizon, nimic mai puţin la Doftana.

Un "impresionist" atunci?... Da. Însă nu din aceia care-şi caută impresia, nici din aceia care-şi fac tot felul de socoteli cum s-o transmită altora. Diverse meşteşuguri, combinaţii ştiinţifice şi mijloace ingenioase de a împărtăşi lumii gândirea ta emoţionată, partea de foc a sufletului tău? Aceasta-i artificialitate, nu artă. Şi impresioniştii care cred că au nevoie de confetti, de mozaicul acelor picăţele multicolore pentru a ne spune că aşa percep ei vibraţia undelor de lumină vorbesc în pictură "esperanto", nu limba vie a inimii lor. Grigorescu îşi nota impresia în colori, ca pentru aducerea lui aminte. Un mijloc de a-şi retrăi o parte din clipele cari trec şi nu se mai întorc.

A simţit într-o dimineaţă de vară suflarea mării, puternică, proaspătă şi răcoritoare, mângâierea ei sănătoasă, misterul ei tulburător, măreţia acelei vaste întinderi de apă şi de lumină, le-a simţit adânc, zguduitor din cale-afară, mai zguduitor decât oricând? Inima lui i-a poruncit să însemne simţirea aceasta pe pânză. I-a dictat, şi el a scris. Cât i-a spus ea, atât a scris. Nici un cuvânt mai mult, nici o silabă mai puţin. Şi cum nu te gândeşti la adusătura condeiului, la legătura şi la forma literelor când scrii, tot aşa nu se gândea pictorul la prepararea albastrului pe paletă sau la felul de a pune pensula pe pânză.

În palatul unui mare om de stat e un tablou mic de Grigorescu — o căsuţă de ţară, un biet bordei sărăcăcios. Sub straşina de stuf, în peretele de nuiele muruite, ce se văd, pe unde-a căzut lutul, ca nişte coaste de om bolnav, clipeşte o ferestruie de o tristeţe sfâşietoare; uşa-i deschisă — lumina însă parcă nu vrea să intre. E o zi uscată de vară; în bătătură nu se vede nici vită, nici pasere, nici câine. Gardul e dărăpănat. O femeie c-un copil în braţe stă la drum şi priveşte-n gol. Ea înfăţişează acolo un popor, vei zice tu. Şi bordeiul, a, bordeiul acela smerit, în casa unui prim-ministru, e un suspin al ţării — un păs, o jalbă... Nimic din toate acestea n-a trecut prin mintea lui Grigorescu. Crede tu, privitorule, ce vrei. Opera lui a răsărit cum răsar toate lucrurile vii ale naturii: în virtutea aceloraşi legi, şi cu aceeaşi lipsă de preocupare de ce impresie va face, de ce soartă va avea pe lume.

Courbet, da, a făcut literatură cu arta lui. Millet, de asemenea, şi încă foarte puternică literatură a făcut în tablourile lui: aproape scârşnind îşi construia uneori ţăranii acest mare sculptor cu pensule.

Grigorescu n-a căutat să dezlege probleme, nici să propovăduiască. La urma urmei, el n-a căutat nimic. Din mulţimea lui de impresii, din fecundele puteri ale vieţii lui s-a lămurit de sine o parte mai curată, mai luminoasă, mai poezie. Aceasta, şi numai aceasta a devenit pictură.

În Făr'de grijă e o fetiţă de vro paisprezece ani, graţios culcată pe un cearşaf alb, în atmosfera moleşitoare a unei zile de vară. Visează, cu ochii deschişi. O panglicuţă albastră îi încinge părul blond-auriu deasupra frunţii — aceasta-i toată îmbrăcămintea ei. Stă aşa nepăsătoare, fără să ştie că-i frumoasă, fără să cugete că-i dezvălită. Faţa ei vine în umbră. Lumina, bătând dinspre căpătâi, îi mângâie părul, braţele, trupul, de la umeri până la genunchi. Mâinile, ridicate deasupra sânului, se joacă drăgălaş c-o floare; ochii, gândurile ei toate sunt la floare, ar putea în momentul acela să intre cineva — ea habar n-ar avea. Cu adevărat "făr' de grijă". Dar cât farmec în trupuşorul acesta alb, de o adorabilă nevinovăţie, cu ceva îngeresc în goliciunea-i sfânt neştiutoare! Ş-o graţie de linii, o frăgezime de colorit şi de carnaţie cum rar, foarte rar au putut trece din natură în artă fără să-şi piardă căldura, palpitarea vieţii. De ce nu ne gândim la nimic pământesc privind formele acestea dezvălite, aşa de frumoase şi aşa de adevărate ? Pentru că nici pictorul nu s-a gândit la nimic. A privit-o cum ar fi privit o floare. Aşa a pictat-o, aşa o vedem. Sufletul lui sfânt a învălit-o. Şi candoarea aceasta divină e admirabil exprimată pe chipul fetiţei, în privirea ei dusă, în surâsul ca prin vis al gurii, ce parcă vorbeşte cu floarea.

Extraordinar cum toate "chipurile" lui te fac să te gandeşti la sufletul fiinţelor cari i-au pozat. Ai totdeauna impresia că te afli înaintea unei fiinţe aievea. O simţi vie. Îi simţi pe pânză gândurile ei din clipele acelea. E o viaţă acolo, care priveşte, care spune ceva cu privirea ei, şi cu cât ne uităm mai mult la gura aceea tăcută, la ochii aceia gânditori, cu atât ne simţim mai atraşi, mai aproape de misterul unui suflet. Pictorul a luat numai ce i-a spus inima lui să ia. Un model nu-l interesează decât numai prin câtă armonie susţinută şi expresivă îi aduce. Restul nu-i adevărat, nu există. În unul dintre puţinele lui portrete — un portret făcut la Paris pe la 1880 — e o fetică de vro şaptesprezece ani ce parcă s-a oprit din mers şi-ntoarce faţa spre noi, cu o ciudată expresie de necaz care se stăpâneşte, de mustrare care vrea să fie liniştită, de susceptibilitate mândră, care nu vrea să vorbească. Părul ei castaniu e pieptănat în sus, încolăcit pe cap şi-ncins c-o panglică neagră; pe fruntea largă, puţin boltită, pe ochii adânc serioşi, aproape supăraţi, şi-n jurul gurii fragede, ce parcă se ţine să nu spuie o vorbă ce-i flutură pe buze, pale de umbră s-adună şi se-mprăştie, ca un stol de gânduri nehotărâte. De la jumătatea gâtului în jos, câteva largi ştersături de pensulă muiată într-un albastru-pământiu, făcut din toate culorile închise ce se aflau pe paletă, îi schiţează uşor boiul pân-aproape de talie. Atât. Pictorul a spus tot ce-a avut de spus. Şi cum te urmăreşte expresia acestei figuri ce se desface albă, gravă, misterioasă din adâncul acela de întuneric! Un întuneric înfierbântat cu reflexe de foc ce nu ştii de unde vin, umple mai totdeauna fondul portretelor lui Grigorescu. Poate că de aceea ne şi privesc aşa de straniu şi de tulburător ochii portretelor lui.

Cu aceeaşi putere concentreză caracterul intim, partea de poezie a fiecărui lucru ce trece prin sufletul lui. Un borcan cu pensule devine operă de artă prin simplitatea cu care-i exprimat în forma văzută înţelesul adânc al lucrului, ceea ce constituie logica existenţei lui, viaţa lui, valoarea lui tipică. Un peisaj de Grigorescu n-are nevoie să fie "animat" pentru ca să ne facă să gândim. Nici măcar de obişnuitele-i podoabe n-are nevoie. Pământ şi cer — pământ negru, pustiu, neted, fără copac, fără fir de iarbă, fără urmă de pas omenesc pe el — şi, cu toate astea, cât pitoresc, cât suflet în deşertul acela, în trecerea aceea, în aerul acela, greu parcă de-atâta singurătate! Câtă adâncime privirii şi gândurilor noastre!...

A rămas în atelierul pictorului Un interior turcesc — un tablou mare, de o întreită însemnătate în istoria artei noastre: întăi, pentru că acolo avem aproape întregul tezaur de lucruri orientale adunate de Grigorescu în timp de jumătate de veac; al doilea, pentru că, în felul cum sunt aşezate podoabele acelea, vorbeşte gustul ales şi simţul de armonie al artistului; al treilea, pentru că în acest tablou, mai mult decât în oricare altul, pictorul a pus o desăvârşită factură de migală, pacientă, fină, împinsă până la cele mai mici amănunte, şi, cu toate acestea, caldă, vibrantă, dând un suflet special fiecărui lucru: covor, narghelea , sandale, scrin şi mesiţe turceşti cu încrustaţii de sidef, stofe, arme şi vase de metal, şi în acelaşi timp legându-le pe toate într-un suflet general, făcând ca o singură fiinţă, organică, armonioasă, din tot acest bazar de vechituri disperecheate.

Dacă n-ai şti ce om serios şi sincer a fost Grigorescu în toate ale lui, ai fi ispitit, în faţa unei asemenea virtuozităţi de factură, să crezi că el a vrut, cu aceasta, să răspundă cârtirilor profane care găseau veşnic un mare păcat artistului în faptul că nu pot număra frunzele din arborii piesajelor lui.

N-a răstălmăcit; nici n-a poetizat, cum cred unii. Un mare limpezitor al frumosului, un nobil artist, care-a ştiut să aleagă poezia vieţii — puţina, sfânta poezie, aşa de împrăştiată, amestecată cu foarte multă şi urâtă proză, şi, lămurind-o, să ne-o înfăţişeze prin cele mai simple şi mai cinstite mijloace, aşa cum a văzut-o, aşa cum a simţit-o el, iată ce-a fost Grigorescu.

al cărei capăt de jos este fixat într-un vas cu apă parfumată, prin care trece fumul înainte de a fi inspirat.

XXII. ÎN AMURG

"O viaţă e o profesie de credinţă, cu propagandă tăcută, irezistibilă şi fecundă."

... "Iar dacă vrei să cunoşti România în tot ce are ea mai pitoresc şi mai specific al ei, caută numaidecât să vezi o colecţie de tablouri de pictorul Grigorescu." Sfatul acesta îl da un francez care ne cunoştea ţara unui compatriot care-şi aduna desluşiri pentru o călătorie de două săptămâni prin meleagurile noastre. Nici nu se putea da un sfat mai bun unui turist grăbit să vadă, să afle cât mai mult în cât mai puţin timp. Nu ştiu dacă mai e pe lume vro ţară al cărei pitoresc să se oglindească aşa de limpede şi de puternic în opera unui artist, ceea ce pot spune e că Grigorescu, înfăţişând cum a înfăţişat, pe pânzele lui, podoabele şi sufletul patriei noastre, a făcut, cu aceasta, neamului nostru unul din acele preţioase daruri care iau loc între puterile active ale unei naţiuni. O putere vie, puterea fecundă, din ce în ce mai fecundă.

O mare iubire care-a creat viaţă. Aceasta şi este funcţiunea iubirii pe lume.

Şi cum să nu fie vii toate lucrurile omului acestuia! Nimic n-a tulburat opera lui. Nici reguli învăţate, nici căutări de efecte, nici grija succesului, nici sete de glorie, nimic. N-a fost, şi niciodată nu s-a simţit altceva decât un smerit confident al naturii. Un suflet curat şi bun, uimit în faţa frumuseţilor acestei lumi, plin de recunoştinţă că i s-a îngăduit şi lui să le vadă, bucurându-se ca un copil de strălucirile de-afară şi descărcându-şi prisosul fericirii lui în pictură, cum cântă privighetoarea sub farmecul unei dimineţi de primăvară.

Închid ochii şi-l văd. Îl văd în ceasul acesta într-un peisaj măreţ, în pustietăţile Carpaţilor, la Cheia tătarului. Scund, puţintel la trup, ca şi la vorbă, sprinten la mişcări, o faţă rotundă, deschisă, senin gânditoare, luminată dinlăuntru, fruntea largă, ochii negri, adânc străbătători — toată flacăra vieţii lui era acolo — nasul drept, mustaţa albă, retezată deasupra gurii mici, fine, inteligente — o figură frumoasă de bătrân energic, exprimând bunătate şi hotărâre. Un om sincer, şi foarte serios, ascunzând o nobilă fire ostăşească subt o gingăşie de copil. Îl văd oprindu-se deodată din mers; înaintea lui, un mesteacăn tânăr se înalţă zvelt, luminos, desfăcându-şi în sus rămurişul subţire, cu frunzuliţa rară şi delicată, ce tremură-n aer ca o ploaie de bănuţi.

"Drăguţu de el!..."

În cuvintele acestea, rostite c-un glas ce parcă vine din adâncuri depărtate, în mângâierea asta părintească, adusă unui copăcel, e întreg sufletul lui Grigorescu.

Se uită, îl fixează c-o privire din ce în ce mai atentă, deodată o lumină de fulger i se aprinde-n ochi, toată figura i se înviorează, o taină mare, ceva dumnezeiesc parcă se pregăteşte în el, în aer — e tresărirea operei care cere întruparea vieţii.

Aşa îl văd pe Grigorescu, în templul naturii, oficiind. Foarte rar mi-l înfăţişez în atelier, stând pe scaun, picior peste picior, cu mâinile-amândouă pe genunchi, vorbind încet, potolit, cu fraze simple, calde, expresive, ca şi tablourile lui.

Bătrâneţea s-apropie de el cu respect. Un amurg frumos, ce împrăştie o lumină albă pe capul şi pe paleta lui, lăsându-i toată fragezimea de sentiment, toată limpezimea de gândire şi toată vioiciunea de mişcări.

Lumina aceasta de iulie a pânzelor lui din urmă se vădeşte mai cu deosebire de la expoziţia din 1900. De aici încolo peisajele lui sunt din ce în ce mai decorative. Factura din ce în ce mai largă, mai uşoară, mai aeriană. Vremea pare că-l înalţă: îl apropie tot mai mult de soare, izvorul vieţii.

Pentru noi, românii, şi mai ales pentru cei care am crescut la ţară ş-am hoinărit veri întregi pe mândrele ţinuturi ale acestei lumini, tablourile lui Grigorescu sunt evocări puternice din propria noastră viaţă, — pagini duioase, atingătoare până la lacrimi, din povestea copilăriei noastre. Ochii copilăriei!... Unde mai vezi albastrul cerului de atunci, şi lanurile verzi legănându-se-n valuri sub mângâierea vântului, şi umbrele norilor lunecând pe dealuri, şi turmele presărate pe limpezişul plaiurilor, şi pădurile pline de basme şi de visuri, şi toată lumea aceea proaspătă, misterioasă şi strălucitoare, pe care-o sorbeau cu nesaţ ochii copilăriei tale! Unde mai sunt ochii aceia!... Anii trec, şi tu te-ntuneci. Toate sentunecă şi se ofilesc sub simţurile tale ostenite, uzate. Numai artiştii mari, artiştii adevăraţi au darul de a rămânea pururea tineri şi de a vedea lumea, lucrurile, priveliştile naturii cu aceeaşi frescheţe de impresii. Pentru ei vremea pare că stă pe loc. Inima lor curată tresare de noutatea fiecărei raze. Pururea uimiţi în faţa creaţiunii pururea nouă.

Era o zi fără cer, umedă şi posomorâtă, de pe la sfârşitul lui decembrie, când s-a deschis expoziţia din 1900, o zi de acelea apăsătoare, care te-ntristează şi te împiedică de a gândi. Când am intrat în sala "Grigorescu", am avut impresia că mă aflu într-o livadă, într-o imensă livadă, în toiul unei zile de vară; ş-am rămas ţintuit lângă uşă, cu ochii duşi, pierduţi în adâncimea tabloului de pe peretele din faţă — Înspre bâlci. Am stat aşa mult, privind înaintea mea, aiurit — ca sub puterea unei vrăji. Ceea ce vedeam nu mai era o pânză întinsă-n ramă! Era o mare fereastră, prin care-mi scăpa vederea-n larg, afară, departe, într-o câmpie vastă, uşor ondulată, scăldată toată-n lumină, în lumina aceea limpede, proaspătă, pe care-o aveam în ochi când eram copil şi pe care n-o mai văzusem de atunci decât în unele visuri frumoase. Şi era cald acolo, şi bine, cât toate păreau că plutesc în aer. Un lung şir de care veneau alene din fundul zării. Un călăreţ, la stânga, ţinea marginea drumului. Mai de lături, în urmă, o cârciumă la poalele unei coline, şi lume multă-n bătătură, năvală, ca-n zi de sărbătoare. Şi iată că toată zarva aceea clocotitoare se mişcă spre noi. Carul din primul plan vine din ce în ce mai aproape, creşte văzând cu ochii. Tot mai mare şi mai desluşit se arată gospodarul ce stă-ntr-o rână pe carâmb, cu ochii duşi în dunga drumului, cu pălăria mare dată pe ceafă şi cu ilicul desfăcut la piept... o, e aşa de cald! În stânga lui stau jos, cuminte, două fetiţe mai răsărite; în fund, nevasta, cu cel mai mic copil, prâslea casei. Şi boii de-abia păşesc lăsaţi în voia lor — iată-i aproape de tot, îşi întind spre noi boturile umede, nările aburesc, ochii lor mari şi blânzi clipesc de zăduf. E soarele amiază. În aer e linişte, ş-o dulce îmbiere la odihnă. Carele din urmă, drumeţii ce merg pe de lături, rumeneala pământului, verdele prăfuit al colinelor din fund, toate se străvăd ca printr-o pulbere de argint în lumina acestei senine zile de vară.

Expoziţia întreagă s-ar putea numi Poezia unei zile de vară. Şi Ciobănaşul culcat pe brânci în marginea pădurii, şi Dimineaţa pe drumul mare, cu acel şir de chervane cu largi coviltire de ţol, şi Căratul fânului, ca şi Scoborâtul oilor, ca şi Femeia torcând pe câmp, înfăţişează privelişti de-ale ţării noastre, subt arşiţa soarelui de iulie.

"Mai multă lumină!" Se pare că, în faţa eternităţii, aceasta-i lozinca tuturor marilor poeţi. Amurgul lui Grigorescu are ceva din strălucirea unei dimineţi frumoase. Ce fragede şi vesele sunt pânzele lui de la o vreme încoace! Poate mai puţin adânci, dar din ce în ce mai largi. Aer, aer şi spaţiu!... Iată ce strigă tot mai zorit, cu cele din urmă tablouri, acest pictor al aerului şi al depărtărilor.

Una din marele griji ale vieţii lui pământeşti a fost să-şi

aibă la bătrâneţe, când nu va mai putea munci, un adăpost al lui. Să nu fie povară nimănui. Aceasta l-a şi făcut să-nceapă a pune câte ceva deoparte. Ce târziu şi-a putut îngrădi liniştea aceasta , care pentru firea lui discretă şi mândră era de o neînchipuită însemnătate! Dar, în sfârşit, şi-a cucerit-o.

Acum lucra şi mai grăbit, din ce în ce mai grăbit. Şi mereu ofta. Cine ştie ce drame tăcute se petrec în adâncul acestor suflete de foc... Fiecare pas te scoate tot mai în larg. Un gând rostit desfundă un izvor nou de gânduri care "Toate cer intrare-n lume, Cer veşmintele vorbirii"...

Şi ceasurile trec, şi-n jurul tău se face seară. Şi sunt atâtea de văzut, ah, atâtea de limpezit, şi, iată, începi să nu mai vezi tocmai când începeai să înţelegi!

De aci poate graba acestui "drumeţ întârziat", care mereu se uită cu grijă la câtă cale e înaintea lui.

Îzbânda îl ajunge din urmă. În anul 1904 e ultima lui expoziţie. În câteva zile se vând peste două sute de tablouri, nu-i mai rămân decât bucăţile "reţinute".

"De-acum, zice pictorul, răsuflând ca de-o sarcină de care a scăpat, închid prăvălia."

Îşi construieşte-o casă în marginea Câmpinei, la poalele Carpaţilor, în preajma peisajelor lui. Îşi aşază acolo, cu drag, toate lucrurile lui, tot ce-a agonisit el în atâta viaţă de muncă şi de căutare neadormită, şi lucrează mereu, lucrează cu neastâmpărul şi frenezia celor dintăi cuceriri. Un om fericit, s-ar zice. Ar trebui să fie. Căci a trăit frumos şi liber, în religia artei lui, ş-a ştiut cum să-şi întrebuinţeze şi vremea şi puterile pe care i le-a încredinţat Dumnezeu. Dar poate fi cineva cu adevărat fericit când ia aminte la câte-s de făcut pe lume, la câte însuşi cată să împlinească într-o viaţă aşa de scurtă şi de nesigură şi vede că-l apucă noaptea cu lucrul de-abia început?

E aproape de şaptezeci de ani. Şi visează ca-n tinereţe. Un vis al lui, de mult: să-şi facă un chervan mare, un fel de casă pe roate, şi să plece pentru multă vreme, cu doi prieteni buni, să străbată ţara de la un capăt la altul, cu popasuri lungi, pe valea Oltului, pe malul Dunării, pân' la Galaţi, şi de-acolo-n sus, pe lunca Siretului, până-n Bucovina, şi-ndărăt, pe drumul munţilor... El să picteze, ei să scrie.

"La vară negreşit facem chervanul", spunea foarte hotărât celor doi prieteni în iarna anului 1907. Dar ce iarnă cumplită a fost aceea, şi cum urlau de jalnic vânturile ei! Apoi primăvara aceea, şi mai cumplită, care-a însemnat cu foc şi cu sânge leatul 1907 în istoria neamului nostru. Cât trebuie să fi suferit Grigorescu în zilele acelea de vifor şi de groază, şi cum trebuie să fi răsunat vaietul ţării în marea lui inimă duioasă!

Se simte bolnav, şi mai ales foarte ostenit. Toată luna lui mai şi-o petrece în staţiunea balneară de la Govora. Întremarea vine-ncet. Artistul arde de nerăbdarea de a pleca. Doctorii îl povăţuiesc să nu mai lucreze. E ca şi cum i-ar spune să nu mai trăiască. Acum vede el ce scump lucru e sănătatea. Ah, şi sunt atâtea de făcut! Chervanul! Drumul pe lunca Siretului!... Se va izbândi oare vreodată visul acesta al tinereţii şi al bătrâneţii lui? Privelişti încântătoare, pe lângă care-a trecut repede, pururea cu gândul întoarcerii, acum îl cheamă tot mai adânc, tot mai fierbinte, cu dulcea chemare a depărtării! Sufletul lui e plin de tablouri. Muncit de vedenii. Simte nevoia de a se destăinui. În largi trăsături de pensulă îşi spune grăbit cel din urmă dor celei din urmă pânze... Iată-i cum vin din adânc de zări, unii călări, alţii în car şi alţii pe jos, cojanii de la câmp, în mers potolit, pe drumul plin de soare şi de praf al zilelor noastre de vară. E valea Siretului, răsfrântă din tăria amintirilor lui. Într-o lumină de apoteoză apar ţăranii lui, şi carele cu boi, şi cârciuma de sub coastă, şi cumpăna de la fântână, uşor proiectată pe albastrul cerului, şi dealurile din fund — jumătate vis, jumătate realitate. Şi-i cald, arde soarele-a ploaie...

În frigurile, în delirul acestei supreme evocări, nici n-a băgat de seamă cum viaţa lui, ca printr-o rană deschisă, curgea cu fiecare strop de lumină ce-i picura din suflet pe cea din urmă pânză. Un junghi, o rupere dureroasă din încheieturi, şi deodată, ca o perdea i s-a lăsat pe ochi. Ce departe i s-a părut patul în ziua aceea! Asta a fost luni, la 16 iulie. Sâmbătă a vrut să se scoale, dar nu-l mai ajutau picioarele. Era cald, avea stenahorie, pe la două ceasuri din zi, după o lungă tăcere, a strigat din toată inima: "Sfârşeşte-l odată, Dumnezeule!" A fost cea din urmă vorbă. Sufletul a strigat-o, nerăbdător de a pleca. Şi Dumnezeu l-a ascultat. Peste-un ceas totul era sfârşit.

Luni a fost îngroparea. Luni pe la toacă. A fost simplă, aşa cum a cerut-o el, simplă, discretă, liniştită, ca şi viaţa lui. El dormea frumos între flori, acoperit c-un văl alb, străveziu, în mijlocul atelierului. Avea o faţă senină, împăcată, pătrunsă parcă de taina lucrurilor eterne care-l înconjurau.

În fund, prin largul ferestrei deschise, se vedeau munţii suri. Era o lumină curată, un cer albastru, şi nori de aceia albi, uşori, puţin scămoşi, nori cum numai Dumnezeu şi El au făcut. Şi tot prin fereastra aceea venea, din ce în ce mai înteţit, un vaiet, o tânguire adâncă, de jale care nu poate vorbi: câinele pictorului, prietenul vechi şi credincios, tovarăşul ciobanilor din atâtea tablouri, cerea să-şi vadă stăpânul şi se smucea din lanţ, plângând rugător, cu glas aproape omenesc. Un bulgăraş de smirnă, fărâmat pe cărbuni, înalţă din căţuie un firişor albastru de mireasmă...

...Şi cum dormea aşa frumos, în prohodirea unui singur preot, doi ţărani, ca pe-un copil, l-au luat binişor pe mâini şi l-au culcat într-un sicriu de brad. De undeva, dintr-un colţ al atelierului, a izbucnit un plâns în hohot sfâşietor. Apoi s-a potolit. Lumea s-a dat la o parte, să facă loc celui ce pleca astfel dintre lucrişoarele lui scumpe, din atelierul în care cea din urmă pânză — aşa de simbolic neisprăvită — mirosea încă a ulei.

Pe crengi de stejar l-au aşezat într-un car cu patru boi. Flori de câmp, de cele care i-au fost lui mai dragi, flori sfinte i s-au presărat pe faţă şi pe piept, pe ochii lui, pe divinii lui ochi, închişi pentru totdeauna, pe mâinile lui, pe divinele lui mâini, încremenite pentru totdeauna.